O mare de lacrimi, de Ruta Sepetys

o-mare

„Ne aflăm la finalul celui de al Doilea Război Mondial, în Prusia Răsăriteană, unde mii de refugiați caută cu disperare o cale de scăpare din calea morții. Printre aceștia se află și Joana, Emilia și Florian, ale căror vieți se intersectează pe drumul către nava care le promitea salvarea, Wilhelm Gustloff. Fiecare are secrete „incomode”, ca toți cei care trăiesc vremuri de război, de fugă și de lipsuri. Uniți prin forța împrejurărilor, poveștilor lor converg, iar paleta narativă se îmbogățește în consecință, deopotrivă cu emoțiile cititorilor care află despre minciuni și revelații, despre trădare și generozitate, despre violență și autoamăgire. Cu fiecare minut care-i apropie de țărmul izbăvitor, își înving neîncrederea și își consolidează speranța. Dar, tocmai când credeau că au reușit, intervine inevitabilul hâd al sorții. Naționalitatea, cultura, educația, statutul social nu mai contează atunci când zece mii de suflete – adulți și copii – se văd nevoite să lupte pentru supraviețuire.” 

Încerc să mă adun după ce am terminat de citit această carte, însă e mai dificil decât mă aşteptam.  Cred că oricâte cărți am citi, oricâte filme sau documentare am vedea despre ceea a ce însemnat al Doilea Război Mondial pentru omenire nu vom putea cuprinde și afla toate atrocitățile care s-au petrecut atunci. Unele ies la iveală chiar și acum. Din fiecare carte cu acest subiect eu una mai aflu câte ceva și fiecare dintre ele mă marchează până în adâncul ființei mele. Mă lupt cu un gol în stomac de nedescris, m-a copleșit tristețea după ce am închis coperta și mă întreb din nou cum de au fost posibile toate astea… De ce? Pentru ce?

„Scufundarea vaporului Wilhelm Gustloff este cel mai mare carnagiu din istoria maritimă, cu pierderi de vieți ce depășesc numărul de morți de pe nave faimoase cum ar fi Titanic și Lusitania. Dar, în mod bizar, majoritatea oamenilor nu au auzit de acest fapt.
[…] Poveștile de război sunt adeseori citite și discutate la nivel mondial de cititori aparținând unor naționalități care s-au situat pe baricade opuse în timpul bătăliilor. Istoria ne-a divizat, dar prin lectură putem să cuprindem într-un tot unitar poveștile, cercetările, amintirile. Cărțile ne unesc într-o comunitate globală a lecturii, dar ceea ce este și mai important, într-o comunitate globală umană care face mari strădanii să învețe din trecut.” (din nota autoarei)

Voi știați ceva despre acest subiect? Eu una habar n-aveam, spre rușinea mea… deh, nu s-au făcut filme după această tragedie, nu s-au făcut nu știu câte documentare. S-a băgat sub covor la fel cum au fost băgate atâtea altele. S-a tras cortina peste tragedia umană…
Romanul O mare de lacrimi este dureros. Foarte dureros. Te atinge până la ultima celulă pentru că reflectă un fapt istoric real, un carnagiu din care au supraviețuit prea puțini care să povestească. Ruta Sepetys a readus la viață încă un episod sumbru din al Doilea Război Mondial în stilul său de-acum inconfundabil. O navă cu o capacitate de 1465 de persoane transporta către libertate 10573 de suflete, din care se estimează că 5000 erau copii, iar supraviețuitori puțin peste 1000. Cifrele sunt de-a dreptul îngrozitoare, iar mărturiile celor care au supraviețuit naufragiului (cele care au stat la baza romanului) sunt pur și simplu cutremurătoare.

Povestea ne este prezentată prin ochii și trăirile mai multor personaje: Joana-verișoara Linei din Printre tonuri cenușii (mi-a plăcut foarte mult conexiunea celor două povești), Emilia-o tânără poloneză care e o adevărată luptătoare, Florian-un prusac care ascunde un secret și Alfred-un neamț puțin cam ciudat, psihopat aș putea spune, care are însă rolul său în toată înșiruirea de fapte. Destinele acestora se întâlnesc în momente cheie și se schimbă reciproc până la finalul poveștii. Treptat, adăugăm piesă cu piesă în puzzle-ul format de poveștile lor. Joana devine în scurt timp de la început nodul care îi ține pe toți împreună. La fel ca și verișoara ei Lina, Joana se remarcă prin tăria de caracter și prin bunătatea sa. Într-o lume în care fiecare luptă pentru sine, Joana luptă și pentru ceilalți.

Finalul m-a impresionat profund, scenele descrise au un puternic impact emoțional. În cele din urmă, în fața morții nu mai contează nimic: nici ce nație ai, nici ce orientare religioasă sau politică, nici de unde vii și unde te îndrepți. În fața morții suntem egali și avem cu toții același tel: să trăim! O secundă în plus, un minut, un an. Iar lupta pentru supraviețuire împarte oamenii în două categorii: cei care calcă peste cadavre pentru o gură în plus de aer și cei care ajută alți oameni să ajungă la acea gură de aer ca să o poată respira împreună.

Nu vă pot spune nimic mai mult pentru că vă îndemn să descoperiți singuri povestea. Citiți O mare de lacrimi! Merită! O găsiți aici sau aici.

Fragmente:

„Ce se alesese de oameni? Oare războiul ne înrăise sau doar activase răul care zăcea ascuns înăuntrul ființelor noastre?”

„Mama era ancora. Mama era confortul. Mama însemna acasă. O fată care își pierdea mama devenea dintr-o dată o barcă mititică pe un ocean învolburat. Unele bărci eșuau în cele din urmă la mal. Și alte bărci, așa ca mine, păreau să plutească în derivă, din ce în ce mai departe de țărm.”

„Pe 1 septembrie 1939 Germania a invadat Polonia intrând prin Vest. Pe 17 septembrie 1939 Rusia a invadat Polonia intrând prin Est. Mi-e imposibil să uit aceste date. Două națiuni beligerante se agățau de Polonia precum niște fetițe care se luptau pentru o păpușă. Una o ținea de un picior, cealaltă de un braț. Au tras de ea atât de tare încât, într-o bună zi, i-a zburat capul de pe umeri.”

„Tocmai când crezi că războiul ți-a luat tot ce iubeai, întâlnești pe cineva și îți dai seama că, într-un fel sau altul, tot mai ai ceva de oferit.”

„Războiul este o catastrofă. Dezmembrează în mod iremediabil familiile. Dar pe cei care s-au dus dintre noi nu înseamnă că i-am și pierdut.”

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Privighetoarea, de Kristin Hannah

"Franta, 1939. În liniştitul orăşel Carriveau, Vianne Mauriac îşi ia rămas-bun de la soţul ei, Antoine, întrucât acesta pleacă pe...

Închide