O femeie la doctor, de Ray Kluun

o-femeie-la-doctor_1_fullsize

” Stijin și Carmen sunt tineri, frumoși, sofisticați. Trăiesc în Amsterdam, lucrează în propriile companii, sunt bogați, au o mulțime de prieteni și o fiică de trei ani pe care o adoră. Când frumoasa Carmen este diagnosticată cu cancer la sân, lumea lor se transformă în haos. Boala aduce cu ea tensiune și panică, sperantă și iluzie, îi indepărtează și îi apropie. Stijin își însoțește soția la ședințele de chimio și radioterapie, dar își caută consolarea în viața de noapte a orașului, cu prieteni și aventuri. Copleșitor prin realismul său, O femeie la doctor ilustrează o convingătoare lecție de viată despre moarte, dar și o retetă a supraviețuirii. Un exercițiu de exorcizare a durerii scriitorului, dar și un roman al optimismului, al unui „carpe diem“ total și nedisimulat.”

Poate că nu ar trebui să scriu recenzia acestei cărţi la cald, dar totuşi am s-o fac. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că până în prezent nu a trebuit să asist la pierderea nimănui drag datorită cancerului. Asta nu înseamnă însă că această poveste nu m-a afectat suficient de tare.

Mă aşteptam că va fi tristă, mă aşteptam că lupta cu cancerul va fi o bătălie pierdută la final, nu mă aşteptam însă să mă zdruncine atât de rău. Am terminat-o de citit şi încă mai am senzaţia că o să mă pun pe plâns.

Se pare că romanul nu este o operă de ficţiune, ci este una autobiografică. Autorul şi-a pierdut soţia în vârstă de 36 de ani din cauza cancerului. Probabil a schimbat numele lor şi numele altor personaje, dar povestea este reală, fiind  modul prin care autorul încearcă să meargă mai departe, să treacă peste durere.

Povestea e una uşor de citit, dar foarte greu de digerat. Asistăm la nenorocirea care se abate asupra familiei fericite formată din Carmen, Stijin şi Luna, fetiţa lor de 3 ani, după ce lui Carmen i se descoperă o formă gravă de cancer la sân. Vedem cum lumea lor se prăbuşeşte prin ochii lui Stijn, un personaj extrem de controversat, aş putea spune!

Romanul este extrem de complex, iar sentimentele tale cu privire la Stijin se schimbă uluitor de repede de la un capitol la altul. Iată de ce spun asta: coperta ne sugerează un love story contemporan. Stijin este genul de bărbat care nu poate fi al unei singure femei, chiar dacă sufleteşte îi aparţine lui Carmen. El a înşelat-o de la bun început, iar după ce boala ei le distruge echilibrul, relaţia dintre ei devine de multe ori tensionată. Modul în care el alege să facă faţă acestei situaţii nu este însă unul demn sau scuzabil, însă spre final pur şi simplu nu îi mai poţi purta pică. El rămâne alături de Carmen până în ultima clipă, merge cu ea la şedinţele de chimioterapie şi de radioterapie, o îngrijeşte chiar şi atunci când are impresia că nu o mai iubeşte, asistă la întreg procesul de pierdere a ceea ce însemna Carmen a lui. Modul prin care reuşeşte să facă asta include şi o viaţă de noapte extrem de plină: alcool, droguri, dar mai ales femei.

Atunci când tensiunea dintre el şi Carmen ajunge la cote maxime, acesta îşi încalcă chiar şi singurul principiu pe care îl avea cu privire la infidelitate – începe o relaţie extraconjugală. Cu toate astea, devine din ce în ce mai îndârjit atunci când are grijă de soţia lui muribundă. Ca o paranteză, infidelitatea mi se pare cea mai mare dovadă a lipsei iubirii. De multe ori judec fără să vreau persoanele care acceptă să fie înşelate. Nu mai zic de cele care înşală. Această carte însă m-a făcut să văd lucrurile un pic altfel. Cel puţin în cazul de faţă. Atunci când Carmen nu se mai poate da singură jos din pat el o şterge la fund, el o spală, el aruncă găleţile de vomă. Are grijă de fetiţa lor şi se poartă extrem de frumos cu Carmen, fără să se plângă vreodată că e nevoit să facă toate astea. O dovadă mai mare de iubire nu îmi pot imagina. Atunci când ne legăm pentru totdeauna de o persoană ne promitem reciproc că va fi şi la bine şi la rău, însă atunci când răul loveşte în plin poate că nu sunt mulţi cei care rămân.

Deşi previzibil, finalul reuşeşte să te surprindă, dar mai ales să te marcheze. Pentru totdeauna. Despărţirea de Carmen e dureroasă. Boala e nedreaptă, moartea e nedreaptă.

Dar, pe lângă faptul că este o poveste tristă, regăseşti în ea şi altceva: o doză de umor pe ici, pe colo şi o oarecare doză de optimism. Culmea, din partea lui Carmen. Carmen, un personaj luminos, care îşi acceptă în final înfrângerea fizică în faţa bolii, însă asta nu îi răpeşte bucuria, pofta de viaţă şi dorinţa de a se bucura de soţul şi fiica pe care îi adoră şi de prezenţa prietenilor apropiaţi, care îi stau la căpătâi până în ultima clipă. Mi s-a părut un personaj de-a dreptul fascinant. Mi-ar fi plăcut să existe şi o versiune a ei a poveştii, mi-ar fi plăcut să pătrund mai mult în sufletul ei.

Cred că nu am vorbit demult atât de mult despre un roman. O femeie la doctor te face să te gândeşti mult la viaţă, la moarte, la ce înseamnă iubirea. Te îndeamnă să trăieşti din plin viaţa, aşa cum e ea, cu bune şi cu rele, să profiţi din plin de sănătate şi de tinereţe. Te face să plângi. Da, e imposibil să ajungi la finalul acestei poveşti fără să plângi.

Ceea ce v-am spus cred că o recomandă de la sine. Cei interesaţi o găsesc aici.

Fragmente:

„Eu nu. Nu-mi propun să fiu bădăran, dar de fiecare dată când intru în spitalul ăsta, mi se întâmplă în mod automat. N-am ce-i face. Urăsc cancerul, ceea ce face el din viața noastră. Urăsc noul statut de soț al unei paciente bolnave de cancer. Sunt furios, neputincios, frustrat. Sunt supărat pe doctori, pe asistente, pe stagiară, pe omul care a construit nenorocitul ăsta de spital deprimant (…). Ce altceva să spun? Să-i mărturisesc lui Carmen că îmbrățișările, cuvintele de încurajare, sărutările pe obraz și pe cap, mângâierile oferite în vreme ce mergem de mână pe culoar sunt eforturi conștiente de a fi atent și iubitor? Izvorâte din sentimentul datoriei: să-ți iubești femeia bolnavă de cancer. E vorba despre onoarea mea, sentimentul că așa trebuie să mă comport, că toate acestea mă fac, de fapt, să fi drăguț cu ea. Dar ea nu vine de la sine. E dragoste cu forța.”

„Adevărul e că nu mai sunt atât de sigur că o mai iubesc. Da, mă doare când văd că plânge, că e bolnavă, că suferă, că îi e frică. Dar mai e asta iubire? Sau doar compătimire? Și nu, nu vreau s-o las singură. Dar este asta iubire? Sau simțul datoriei?”

„O relație extraconjugală e altă mâncare de pește. În cazul acesta, a face sex devine a face dragoste. […] Celelalte femei puteau să atingă orice parte a mea, mai puțin inima. Corpul și spiritul meu or fi fost monofobe, dar inima mea era monogamă. Ea îi aparținea lui Carmen. Roos știe că n-am fi avut niciodată o relație dacă n-ar fi fost Carmen bolnavă. Dar Carmen era bolnavă.”

„Nu cred că există cineva care să se poată distanța emoțional de ideea că infidelitatea nu are nici o legătură cu dragostea. Eu, una, aș fi vrut să pot face asta…” (Carmen)

„[…] Există mereu sute de motive să nu faci ceva, dar exact acel unic motiv pentru care merită s-o faci ar trebui să fie de ajuns. E foarte trist dacă ajungi să regreți că n-ai făcut ceva anume, fiindcă, în definitiv, nu putem învăța decât din ceea ce îndrăznim să facem.” (Carmen)

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
O mie nouă sute optzeci şi patru, de George Orwell

"Cine controlează trecutul controlează viitorul; Cine controlează prezentul controlează trecutul.” Dorind să bifez o căsuţă pe lista provocărilor în materie...

Închide