Povestea mea, de Michelle Obama

46491802_744473472583798_6007889241072205824_n

„În memoriile ei, o operă de o reflexivitate profundă, scrisă într-un stil fermecător, Michelle Obama îi invită pe cititori în lumea sa, făcând o cronică a experiențelor ce au format-o, pornind de la copilăria petrecută în partea de sud a orașului Chicago, trecând prin anii în care a fost director executiv și a trebuit să îmbine responsabilitățile de mamă cu cele profesionale, și ajungând la anii petrcuti la cea mai vestită adresă din lume. Descrie cu sinceritate desăvârșită și cu o inteligență vie reușitele și dezamăgirile, atât din plan public, cât și din cel personal, relatându-și povestea așa cum a trăit-o, folosindu-se de propriile ei cuvinte și așa cum dorește ea. Plină de căldură, de înțelepciune și de revelații, Povestea mea este o însumare neobișnuit de intimă ce vine din partea unei femei inimoase și plină de caracter, care a sfidat necontenit așteptările, și a cărei poveste ne inspiră.” 

Atunci când un om își scrie memoriile deschide larg ușile sufletului, expunându-și cea mai vulnerabilă latură și cele mai profunde sentimente. Am apreciat dintotdeauna astfel de cărți, iar povestea lui Michelle nu a făcut excepție, evident, căci m-a cucerit de la primele rânduri. O admiram de ani buni. Acum, după ce i-am aflat întreaga poveste o respect și o admir și mai mult.

Romanul este structurat în trei părți. În prima parte – Povestea mea – Michelle povestește despre copilăria și adolescența sa, despre părinții săi și despre modul în care aceștia i-au conturat caracterul prin educația pe care i-au oferit-o. Fiind un copil de culoare este lesne de înțeles că de-a lungul timpului a întâmpinat o serie de greutăți. Viața afro-americanilor a fost și este în continuare dificilă în America. Michelle a luptat mult mai mult decât alți copii/ adolescenți/ tineri pentru a se afirma, pentru a-și face auzită vocea și pentru a demonstra că este la fel de bună ca ceilalți. Trăind într-o familie modestă, cu un tată care suferea de scleroză multiplă, Michelle nu a avut resurse materiale, dar a fost înconjurată de iubire și atenție. Scleroza multiplă este o boală degenerativă care afectează calitatea vieții într-un ritm destul de accelerat. În ciuda durerilor și a neputinței sale, accentuată de la an la an, tatăl lui Michelle este un exemplu de demnitate și ambiție umană. El nu a lipsit nicio zi de la serviciu, iar copiii nu-l auzeau niciodată vaietandu-se. Avea o voință de neclintit, voință și ambiție, pe care i le-a insuflat și fiicei sale.

Mama, pe de altă parte, a renunțat la ea, așa cum făceau cele mai multe femei la vremea respectivă, pentru a sta acasă și a-și crește copiii. Deși varianta adultă a lui Michelle a căutat să găsească un echilibru între carieră și familie, aprecierea și iubirea pentru mama ei, femeia care le-a construit aripile celor doi copii ai săi, a fost și este nemărginită. Ceea ce am apreciat atât de mult la părinții lui Michelle este că le-au oferit copiiilor libertatea de a face propriile alegeri în viață, i-au încurajat să acționeze, să nu renunțe ușor, să ierte, să meargă mai departe chiar dacă au eșuat și, cel mai important, să fie demni.

A doua parte – Povestea noastră – este centrată pe povestea de dragoste dintre Michelle și Barack. Până în ziua în care l-a cunoscut pe Barack, Michelle era focusată pe carieră. Lucra la un birou de avocatură și era în plină ascensiune. Dar tânărul Barack, stagiarul care întârzie la prima întâlnire programată, îi dă toate planurile peste cap, în cel mai frumos mod cu putință. Povestea lor nu este nici cea mai romantică, nici  cea mai spectaculoasă, dar este specială. Fiecare poveste de dragoste e specială. În această parte, așa cum spuneam, Michelle povestește despre cum a evoluat povestea lor, mariajul și intrarea lui Barack în politică. După ce a intrat în politică, soțul ei a început sa lipsească tot mai mult de acasă, lucru care evident că a afectat viața lor de familie. Tensiunea a fost sporită și de eșecul unei sarcini pierdute și de nenumăratele încercări eșuate de a concepe un copil. Nu a fost ușor, așa cum nimic nu este. Michelle s-a străduit să găsească un echilibru între familie și carieră și în cele din urmă a reușit, nu fără a sacrifica uneori viața de cuplu, alteori serviciul. În ciuda nemulțumirii cauzate de absența lui, Michelle i-a susținut întotdeauna alegerile soțului său, l-a încurajat atunci când a eșuat, fiindu-i alături în orice situație. Și-au fost unul altuia stâlp și au depășit fiecare obstacol ținându-se de mână. Unitatea lor m-a impresionat. Nu a fost nimic făcut „de ochii lumii”. Dragostea și respectul reciproc pe care și le poartă au fost întotdeauna sincere.

În a treia parte – Povestea continuă – pășim odată cu celebrul cuplu pragul noii locuințe-Casa Albă. După ce Barack este ales președinte, în anul 2008, viața familiei Obama suferă schimbări majore. Însoțiți peste tot de agenți ai Serviciului Secret, având în jurul lor o armată de servitori și asistenți care le țin agendele cu întâlniri și evenimente, vânați din toate părțile de ziariști, cu ochii inregii lumi ațintiți asupra lor, Michelle și Barack încearcă să-și lase amprenta personală asupra modului în care gestionează întregul mecanism. Știm cu toții, în mare, că ei doi au schimbat America în bine. În carte însă aflăm numeroase detalii și însemnări personale ale Primei Doamne. Michelle a reușit să-și facă din nou vocea auzită și să creeze imaginea unei femei puternice și capabile, a unei mame dedicate și a unei soții devotate. Deși a stat în umbra președintelui, nu a fost nicio clipă un simplu accesoriu. Soții Obama au marcat într-un mod plăcut trecerea lor la Casa Albă. Au schimbat ceva, au lăsat o urmă în istorie. O urmă pe care nu o va putea șterge nimeni, niciodată.

Michelle Obama și-a scris memoriile cu sinceritate și cu căldură. Povestea ei este în mare parte un îndemn pentru noi toți. Să ne trăim povestea, să ne-o asumăm. Fosta Primă Doamnă a fost și va rămâne o voce, o forță, un model. În Povestea mea, Michelle ne dezvăluie cele mai ascunse temeri, ne povestește despre oameni și întâmplări care au marcat-o și care i-au trasat drumul în viață, despre alegerile și despre infragerile sale. Ne deschide larg ușa pentru a pătrunde în cele mai intime încăperi ale sufletului său.
Stilul său este atât de natural și de cursiv, încât lipsa dialogului nu m-a deranjat nici măcar o secundă. M-a cucerit darul ei de a povesti.

Pot să enumăr o mulțime de motive pentru care această carte este un must read, dar vă rog să le descoperiți singuri.
Romanul mi-a fost oferit de Libris (mulțumesc tare mult!!) si il găsiți aici.

Fragmente:

„Sunt multe lucruri pe care încă nu le știu despre America, despre viață, despre ce ar putea să aducă viitorul. Dar mă cunosc pe mine însămi. Tatăl meu, Fraser, m-a învățat să muncesc din greu, să zâmbesc des și să mă țin de cuvânt mereu. Mama mea, Marian, mi-a arătat cum să judec singură lucrurile și cum să-mi fac vocea auzită. Împreună, în apartamentul nostru înghesuit din sudul orașului Chicago, ei doi m-au învățat să descopăr ceea ce este important în povestea noastră, în povestea mea, în marea poveste a țării noastre. Chiar dacă nu e totul frumos sau perfect. Chiar dacă este mai real decât ai vrea să fie. Povestea ta este tot ce ai, tot ce vei avea vreodată. Este ceea ce merită prețuit.”

„[…] încă de la o vârstă fragedă, copiii simt când sunt disprețuiți, când adulții nu se preocupă suficient să-i ajute să învețe. Iar supărarea pe care o simt din această cauză se poate manifesta ca neascultare. Și nu este vina lor. Nu există „copii răi”. Există doar copii care încearcă să supraviețuiască în circumstanțe defavorabile.”

„Nu îți dai seama cu adevărat cât de atașat ești de un loc până nu pleci de acolo, până nu experimentezi ce înseamnă să fii dezrădăcinat, transformându-te într-o plută pe suprafața unui ocean necunoscut.”

„Este dureros să trăiești după ce a murit cineva. Doare, pur și simplu. Poate fi dureros să mergi pe un hol sau să deschizi frigiderul. Doare să-ți pui o pereche de șosete sau să te speli pe dinți. Mâncarea nu mai are gust. Culorile pălesc, Muzica doare, la fel și amintirile. Privești ceva ce altădată ai fi considerat frumos-cerul violet la apus sau un loc de joacă plin de copii -, și cumva asta nu face decât să-ți îngreuneze pierderea. Durerea te însingurează în felul acesta!”

„Am învățat că este greu să urăști de aproape.”

„Viața este întotdeauna mai frumoasă când putem judeca totul cu măsura cordialității.”

„A fi președinte nu schimbă cine ești, ci dezvăluie cine ești.”

„Pentru mine, povestea mea nu este despre a ajunge undeva sau despre a atinge un scop anume. O percep mai degrabă ca pe o mișcare înainte, un mijloc de evoluție, o cale de a încerca permanent să devii un om mai bun. Călătoria nu se sfârșește. Am devenit mamă, dar mai am multe de învățat despre asta și multe de transmis copiiilor mei. Am devenit soție, dar continui să mă adaptez și să fiu recunoscătoare față de ceea ce înseamnă să iubești cu adevărat și să îți construiești viața alături de un alt om. Am devenit, după anumite standarde, un om cu putere, și, totuși, încă mai sunt momente în care mă simt nesigură sau neauzită.”

„Sunt un om obișnuit care  avut șansa unei călătorii extraordinare. Împărtășesc povestea mea cu speranța că-i voi ajuta și pe alții să-și facă loc cu poveștile și vocile lor, dincolo de criteriile rigide care stabilesc unde e locul fiecăruia și de ce. […] Pentru fiecare ușă care s-a deschis pentru mine, am încercat să deschid ușa mea pentru alții. Și, în încheiere, aș vrea să mai spun doar atât: Hai să ne invităm unii pe alții înăuntru. Poate atunci vom începe să ne temem mai puțin, să facem mai puține presupuneri greșite, să scăpam de partizanatele și de stereotipurile care ne despart inutil. Poate vom reuși să acceptăm că, în foarte multe privințe, ne asemănăm. Nu este vorba despre perfecțiune. Nu este vorba nici despre o destinație finală unde trebuie să ajungi. E nevoie de putere ca să-ți dai voie să devii cunoscut și auzit, să-ți asumi propria poveste și să-ți folosești adevărata voce. Și e nevoie de bunăvoință pentru a fi dispus să-i cunoști și să-i asculți pe ceilalți. Iar, pentru mine, aceasta este povestea fiecăruia dintre noi.”

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Vara jucăriilor moarte, de Antonio Hill

"Romanul este un thriller polițist, a cărui acțiune se desfășoară pe durata a numai cinci zile, în atmosfera apăsătoare a...

Închide