Povestitorul, de Jodi Picoult

52977069_256575745091145_4311001916449488896_n

„Sage Singer este brutăreasă. Lucrează noaptea pentru a pregăti pâinea și produsele de patiserie pentru a doua zi, încercând să scape de singurătate și să uite de moartea mamei sale. Când Josef Weber, un bărbat în vârstă din grupul de sprijin emoțional la care participă Sage, începe să vină din ce în ce mai des la brutărie, între ei se naște o prietenie improbabilă. În ciuda diferențelor, ei văd unul în celălalt cicatricile ascunse pe care ceilalți nu le pot vedea. Totul se schimbă însă în ziua în care Josef îi mărturisește un secret de mult îngropat, pe care nimeni altcineva din oraș nu l-ar fi suspectat, și îi cere lui Sage o favoar142e extraordinară. Dacă acceptă, ea se va confrunta nu doar cu repercusiuni morale, ci și cu unele legale. Cu propria identitate pusă sub semnul întrebării, Sage începe să se îndoiască de viața sa și a familiei sale. Când alegerea morală devine imperativ moral? Și care este granița dintre pedeapsă și dreptate, iertare și milă?
În acest roman emoționant, Jodi Picoult explorează cu eleganță alegerile pe care le facem pentru a ne proteja familia și pentru a împiedica trecutul să ne dicteze viitorul.”

„Un băiețel îl întreabă pe bunicul lui:
– Ce-i sufletul bunicule?
– Păi, măi băiete, gândește-te că ai înlăuntrul tău doi lupi, unul alb ce iubește adevărul, dreptatea, dragostea, curajul și onestitatea și un alt lup negru căruia îi place minciuna, frica, ura, cruzimea și hoția.
– Lupul alb e lupul bun. În el s-au adunat toate calităţile noastre: generozitatea, iubirea, altruismul, jertfelnicia, sinceritatea, corectitudinea, moralitatea, loialitatea, bunătatea, curajul, liniştea interioară, smerenia… Tot ce e bun şi frumos în noi.
– Iar lupul negru?
– Lupul negru e cel în care ni s-a adunat tot ce e mai rău în noi: ura, invidia, lăcomia, frica, minciuna, trădarea, egoismul, zgârcenia, aroganţa, răutatea… Și ei dau o luptă continuă în tine, se tot bat, se bat în continuu…
– Și cine câștigă bunicule?
– Depinde pe care-l hrănești nepoate, depinde pe care-l hrănești…”

Am ales să încep recenzia cu această pildă deoarece intriga Povestitorului m-a făcut să mă gândesc la morala ei. Cred cu tărie în această „teorie” a dualității firii umane. Cred că suntem și buni și răi, și victime și călăi în funcție de nenumărate aspecte. Familia ne formează, anturajul ne formează, alegerile noastre ne formează. Suntem suma tuturor oamenilor pe care îi întâlnim și suma tuturor deciziilor pe care le luăm.

Un subiect pe care nu l-am întâlnit până acum în cărțile despre Holocaust este căința foștilor naziști. Într-o zi, Josef, un nonagenar, client al brutăriei la care lucra Sage, îi mărturisește acesteia că în tinerețe a fost nazist și că a contribuit la exterminarea evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial. Știind că Sage este de origine evreică, el își cere iertare pentru faptele sale și o roagă să-l eutanasieze.

Întâmplarea (sau nu) face ca bunica lui Sage, Minka, să fie unul dintre supraviețuitorii abatorului Auschwitz. Deși am citit numeroase cărți în care a fost descrisă viața în lagărele naziste și chinurile la care au fost supuși oamenii, am avut același gol în stomac pe care îl am mereu atunci când citesc așa ceva. Povestea bunicii mi-a plăcut enorm. Personajul Minka mi-a transmis o forță incredibilă, am strâns din dinți împreună cu ea și m-am agățat cu aceeași disperare de speranță. Rând pe rând, Minka pierde toți oamenii pe care îi iubește. Naziștii îi iau tot ce are mai drag pe lume, dar nu reușesc să-i îngenunche niciodată spiritul. Poate că Auschwitz-ul a imbatranit-o înainte de vreme, dar sufletul ei și-a păstrat frumusețea și bunătatea.

Sage, pe de altă parte, nu a fost atât de interesantă ca și personaj. Complexul ei cu privire la cicatrice mi s-a părut puțin forțat. Alegerile ei, uneori ciudate. Până să înceapă povestea Minkai incepusem eu să-mi cam pierd răbdarea. Vreme de 160 de pagini acțiunea e aproape inexistentă și m-a plictisit teribil. Apoi nu am mai putut să o las jos din mână.

„Josef” (deși nu acesta este numele său real) a fost de asemenea un personaj foarte interesant. El a fost omul înauntrul căruia bătălia dintre cei doi „lupi” a fost una aprigă și de lungă durată. Deși regretele nu șterg păcatele, pe mine una m-a impresionat zbuciumul său sufletesc. L-am simțit. După ce a luat altă identitate și s-a refugiat în America după război, Josef a devenit cetățeanul model, soțul model. El și-a dorit să își spele cumva păcatele, dar fantomele acelui trecut sângeros nu i-au dat niciodată pace. Căința lui a fost reală, dar oare poți ierta vreodată cu adevărat un astfel de om? Greu de răspuns…

Povestitorul este o poveste despre regrete și despre iertare, despre bunătate și cruzime, despre cum scrisul și poveștile aduc oamenii împreună sau mai mult decât atât, uneori îi și salvează, o poveste despre dualitate, despre bine și rău privite ca un întreg, nu ca două concepte diferite.

Ah, era să uit! Dacă nu ar fi fost scris pe copertă mare și boldat numele Jodi Picoult nu i-aș fi recunoscut în veci stilul, scriitura. Am citit doar două romane de aceeași autoare ( Vremea plecării și Mici lucruri mărețe), dar ambele sunt extrem de diferite, atât ca subiect, cât și atunci când vine vorba de stil. Jodi e un adevărat cameleon. Am fost uimită de acest aspect. În general autorii își creează un fel de „semnătură” și dacă au succes merg pe aceeași rețetă. Nu este și cazul lui Jodi Picoult.

Mi-a plăcut mult. Este o altă carte despre Holocaust, pe care am ajuns să o îndrăgesc și pe care am s-o adaug degrabă la colecția mea preferată.

Romanul a apărut la editura Litera și îl găsiți aici.

Rating Goodreads: 4/5*

Iustina Dinulescu

Fragmente:

„Oamenii suferă de cele mai felurite pierderi-de la cele mici la cele mari. Poți să-ți pierzi cheile, ochelarii, virginitatea. Poți să-ți pierzi capul, inima sau mintea. Poți să-ți părăsești casa și să locuiești la un cămin de bătrâni, să-ți vezi copilul că se mută pe un alt continent sau partenerul de viață dispărând, înghițit de o boală precum demența. Pierderea nu înseamnă doar moarte, iar durerea este monstrul cenușiu al emoțiilor.”

„Singurătatea e o oglindă și e lesne de recunoscut atunci când o întâlnești.”

„Fiecare amintire e precum o floare de hârtie strecurată în mâneca unui magician: acum invizibilă, iar în clipa următoare, atât de mare și înfoiată, încât e greu de crezut că a stat ascunsă atâta vreme. Și, la fel că florile de hârtie, odată scoase la iveală, amintirile nu mai pot fi ascunse la loc.”

„Descopăr că e cu totul altceva când vorbești cu cineva despre trecut, decât atunci când îl retrăiești de unul singur. Îl resimți mai puțin ca pe o rană, și mai mult că pe o cataplasmă.”

„Ai rămâne surprinsă cât de departe suntem dispuși să mergem, ca să vedem tot ce e mai frumos la cei pe care-i iubim.”

„În fiecare dintre noi există un monstru; în fiecare dintre noi există un sfânt. Întrebarea cea mai importantă este pe care dintre aceștia îl cultivăm mai mult; care îl va distruge pe celălalt.”

„- Uneori, aveau o privire în ochi… Nu se temeau că apăs pe trăgaci, deși arma era îndreptată spre ei. Aveai senzația că aleargă spre ea. La început, mi se părea de neconceput. Cum să nu-ți dorești să mai trăiești o zi? Cum poți renunța la viață atât de ușor? Mai târziu, am înțeles: când propria existență devine un iad, moartea e, probabil, un paradis.”

„Puterea nu înseamnă să îi rănești pe cei mai slabi decât tine. Înseamnă să ai capacitatea de a răni, dar să alegi să n-o faci.”

„Credem ceea ce vrem și ceea ce ne place. Din cauza asta, preferăm să ne prefacem că nu vedem ceea ce nu vrem să existe.”

„- Știi ce spunea tata? Dragostea adevărată e precum pâinea. Ca să crească, are nevoie de ingredientele potrivite, de căldură și de un strop de magie.”

„Fii bravă, mi-a zis mama, indiferent în ce situație te-ai afla. Fii mărinimoasă cu alții, înainte de a te îngriji de tine. Fă-i pe cei din jur să simtă că îți pasă de ei.”

„Nu degeaba cuvântul istorie conține, înlăuntrul său, narațiunea unei vieți.”

„Cel mai greu mă apăsa gândul că sunt ultima persoană care pune mâna pe hainele cuiva, care îi vede fotografiile și îi citește scrisoarea de dragoste de la soție. Dar cel mai greu, firește, era să umblu printre lucrurile copiilor-jucării, păturele, pantofiori frumoși din piele. Nici un copil nu supraviețuia aici; erau primii trimiși la dușuri. Uneori, când dădeam peste valizele lor, mă pufnea plânsul. Era atât de dureros să strângi în brațe un ursuleț de pluș, pentru că stăpânul lui nu avea să o mai facă vreodată, iar apoi să-l arunci la gunoi.”

„Uneori, ca să redevii om, trebuie doar să întâlnești o persoană care să te privească ca pe o ființă umană, indiferent cum arăți la exterior.”

„O să mă întrebi de ce nu ți-am povestit toate astea. Nu am făcut-o, pentru că știu cât de puternic poate fi impactul unei povești. Poate schimba cursul istoriei. Poate salva o viață. Dar poate fi și o groapă, nisipuri mișcătoare, în care să te afunzi fără scăpare.”

„-Nu e periculos să trăiești în trecut?
-Nu mai periculos decât să trăiești în prezent și să-ți dai seama că nu s-a schimbat nimic.”

„Istoria nu e o colecție de date, locuri și războaie. Istoria e formată din oamenii care umplu spațiile dintre acestea.”

„Nu cred în Dumnezeu. Dar, stând aici, într-o încăpere plină de oameni credincioși, îmi dau seama că, de fapt, cred în oameni. În forța lor de a se ajuta reciproc și de a supraviețui, în ciuda oricăror piedici. Cred că extraordinarul depășește obișnuitul, la orice oră. Cred că să ai un lucru în care să speri-fie și într-un viitor mai bun-e cel mai puternic drog de pe pământ.”

„Bunica a avut o viață remarcabilă. A fost martoră la destrămarea poporului ei și, chiar și atunci când a devenit o victimă colaterală, și-a păstrat încrederea în spiritul uman. A dăruit când nu avea nimic; a luptat când era sleită de forțe; s-a agățat de viitor când trecutul îi aluneca de sub picioare. A fost un cameleon; și-a jucat impecabil rolul de domnișoară privilegiată, de adolescentă speriată, romancieră visătoare, prizonieră mândră, soție de militar și cloșcă. A trecut prin nenumărate metamorfoze, ca să supraviețuiască, dar nu a permis nici uneia să o definească.”

„Preotul mi-a zis: „A greșit. Nu merită dragostea ta. Dar merită să-l ierți, altminteri dușmănia va crește ca o buruiană în sufletul tău, până când ți-l va sufoca. Când strângi atâta ură, tu ești singura care va avea de suferit.” Iertarea nu e un bine pe care i-l faci altuia. E un bine pe care ți-l faci ție.”

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Luna din palat, de Weina Dai Randel

 "Ajunsă concubina împăratului în China secolului al VII-lea, tânăra Mei învață repede că îi poate atrage atenția stăpânului în multe...

Închide