O familie aproape normală, de Mattias Edvardsson

„Credința unui tată. Loialitatea unei fiice. Moralitatea unei mame

În această poveste complicată despre dragoste și crimă, un eveniment înfiorător îi face pe membrii unei familii aproape normale să pună la îndoială tot ceea ce credeau că știu despre viața lor – și unul despre celălalt. Stella Sandell, o adolescentă de 19 ani, este acuzată că a ucis cu brutalitate un bărbat. Fata provine dintr-o familie respectabilă – ce motive ar fi avut să cunoască un om de afaceri dubios, darămite să-l omoare? Tatăl Stellei – preot și mama ei – avocat specializat în drept penal descoperă că standardele morale le sunt puse la încercare în timp ce își apăra fiica, străduindu-se să înțeleagă de ce poliția o suspectează. Construit pe trei voci narative, romanul lui Mattias Edvardsson aduce în discuție subiecte dificile: Cât de bine îți cunoști copiii? Cât de departe ai merge ca să-i protejezi?”

„Sunt ferm convins că nimic nu e mai dificil decât să fii părinte. Toate celelalte relații au o ieșire de urgență. Poți părăsi un partener de viață, așa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, dacă iubirea dispare, dacă creează distanță, dacă inima nu-ți mai spune nimic. Poți lăsa în urmă prieteni și cunoștințe, la fel și rude, chiar și frați sau părinți. Îi poți lăsa și poți merge mai departe, văzându-ți liniștit de viața ta. Dar nu îți poți abandona copiii.”

Nu se spune degeaba că a fi părinte este cea mai grea meserie din lume. Atunci când devii părinte toată viața și toate prioritățile tale se schimbă. Copilul este întotdeauna pe primul loc, iar grija pentru el le întrece de departe pe toate celelalte. Romanul despre care vă povestesc astăzi are în centrul său familia. Nu una disfuncțională, ci o familie…aproape normală, așa cum sunt majoritatea familiilor de altfel. Pentru că nu există oameni perfecți, fie că vorbim aici de părinți sau de copii. Greșim cu toții. Și în calitate de copii și în calitate de părinți. Iar ca adolescenți…oh, Doamne, ce perioadă groaznică pentru ambele tabere!

O familie aproape normală prezintă un episod din viața unei familii, un eveniment care tulbură existența fiecărui membru al acesteia și care ridică niște întrebări existențiale pe care probabil că ajungem să ni le punem cu toții la un moment dat – Am făcut suficient? Cu ce am dat greș ca părinte? Când și de ce s-a produs ruptura? Unde a dispărut copilul pe care credeam că îl cunosc?

Romanul are trei voci, trei perspective diferite care îți oferă ție, ca cititor, imaginea de ansamblu. Îți permite să afli gândurile fiecăruia cu privire la ceea ce se întâmplă și faptele din trecutul apropiat sau îndepărtat care au contribuit mai mult sau mai puțin la situația de criză cu care se confruntă cu toții în prezent. Personajele, pe de altă parte, deși formează o familie rămân cu aceleași frământări, căci nu știe niciunul ce se ascunde în sufletul celuilalt, ce mâhniri și poveri cară după sine. Prima parte este spusă din perspectiva tatălui, un preot care nu mai reușește să ajungă pe nicio cale la fiica lui adolescentă. A doua este spusă din perspectiva tinerei adolescente, care nu reușește să vadă în părinții ei decât doi oameni exagerați si depășiți, care nu îi dau voie să-și trăiască tinerețea așa cum consideră ea că e normal. Stella mi s-a părut o tânără debusolată și nehotărâtă, cum sunt aproape mai toți tinerii acestei generații. Fără repere, fără țeluri, fără moralitate. Ușor de scăpat din mână, greu de păstrat pe calea firească. Ultima parte o aduce în lumina reflectorului pe mama, femeia care a încercat să fie și părinte și om de carieră,  dar care la un moment dat a ajuns să se piardă pe sine și să contribuie într-o oarecare măsură la evenimentele care declanșează situația de criză din prezent.

Ei bine, această ultimă parte a romanului mi s-a părut cea mai slab construită, mai exact personajul nu mi s-a părut strălucit. A lipsit ceva. Spre final mi se pare că autorul și-a pierdut răbdarea cu personajele sale și a încheiat prea repede socoteala cu ele. Cred că se putea și mai bine, fără doar și poate.

Mi-a plăcut și recomand romanul, cu mențiunea că nu trebuie să vă așteptați la un thriller. Personal văd totul mai mult ca pe o dramă decât ca pe un thriller. Deși există o oarecare doză de suspans și de mister, povestea în sine este destul de statică.

În zilele noastre relația părinte-copil este tot mai greu de gestionat. E destul de ușor să cazi ori într-o extremă ori în alta. Să fii un părinte autoritar te îndepărtează de copil, dar este demonstrat faptul că și opusul te poate aduce deseori în aceeași situație. Cred că în acest roman autorul a încercat să sublinieze importanța unui echilibru între autoritate și educația cu blândețe. În final, iubirea unui părinte pentru copilul său sfidează orice lege, orice limită morală și orice obstacol. Oricât de mult ar greși copilul față de tine sau față de lume, în sufletul tău vei găsi întotdeauna puterea de a-l ierta și de a-l iubi.

O familie aproape normală a apărut la editura TREI în colecția Fiction Connection și o găsiți pe Libris.

Rating Goodreads: 4/5*

Iustina Dinulescu

Fragmente:

„Eram o familie cât se poate de normală, iar apoi totul s-a schimbat.
Durează să-ți construiești o viață, însă e de ajuns o clipă ca să o distrugă. Durează ani, chiar decenii, poate o viață ca să devii cine ești. Căile sunt aproape mereu întortocheate și cred că există un motiv pentru care viața se construiește din trial and error. Ne formăm prin încercările noastre.”

„Oamenii reacționează diferit la șoc și nimeni nu poate ști dinainte ce să creadă și cum să se poarte într-o situație dificilă.”

„Iubirea este cea mai dificilă misiune omenească. Mă întreb dacă Isus a înțeles ce le cerea oamenilor când le-a spus să-și iubească aproapele ca pe ei înșiși. Poți oare continuă să iubești pe cineva care a ucis?”

„În vremuri de restriște, ne redescoperim și devenim conștienți de ce înseamnă să fii om printre alți oameni. Nu avem niciodată nevoie unii de ceilalți ca atunci când suferim.”

„Orice persoană este capabilă de crimă. Dacă o persoană este profund rănită, nu există nicio limită pe care să nu o poată depăși. Nu este ceva ce cred. Știu.”

„Un părinte e capabil de cele mai cumplite lucruri ca să își salveze copilul.”

„Oamenii sunt pregătiți să treacă peste orice sisteme etice ca să-și protejeze familia. Cele mai aspre valori sunt pulverizate cu ușurință când vine vorba despre apărarea propriilor copii. Minciuni, vină și secrete. Câte familii nu sunt construite pe aceleași fundamente?
De îndată ce o ființă umană vine pe lume, transformă alți doi oameni în părinți. Iubirea pentru copiii noștri se supune unor legi și reguli speciale.”

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *