Printre tonuri cenuşii, de Ruta Sepetys

printre-tonuri-cenusii_1_fullsize

” Lituania, iunie 1941: Lina, o adolescentă de cincisprezece ani, fiică de rector universitar, se pregătește să urmeze din toamnă cursurile Școlii de Arte din Vilnius, și așteaptă cu nerăbdare vacanța de vară de dinainte. Dar, într-o noapte, bubuituri amenințătoare se aud la ușă, iar din acel moment viața ei și a familiei ei se schimbă pentru totdeauna. Poliția secretă sovietică, NKVD, îi arestează pe Lina, pe mama ei și pe frățiorul ei mai mic. Cei trei sunt evacuați din căminul lor și târâți în vagoane de transportat vite, descoperind curând că destinația lor era Siberia. Despărțită de tată, Lina încearcă să strecoare indicii în desenele ei, pe care reușește să le expedieze în secret, din mână în mână, sperând să ajungă în lagărul unde este el încarcerat. În această sfâșietoare și tragică poveste, Lina se luptă cu disperare pentru viața ei și a celor apropiați, cu singura armă de care dispune: iubirea. Dar oare iubirea este de ajuns ca s-o țină în viață? „

Doamne, m-a uns pe suflet cartea asta! E primul gând pe care îl am acum, după ce am terminat-o de citit. Mai departe, cred că o să-mi găsesc destul de greu cuvintele potrivite.

După ce am citit Hoţul de cărţi şi Bibliotecara de la Auschwitz nu credeam că mai există în istorie un criminal mai mai crud decât Hitler. Evident, m-am înşelat. Am mai găsit unul printre paginile acestei cărţi – Stalin. Se pare că puterea absolută nu se obţine decât prin genocid uman…

Povestea Linei este glasul milioanelor de oameni din ţările baltice, care şi-au găsit sfârşitul în Siberia sau în drum spre aceasta, din cauza ruşilor. O lecţie de istorie cutremurătoare, care e imposibil să nu te mişte într-un fel.

„In 1939, Uniunea Sovietică a ocupat statele baltice Lituania, Letonia şi Estonia. La scurtă vreme după aceea, Kremlinul a întocmit liste cu oameni consideraţi antisovietici care aveau să fie omorâţi, trimişi la închisoare  sau deportaţi în lagărele de muncă silnică din Siberia. […] Primele deportări au avut loc în data de 14 iunie 1941.” (fragment din nota autoarei)

Aşa începe şi povestea Linei, cu seara zilei de 14 iunie 1941, când este săltată din locuinţa ei, împreună cu mama şi cu fratele său mai mic. Lina este un personaj cu o voce unică, un personaj la care ajungi să ţii imediat şi alături de care trăieşti cu adevărat această călătorie halucinantă până în inima Siberiei.

Deşi a îndurat atâtea şi atâtea umilinţe, a înfruntat foamea şi gerul cumplit, a asistat la orori greu de descris, ea nu şi-a pierdut identitatea. Spiritul său a rămas la fel de bun, de frumos, de uman. Mânia şi ura pe care credea că le simte împotriva celor care îi tratau mai rău ca pe nişte animale se înăbuşea în desenele ei. Arta i-a salvat spiritul, iar încrederea în sine însăşi şi optimismul insuflat de minunata sa mamă au fost cele care au ajutat-o să supravieţuiască.

Mai mult decât de Lina, m-am ataşat sufleteşte de mama acesteia. Acest personaj scoate la iveală ce e mai frumos în oameni: bunătatea. Elena este un personaj extraordinar, o forţă care îi întăreşte pe cei slabi, o femeie extrem de puternică, o mamă care a reuşit să îşi crească copiii frumos, astfel încât aceştia să devină nişte adulţi demni şi curajoşi. Nu ai cum să nu o iubeşti pe Elena!

Autoarea a adunat mărturiile câtorva dintre supravieţuitorii acestui genocid despre cele întâmplate în lagărele de muncă din Siberia şi le-a materializat într-un mod deosebit în această carte. Cu toate că Lina şi familia ei, împreună cu celelalte personaje din roman sunt fictive, am convingerea că ele au existat totuşi, sub alte nume, în alte circumstanţe poate. Dar asta nu schimbă cu nimic modul în care ele îţi rămân întipărite în suflet.

Ceea ce m-a înduioşat cel mai mult în această poveste este modul în care nişte străini, adunaţi laolaltă de un moment nefast în istoria ţării lor, obligaţi să trăiască în condiţii mizere, să muncească până la epuizare pentru 300 de grame de pâine, să îndure bolile, gerul şi umilinţa, devin o familie. În vremuri de război fiecare luptă să-şi scape pielea şi să-şi asigure supravieţuirea. În schimb, pe cei din această carte nenorocirea i-a unit. Puţin cu puţin se face mult. Să dăruieşti însemnă să primeşti – omenie, mulţumire sufletească, prietenie.

Aş putea să vă vorbesc încă pe atât despre Printre tonuri cenuşii. A fost cu mult peste aşteptările mele, m-a impresionat până la lacrimi. Singurul meu regret cu privire la această carte este că a fost prea scurtă. Aş fi vrut să aflu şi povestea dintre penultimul şi ultimul capitol. Mulţi copii şi-au petrecut  copilăria în acele lagăre, întorcându-se acasă (dacă se poate spune aşa) adulţi. Câte visuri trebuie să fi pierdut, câţi ani, câtă bucurie…

Mă opresc aici. Vă las să o descoperiţi singuri. Trebuie să o citiţi! Cât mai repede! Pe Libris o găsiţi la categoria Literatura universala.

P. S. Anul acesta va fi ecranizată. Nu puteam să găsesc un moment mai potrivit ca să o citesc!

Fragmente:

„Am închis ușa băii și mi-am surprins chipul în oglindă. Nu aveam idee cât de repede avea să se schimbe, să se veștejească. Dacă aș fi știut, l-aș fi privit îndelung ca să mi-l întipăresc în memorie. Era pentru ultima oară când aveam să mă uit într-o oglindă adevărată preț de mai bine de un deceniu.”

„V-ați întrebat vreodată cât valorează o viață de om? În dimineața aceea, viața fratelui meu a valorat cât un ceas de buzunar.”

„Îi uram pe ofițerii NKVD și pe sovietici. Îmi sădisem sămânța urii în inimă. Am jurat că se va transforma într-un copac uriaș ale cărui rădăcini îi vor sugruma pe toți.”

„O conștiință încărcată nu valorează cât un supliment de hrană, a hotărât mama.”

„Câteodată bunătatea poate fi exprimată într-un mod stângaci. Dar e mult mai sinceră în stângăcia ei decât toată distincția domnilor despre care ai citit în cărți. Tatăl tău era foarte stângaci. […] Era atât de neîndemânatic, dar atât de sincer. Câteodată e atâta frumusețe în stângăcia unui bărbat. Dragostea și emoțiile pe care se străduiește să le exprime, dar pe moment, nu reușește decât să pară și mai neajutorat.”

„Oameni pe care nu-i cunoșteam au format un cerc în jurul nostru, ascunzându-mă vederii. M-au escortat în deplină siguranță până la iurta noastră. Nu ne-au cerut nimic. Erau fericiți să ajute pe cineva, să reușească să facă ceva, chiar dacă nu aveau niciun beneficiu. Încercam să atingem cerul din fundul oceanului. Mi-am dat seama că, poate, ajungeam un pic mai aproape dacă ne sprijineam unii pe alții.”

„O faptă rea nu ne dă dreptul de a face rău, la rândul nostru. Știi asta.”

„Să nu le cedezi nimic, Lina. Nici măcar spaima ta.”

„Întrebările bărbatului cu chelie mă ținuseră trează toată noaptea, punându-mă pe gânduri. Era greu să mori, sau era mai greu să fii un supraviețuitor? Aveam șaisprezece ani, eram o orfană în Siberia, dar știam răspunsul. Era singurul lucru pe care nu îl pusesem niciodată sub semnul întrebării. Voiam să trăiesc. Voiam să simt parfumul lăcrămioarelor purtat de briză până sub fereastra mea. Voiam să pictez câmpurile. Voiam să-l văd pe Andrius cu desenele mele cu tot. Nu erau decât două variante posibile în Siberia. Succesul însemna supraviețuirea. Eșecul însemna moartea. Eu alesesem viața. Voiam să supraviețuiesc.”

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Cu ultima suflare, de Paul Kalanithi

"La treizeci şi şase de ani, neurochirurgul Paul Kalanithi a descoperit că suferă de cancer la plămâni. A fost începutul...

Închide