O mie de femei albe, de Jim Fergus

o-mie-de-femei-albe-humanitas-fiction-2017

„Omenirea e nebună, suntem cu toții sălbatici…”

„Pornind de la incitanta poveste a o mie de femei albe care sunt trimise în preriile din Vest pentru a deveni soții de indieni, în cadrul unui program guvernamental din timpul președintelui Grant, Jim Fergus redă cu mult har un episod tragic din istoria americană de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Evenimentele sunt relatate din perspectiva jurnalului tinerei May Dodd, pe care prejudecățile vremii o forțează să ajungă într-un spital de nebuni, de unde se poate salva doar prin acceptarea traiului în pustiu, alături de un trib de indieni Cheyenne.”

Vi s-a întâmplat vreodată ca, dezamăgiți de lumea în care trăim, să vă întrebați cum ar fi să trăiți într-un loc izolat, departe de oameni și de civilizație? Eu să știți că m-am gândit. Am și văzut câteva documentare despre triburi de „sălbatici” din trecut și din prezent și pot să spun că eu una am ajuns la concluzia că omul, în drumul său către modernizare și civilizație a pierdut exact lucrurile esențiale, pe care, sălbatic fiind le avea și le prețuia. Acum stau și mă întreb…cine e mai sălbatic de fapt? Tot în ideea asta am ales și citatul de la început. Mi s-a părut că a cuprins foarte bine esența întregului roman.

Despre O mie de femei albe nu sunt foarte multe de povestit, dar este totuși genul de roman care atinge ceva în sufletul tău chiar dacă nu ai parte de aventura vieții tale atunci când îl citești. Personal, mă așteptam la ceva mai multă acțiune, dar chiar și așa nu sunt deloc dezamăgită. May este un personaj frumos construit, care emană o forță incredibilă.

Deși romanul este ficțiune, întreaga poveste pare foarte reală, iar modul în care autorul a plecat de la un fapt istoric real și a încercat să răspundă întrebării „Ce-ar fi fost dacă?” reușește să te captiveze și să te transpună în acea lume a amerindienilor – o lume sălbatică după standardele vremurilor, dar în același timp o lume în care totul pare mult mai simplu și mai uman.

Odată ajunsă în sălbăticie, May redescoperă plăcerea de a sta în natură și se obișnuiește destul de repede cu traiul simplu al noii sale familii. Ea nu se dă în lături de la muncile fizice grele, care revin în sarcina femeilor tribului, ba chiar își dă seama că îi face plăcere să trudească alături de celelalte.

Viața în sânul indienilor Cheyenne nu este ușoară, dar este simplă. Înțelegeți ce vreau să spun? Sălbaticii își prețuiesc foarte mult familiile și fac orice le stă în putință pentru a le asigura bunăstarea. Duc o viață simplă, dar totuși lipsită de griji. Trăiesc clipa, iau viața așa cum este. Iubesc și se luptă pentru ceea iubesc. Cu toate ritualurile și superstițiile lor păgâne m-am gândit deseori că sunt mai umani decât suntem noi în prezent. Ba chiar le-am invidiat puțin seninătatea cu care își duceau zilele.

O altă temă care a fost frumos construită în acest roman este prietenia. May se împrieteneste cu câteva dintre celelalte mirese alături de care pleacă spre sălbăticie. În ciuda oricăror diferențe dintre ele, femeile găsesc întotdeauna sprijin una în cealaltă atunci când sunt puse în situații neprevăzute sau disperate. Prietenia care se leagă între aceste femei este minunată. Ceea ce a vrut să scoată autorul în evidență prin aceste prietenii a fost faptul că oriunde ai fi, orice s-ar întâmpla, dacă ai un prieten de nădejde lângă tine nu ești singur pe lume. Orice rău e mai ușor de îndurat atunci când ai un umăr pe care să plângi.

Au fost și câteva momente violente și/sau triste, care m-au revoltat și m-au emoționat deopotrivă. Finalul m-a făcut să ajung la concluzia că dintotdeauna și pentru totdeauna omul a fost, este și va fi cel care se va sabota și se va autodistruge pe el însuși prin lăcomia, mândria și cruzimea lui.

Mulțumesc Libris pentru exemplarul oferit. La categoria Literatură universală puteți găsi și voi această carte. Pentru mine a fost o lectură plăcută, pe care v-o recomand cu drag.

Fragmente:

„Nu pot să nu mă gândesc, încă o dată, ce creatură nesăbuită și primitivă e omul. Mai există vreo ființă, pe acest pământ, care ucide doar din plăcere?”

„Cât de ciudat e să vezi viața unui om, nu în capitole, ca pe o carte, ci în volume complete, separate și distincte.” 

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

1 Comment

  1. O recenzie minunată, felicitări! <3 Aștept și eu să o citesc…

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Și munții au ecou , de Khaled Hosseini

 "Și munții au ecou" prezintă o poveste spusă de-a lungul mai multor generații care gravitează nu doar în jurul părinților...

Închide