Pot

Știți de câte ori în viața mea l-am ținut strâns în brațe pe „Nu pot„? De câte ori am fost convinsă că nu sunt capabilă să trec peste un episod anume, peste un sentiment sau peste un gol? Și-apoi, cumva, am putut? Viața m-a dus de fiecare dată la limitele acelea pe care eu eram sigură că le am și mi-a arătat că pot să le depășesc. Au fost lecții importante pentru mine, iar cea mai recentă a fost provocarea de a fi pentru a doua oară mamă.

Cei care mă știu și mă urmăresc de multă vreme știu cu câtă convingere susțineam că eu nu aș putea să fiu mamă de 2 copii (din diverse motive). Ziceam că – nu mai am răbdare, nu mai vreau să o iau iarăși de la început cu tot greul, nu mai vreau să fiu însărcinată și să-mi fie rău, nu mi-aș putea împărți iubirea, nu m-aș descurca etc. Pentru că nu simțeam, pur și simplu. Nu îmi doream asta, mă simțeam împlinită așa, în varianta de 3. Lista poate continua, desigur. Ce vreau să subliniez este că absolut fiecare motiv al meu a fost demontat rând pe rând. Dacă fiind însărcinată cu Eva mi-a fost rău, cu Cezar mi-a fost și mai rău. Am zis că nu mai pot, am putut. Dacă în primele 6 luni de Eva am crezut că e greu, în cele 6 ale lui Cezar am zis că ăsta e sfârșitul meu. Am zis că nu mai pot, am putut până la urmă. Zi după zi după zi am fost în întuneric. Zi după zi după zi am plâns, am fost furioasă, tristă, epuizată. Pe rând sau în același timp. Am supraviețuit, nici eu nu știu cum. Pentru o bucată de vreme am încetat să mă simt vie și să mă bucur de firescul faptului că exist. Am dus în spinare greutatea fiecărei zile ca pe cea mai grea piatră de moară și m-am întrebat deseori care e sensul, pentru ce anume duc eu lupta asta crâncenă cu mine însămi. Cât de întuneric a fost în sufletul meu doar eu știu, dar de curând a început să intre lumina printre crăpături. Într-o zi oarecare m-am trezit și m-am simțit mai bine. Am simțit că o să fie bine.

Sunt atât de multe lucruri care ne dau peste cap existența, iar primul pas pentru a le depăși este să le acceptăm. Iar uneori acceptarea cere timp. Îți ia timp să fii ok cu tine, să te vezi cu adevărat, să înțelegi că nu orice eveniment care te copleșește este permanent și că ai în tine resurse ca să continui chiar dacă nu știi unde sunt. Trebuie să le cauți, să TE cauți. 

Pot să mă uit acum la mine și să zic „Da, sunt bine. Sunt pe drumul bun, în orice caz.” Mă trezesc dimineața și nu mai trăiesc așteptând să vină seara ca să mă culc. Mi se învârtesc rotițele cu o mie de planuri și reînvăț să respir pentru mine. Îmi doresc din nou lucruri și vreau să fac ceva pentru mine, pentru sufletul meu care a fost în genunchi. Mi-am plâns destul de milă, m-am jelit, m-am condamnat, m-am dat de ceasul morții și m-am ridicat. A fost atât de lung drumul către mine. Mai lung ca niciodată. Dar acum știu că pot mai mult decât mă credeam vreodată în stare. 

 Pot. Să râd pe bune. Să mă prostesc. Să-mi descrețesc fruntea. Să mă văd frumoasă. Să zic „Da, sunt curajoasă!” și chiar să o cred. Să vreau. Să NU mai vreau. Să iubesc mai mult. Să cred în mine. Să iau o pauză (sau mai multe). Să iert. Să MĂ iert. Să sper. 

Ce voiam să spun e că și tu poți. Azi e tot rău, dar într-o zi banală o să SIMȚI că ești un pic mai bine. Iar în următoarea și mai bine. Apoi o să-ți dai seama că ai reușit să ieși din locul ăla întunecos. Mai ai puțin de mers până la tine, dar o să ajungi. Pentru că poți. Mai poți puțin. Întotdeauna mai mult decât crezi.

Mă tot gândeam cum să închei și nu știu. Îmi doresc ca gândurile astea să ajungă la cine trebuie în momentul potrivit. Eu știu sigur că într-o zi mă voi întoarce la ele și mă voi prinde cu amândouă mâinile de mine, Iustina de azi, care s-a simțit mai bine și s-a gândit că poate a venit momentul să-și deschidă sufletul. Să revină. Să fie.

Cu drag,

Aceeași. Sau nu. 🙃

Sursă foto: Pinterest

This Post Has One Comment

  1. Elena P

    Foarte încurajator articolul, te înțeleg perfect , noi ca femei si mame avem muuulte momente grele prin care trecem, dar trebuie sa cautam întotdeauna acea Luminița de la capătul tunelului. Ea exista și așteaptă sa fim puternice și încrezătoare ca vor veni zile mai bune și ca vom reuși. Iti urez sa iti împlinești tot ce ti-ai propus, si sa scrii în continuare pe blog ca înainte, textele tale sunt pansament pentru sufletul meu, te îmbrățișez cu drag!

Lasă un răspuns