Primăvară în Toscana, de Santa Montefiore

„Când Gracie Burton află că la Castello Montefosco, în zona Toscanei, se organizează un curs de artă culinară timp de o săptămână, aceasta nu poate rezista tentației de a se întoarce spre trecutul pe care l-a lăsat în urmă în Italia. Deși Gracie nu este în relații prea bune cu fiica ei, Carina, și cu nepoata Anastasia, cele doua decid să o însoțească în călătorie, fară să aibă vreo idee despre secretele ascunse o viață întreagă.

În acea săptămână, Gracie le dezvăluie adevărul despre motivul care a readus-o înapoi la castel și la misteriosul lui proprietar, contele Bassanelli. Carina și Anastasia află cu stupoare că Gracie a petrecut 15 ani în Italia ca ucenică a unchiului ei, un celebru restaurator și mare colecționar de artă.

În acea perioadă s-a îndrăgostit lulea, iar acum, după 41 de ani, se întoarce cu speranța că va putea îndrepta unele dintre greșelile trecutului. Gătind rețete speciale și înconjurată de sufletele frumoase ale oaspeților de la castel, Gracie se apropie din nou de familia ei și, împreună, cele trei femei reînvață ce înseamnă iubirea.”

Romanele de dragoste nu sunt chiar specialitatea mea, dar din când în când mai simt nevoia și pentru astfel de povești. Povești care te trimit pe alte meleaguri și prin intermediul cărora călătorești cu sufletul prin alte suflete.

Am citit acum câțiva ani o carte scrisă de Santa Montefiore (Marea iubirii pierdute) și mi-a plăcut stilul literar al autoarei, pentru că prin intermediul poveștii chiar m-a făcut să călătoresc cu gândul în Italia (Puglia), să cutreier străduțe, să mă îmbăt cu mirosurile de mâncare delicioasă și să admir priveliștile minunate. Aflând că în sfârșit, după atâția ani, urmează să fie tradus încă un roman și la noi m-am bucurat nespus, așa că imediat cum am intrat în posesia acestei cărți am și plecat în călătorie. De această dată în Toscana, pe care sper din suflet să o văd cu ochii mei într-o bună zi.

„Oriunde întorcea privirea, vedea numai flori. Grămezi de bougainvillea purpurii, cascade de trandafiri albi și roz, tufe de gardenii indecent de mari, iar mireasma lor – o, mireasmă era ceva de vis. Dincolo de chiparoși, și de pinii umbrelă se zăreau coline rotunjite, ca de catifea, și văi luxuriante ce se pierdeau în cețuri cât vedeai cu ochii.”

Primăvară în Toscana este exact așa… precum o primăvară. Îți dă fluturi în stomac, te trezește din hibernare, dar te face să tânjești după mai mult. Am terminat de citit, dar am simțit că nu am primit tot ce așteptam și tot ce ar fi trebuit.

Gracie Burton, o văduvă care trăiește singură într-un sătuc plictisitor și mohorât din Anglia, revine în Italia, pe care a lăsat-o în urma ei în mare grabă cu mai bine de 40 de ani în urmă. Hotărârea de a se întoarce exact în locul de care a fugit fără să se mai uite vreodată înapoi o ia atunci când găsește într-o revistă un articol despre castelul Montefosco, care este gazda unui curs de artă culinară. Așadar, Gracie pleacă în Toscana, însoțită de fiica și de nepoata ei, încercând să facă pace cu trecutul dureros despre care nu a povestit nimănui, niciodată.

Odată ajunsă acolo, acțiunea romanului se divide între prezent și trecut, până spre final, când devin din nou un întreg. Ne întoarcem deci înapoi în timp și aflăm povestea tinerei Gracie, o fată care ducea o viață modestă în Anglia și care avea un talent deosebit la pictură. Unchiul Hans îl remarcă și o ia să trăiască alături de el într-o vilă superbă din Toscana. Ea îi devine ucenică și cu timpul complice, căci unchiul Hans nu doar picta și restaura tablouri, ci le și…falsifica. Tot sub cerul însorit al Toscanei, Gracie își întâlnește marea și unica iubire, pe contele Tancredi Bassanelli, care, în ciuda tuturor sorților care le sunt potrivnice, se îndrăgostește la rândul său de tânără. Dar, ca orice poveste de dragoste, nu duce lipsă de doza ei dramatism și de suferință. Viața nu e chiar atât de ușoară pentru doi oameni care nu aparțin acelorași lumi și nu se supun acelorași reguli.

Mi-a plăcut mult povestea lor de dragoste și povestea tinerei Gracie. Ceea ce nu mi-a plăcut a fost povestea din prezent, căci nu mi s-a părut verosimilă. Înainte de plecarea în Toscana, Gracie și fiica ei aveau o relație foarte tensionată. Nu aflăm de ce s-a răcit relația lor. Carina locuia departe de mama sa, dar oricum nu vorbeau cu lunile, se vedeau o dată pe an și singura explicație pe care o primim e că această Carina era o femeie de afaceri foarte ocupată, care deși stătea non stop cu telefonul în mână, nu avea niciodată timp să-și sune mama. Aceeași relație aproape inexistentă și tensionată o are de asemenea și cu propria fiică, Anastasia, pe care ar prefera să o lase mai degrabă să zacă bolnavă la internat, decât să meargă să o ia acasă pentru că… îi cam încurca programul. Mi s-a părut cel puțin ciudat. Prin urmare, înainte de plecarea în Toscana, cele trei personaje erau aproape ca niște străine obligate de împrejurări să călătorească împreună.

Cursul de artă culinară durează o săptămână. Ei bine, în aceste zile se întâmplă minuni. Carina se schimbă la 180 de grade după 3 zile, Anastasia la fel. Relațiile dintre mame și fiice, bunică și nepoată se transformă și ele efectiv peste noapte după 18 ani în care au fost moarte. Poate sunt puțin ironică, dar m-a deranjat teribil faptul că autoarea a justificat toate aspectele astea doar prin „aerul” Italiei și farmecul locului. Este imposibil ca o prăpastie atât de mare între părinți și copii să dispară pur și simplu în câteva zile. Nu am simțit conexiunea dintre cele trei, iar dialogurile lor au fost uneori stângace. Autoarea s-a grăbit, a grăbit personajele, nu le-a dat timp suficient să ajungă acolo unde și-a dorit ea.

Nu m-a mulțumit nici modul în care a gestionat contextul pe care ea însăși l-a oferit personajelor sale – cursul de gătit. Mă așteptam la mai mult, la descrieri mai amănunțite ale mâncărurilor, ale aromelor. Interacțiunea socială din cadrul cursului mi s-a părut de asemenea forțată și incompletă.

„Școala asta e mai mult decât o școală de gătit. E o școală a sufletului. Frumusețea locului vă va îmbogăți sufletul, dacă o să-i  dați voie s-o facă.”

Finalul, așa cum spuneam mai sus, contopește trecutul cu prezentul, dezvăluie secretele demult îngropate, scoate la lumină adevăruri noi și acordă șanse noi. Ideea de bază a romanului este aceasta – ca să fii fericit în prezent trebuie să fii împăcat cu cine ai fost și ce ai făcut în trecut. Greșelile nu se repară de la sine, iar timpul nu aduce întotdeauna cu sine uitarea. Trebuie să-ti faci curaj și să îți înfrunți slăbiciunile.

Romanul a apărut la editura Litera, în colecția Blue Moon.

Rating Goodreads: 3.5 – 4 ⭐

Iustina Dinulescu

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Fragmente:

„Oamenii care nu se bucură de mâncare nu se bucură nici de viață.”

„Întotdeauna mai e ceva de învățat. Chiar atunci când iți închipui că știi totul, mai descoperi un nou orizont. Să nu uiți asta niciodată.”

„Nu se întâmplă nimic dacă suferi din dragoste. Nu-i sfârșitul lumii. De fapt, aș zice că e o etapă esențială ca să te maturizezi. O inima rănită te învață ce înseamnă înțelepciunea, compasiunea și înțelegerea față de ceilalți. Suferința din dragoste sapă adânc în ființa ta, facandu-te mai deschis către lume și mai conștient. E parte din marea experiență a vieții.”

„Nefericirea ne face să privim înlăuntrul nostru. Ne ajută să comunicam cu oamenii la un nivel mai profund, să-i înțelegem și să ne fie milă de ei. Ne face mai buni la suflet.”

„Frumusețea e mereu la îndemâna noastră. Gata în orice moment să trezească sufletul, așteptând să fie observată și lăsată să-și facă treaba.”

„Nu trebuie să intervii niciodată în natură. Poți doar s-o observi și s-o lași să-și vadă de ale ei. Ține minte că totul are un scop. Nimic nu e întâmplător. Întotdeauna există o cauza și un efect. Sărim de la o experiență la alta și luăm cu noi ceea ce-am învățat. Asta înseamnă să fii înțelept.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *