O inimă curată

5d889da48c61f47d262e277bafe6666f

Vezi, dragostea animalelor faţă de om este nelimitată. Îţi pot oferi, mult mai mult decât un fluviu de cuvinte.

Odată un câine-lup, pe care stăpânii îl goniseră de teamă să nu facă vreu rău copilului lor, s-a întors după un lung pelerinaj care a durat mai bine de şase ani. A parcurs trei sute de kilometri înainte de a găsi casa. Dragostea lui pentru stăpâni, chiar dacă îl părăsiseră, îl făcuse să depăşească greutăţi de orice fel. Se întorsese obosit şi flămând. A fost de ajuns să primească o mângâiere de la cei pe care îi iubise atât de mult pentru a-şi recăpăta forţele şi a alerga fericit în grădină.

Îmi amintesc şi de povestea unui copil care nu vorbea, cu toate că avea patru ani. Medicii făcuseră tot ce era posibil pentru a-l vindeca, supunându-l la tot felul de analize, fără a obţine însă rezultate. Tatăl a făcut ultima tentativă: a înfăşurat băiatul într-o cuvertură şi l-a dus la câinele pe care îl îndepărtase de acasă şi îl lăsase la nişte rude care locuiau la ţară.

Animalul a fugit către copil, i-a lins mâinile, i-a pus labele pe umeri şi nu se mai oprea din lătrat de bucurie. Copilul, emoţionat, a început să-şi mişte buzele şi a pronunţat de mai multe ori numele câinelui.

Aceste episoade ar trebui să ne pună pe gânduri în privinţa sentimentelor de dragoste care ne sunt adesea negate, chiar şi de către cei care ar putea de fapt să ni le dăruiască cu braţele deschise. Să dăruieşti puţin bine nu costă nimic. Poţi să te exprimi cu o mângâiere, cu un surâs, cu un cuvânt şi asta poate avea o valoare infinită. Darul dragostei pătrunde misterul.

Ar trebui să iubim într-atât încât să reuşim să transformăm în dragoste şi păcatele noastre.

Romano Battaglia – O inimă curată

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

4 Comments

  1. ‘Bunatatea’ ne lipseste ,mai bine zis omenirea a pierdut de mult orice urma de umanitate.In zilele noastre cu greu gasesti un om,un OM CU SUFLET.
    E o vorba pe la noi, populara..,’din bucata mea de pâine/ am hrănit un om şi-un câine/ câinele mă recunoaşte/ omul nu mă mai cunoaşte’.
    Sunt multe de spus pe aceasta tema dar ma opresc aici.
    Sa ai un week-end frumos Iustina.

    • O saptamana minunata sa ai Dan,am vazut comentariile tale si cred ca esti o persoana sensibila,speciala,si chiar in ziua de astazi este ceva rar, de aceea mi-a atras atentia!Tuturor ce au un astfel de caracter le doresc sa ramana asa orice s-ar intampla in viata,si nimic sa nu ii schimbe :)

  2. Capitán, un ciobănesc german din oraşul argentinian Villa Carlos Paz Cordoba, a ales să rămână aproape de stăpânul său, deşi acesta a decedat în 2006, scrie „La Voz“.
    în 2005, Miguel Guzmán a adus acasă un căţel, pe care i l-a dăruit fiului său Damian de ziua lui. Deşi aparţinea mezinului familiei, animalul, pe care l-au numit Capitán, s-a apropiat mai mult de Miguel.

    Un an mai târziu, pe 24 martie 2006, Miguel a murit, iar peste câteva zile Capitán a dispărut de acasă. Membrii familiei Guzmán l-au căutat peste tot, dar Capitán nu era nicăieri de găsit. într-un final, familia s-a resemnat, presupunând că animalul fusese ucis de o maşină sau găsit şi adoptat de o altă persoană.
    Când soţia lui Miguel, Veronica, şi fiul Damian au mers la cimitir l-au găsit pe Capitán, păzind mormântul stăpânului său. Nimeni nu şi-a putut explica cum a ştiut câinele care este mormântul lui Miguel, cert este că l-a găsit.
    Damian şi Veronica au încercat de mai multe ori să-l ia pe Capitán acasă, dar câinele refuza, iar dacă era luat cu forţa, se întorcea imediat. Acum s-au împlinit şase ani de când credinciosul animal veghează alături de mormânt.
    Administratorul cimitirului, Hector Baccega, a declarat că ciobănescul germnan a câştigat afecţiunea tuturor angajaţilor, care au în permanenţă grijă de el. Capitán este bine hrănit, iar, periodic, este deparazitat şi vaccinat.
    Capitán ne-a adus aminte de Hachikō
    Povestea lui Capitán seamănă foarte mult cu cea a lui Hachikō (1923 – 1935), un câine din rasa Akita, care a rămas în memoria japonezilor şi a lumii întregi datorită devotamentului faţă de stăpânul său.

    Incepând din 1924, Hidesaburō Ueno, profesor la catedra de agricultură a Universităţii din Tokio, l-a ţinut pe Hachikō ca animal de companie, potrivit Wikipedia. Pe durata vieţii stăpânului său, Hachikō îl însoţea dimineaţa la Gara Shibuya, urmând ca la întoarcerea acestuia de la serviciu să-l aştepte în acelaşi loc din apropierea gării şi să se întoarcă împreună acasă. Cei doi şi-au continuat rutina zilnic până în 21 mai 1925, când Ueno nu s-a mai întors seara din obişnuita sa călătorie cu trenul, deoarece suferise un atac cerebral la universitate în acea zi.

    Profesorul nu s-a mai întors niciodată în gara unde prietenul său îl aştepta şi unde a continuat să-l aştepte timp de nouă ani. Hachikō a murit pe 8 martie 1935, corpul său împăiat fiind păstrat la Muzeul Naţional de Ştiinţe al Japoniei din Ueno, Tokio.
    S-au făcut două filme despre Hachikō: unul japonez, în 1987, şi un remake după acesta – „Hachikō – A Dog’s Tale“ -, în 2009, cu Richard Gere în rolul principal.

    http://filmehd.net/hachiko-a-dogs-story-2009-filme-online-gratis-subtitrate-in-romana.html

    • Am plans rauri de lacrimi la filmul Hatchiko! Cealalta poveste nu o stiam, multumesc frumos ca mi-ai impartasit-o!

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
About time! (Era și timpul!)

Cum ar fi dacă ai avea întotdeauna posibilitatea de a repara ce ai spus sau ce nu ai spus, ce...

Închide