O fată ca tine, de Maureen Lindley

o-fata-ca-tine

„Un bildungsroman captivant, „O fată ca tine” este în primul rând o carte despre iubire, solidaritate și forță morală într-o lume în derivă, care, împletind aparent mărunte istorii personale cu istoria mare, devine povestea unei generații pierdute.

    În 1939, în Angelina, un prăfuit orășel californian, segregarea rasială e un fapt cotidian: în curtea școlii se joacă doar copiii albi, iar la sfârșitul orelor numai copiii japonezi se grăbesc spre casă. Satomi Baker, „o fată de paisprezece ani a cărei frumusețe viitoare deja se intrevede“, pe jumătate japoneză, înfruntă prejudecățile și clișeele americane cu impetuozitatea specifică vârstei: neapartinand în întregime niciuneia din cele două lumi, în fiecare din ele e percepută drept o străină. Când începe războiul, tatăl ei se înrolează voluntar și își pierde viața în atacul de la Pearl Harbor. Comunitatea japoneză, tolerată până atunci, este învinuită și demonizată, iar în scurtă vrreme toți membrii ei sunt deportați într-un lagăr dintr-o zonă aridă. Pentru Satomi începe o călătorie complicată, a maturizării precoce, a descoperirii de sine și a afirmării identității într-o societate încă nepregătită să o accepte.”

La sfârșitul acestei cărți mi-a venit în minte zicala „Esențele tari se țin în sticle mici”. Cam așa stă treaba și cu acest roman, care în doar 370 de pagini cuprinde o poveste complexă și emoționantă, un drum al inițierii și al supraviețuirii al unei eroine pe care mi-o voi aminti mereu cu drag-Satomi.

Un lucru mai puțin știut despre istoria SUA (pe care și eu l-am aflat datorită acestei cărți) este faptul că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după atacul de la Pearl Harbor, toți cetățenii japonezi sau cu origini japoneze au fost relocati și închiși în lagăre de concetrare pană la sfârșitul războiului. O decizie absurdă și aberantă, luată în pripă de guvernul american, sub imperiul furiei generate de atacul neașteptat al japonezilor la Pearl Harbor. Nu a fost vorba de același gen de lagăre naziste sau rusești, însă condițiile mizere și vremea aspră a locurilor (veri prea fierbinți, ierni prea vitrege) au sfârșit multe vieți vinovate doar de a fi asociate cu „dușmanul” din punct de vedere rasial. În acel lagăr au fost închiși inclusiv copii orfani, luați de la familiile care îi adoptaseră. Da, guvernul american se simțea amenințat de niște copii!

 „Mii de oameni încarcerați într-un monument al stupidității. E pur și simplu dezgustat de cruzimea cu care oamenii au fost îngrămădiți în lagăr, asemenea vitelor, ca să nu mai pomenim cât de ridicol e să păzești oameni care nu au de gând să fugă. Mâncarea, gunoiul, canalele sunt o sursă de infecție, școlile nu au pupitre, orfanii sunt păziți în timp ce se joacă, oamenii stau la rând ca să mănânce, să se spele, să se ușureze-o absurditate îngrozitoare, inumană.”

646x404

Înainte de a ajunge în lagărul de la Manzanar, Satomi este o adolescentă ca oricare alta, care încearcă să se facă acceptată în ciuda originii sale amestecate, deși inclusiv în ea însăși se dă o bătălie între jumătatea americană moștenită de la tatăl ei și jumătatea japoneză a mamei sale. Satomi se revoltă deseori, cu impulsivitatea caracteristică vârstei și spune exact ceea ce gândește, atunci când o gândește, lucru care îi atrage și mai multe antipatii. Relația cu părinții ei este una șubredă-tatăl său era o persoană destul de rece și de formală, iar ea nu era atât de apropiată de el. Nici cu mama nu avea o relație grozavă-ea o privea ca pe o femeie supusă care trăiește doar pentru a-i face pe plac bărbatului său, genul de femeie care Satomi nu va fi niciodată.

Moartea tatălui său și mutarea în lagăr schimbă totul pentru Satomi, iar mama sa devine centrul universului său. Începe să o privească pe Tamura cu alți ochi, să o admire și să înțeleagă lucruri pe care nu le înțelesese până atunci. În cei trei ani petrecuți în Manzanar Satomi devine din adolescentă femeie, descoperă prietenia adevărată și iubește pentru prima oară. Forțați să-și construiască o viață din nimic, oamenii găsesc alinare unii în alții, iar în lupta pentru supraviețuire iau naștere relații speciale. Tot acolo Satomi învață de la minunata ei mamă să privească mereu partea bună a lucrurilor, căci binele poate prinde rădăcini chiar și în cel mai arid loc, să se bucure cu adevărat de lucrurile simple și să nu îi fie niciodată rușine cu originile sale. Înțelepciunea Tamurei o va urma tot restul vieții, iar anii petrecuți ca prizonieră își pun amprenta asupra ei într-un mod benefic zic eu. Viața lui Satomi nu e ușoară nici după ce iese din lagăr, însă cu timpul reușește să-și găsească drumul și să fie conștientă de modelele și valorile pe care i le-au insuflat părinții săi, pe care i-a înțeles cu adevărat și i-a admirat din tot sufletul abia când a rămas fără ei.

O fată ca tine este o lecție mică și tristă de istorie pe pagina unei istorii mari, o poveste despre dragostea unei mame, o poveste de inițiere și supraviețuire într-o lume superficială și crudă, o poveste despre iubire și acceptare, despre sacrificiu și prietenie, o poveste despre oameni ieșiți din comun care lasă o urmă frumoasă în viețile celor în care apar.

Vă recomand cu drag acest roman minunat. Îl găsiți aici sau aici.

Fragmente:

„Tamura fusese sfâșiată între două epoci, tot așa cum ea e sfâșiată între două rase.”

„Ne apucă pe toți, mai devreme sau mai târziu. Ne e dor de vremurile trecute. Nu cred că ducem atât lipsa locurilor, cât a copilăriei noastre.”

„Acasă nu mai înseamnă pentru mine un loc, ci mai degrabă oamenii pe care îi iubesc.”

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Marile minciuni nevinovate, de Liane Moriarty

"O crimă... un accident tragic... sau doar nişte părinţi care se poartă urât? Incontestabil, cineva a plătit cu viața. Madeline...

Închide