Proiectul Autenticității, de Clare Pooley

„Un caiet verde aduce laolaltă șase străini, între care se înfiripă prietenii neașteptate și iubiri profunde. Julian Jessop, un artist septuagenar excentric și solitar, crede că oamenii nu sunt sinceri unul cu altul. Dar dacă lucrurile ar sta altfel? Julian începe să scrie adevărul despre viața sa într-un caiet verde pe care îl lasă în cafeneaua lui preferată. Monica, proprietara cafenelei, găsește caietul, notează la rândul său câteva mărturisiri personale și îl lasă în barul de vizavi. În scurt timp, caietul circulă, iar cei care își spun povestea în paginile lui vor ajunge să se cunoască în cafeneaua Monicăi.

Galeria de personaje din Proiectul Autenticității – printre care fermecătorul Hazard, care jură că va deveni abstinent, Alice, fabuloasă mama de pe Instagram a carei viață reală e mult mai puțin împlinită decât cea virtuală, precum și toți ceilalți prieteni ai lor – alcătuiesc o poveste care este, pe rând, ciudată și amuzantă, nespus de trista și dureros de adevărată. O lecție despre curajul de a te arăta fără mască – ceea ce nu este atât de înspăimântător cum pare. Dimpotrivă, aceasta poate fi fericirea.”

„Cât de bine îi cunoști pe oamenii care locuiesc lângă tine? Ei cât de bine te cunosc? Știi măcar numele vecinilor tăi? Ai băga de seamă dacă ar avea necazuri sau dacă n-ar ieși din casă cu zilele?
Toată lumea minte. Ce s-ar întâmpla dacă ai spune adevărul? Dacă ai împărtăși ceea ce te definește, detaliile care fac ca restul lucrurilor care te caracterizează să se aranjeze de la sine? Și nu pe internet, ci oamenilor adevărați care te înconjoară?
Poate că nu s-ar întâmpla nimic. Sau poate că, spunând această poveste, ți se va schimba întreaga viață ori poate viața cuiva pe care nu l-ai întâlnit se va schimba.”

Cine suntem noi când nu ne vede nimeni? Ce ne definește? Ne definesc momentele fericite sau momentele în care suntem cel mai vulnerabili sau nesiguri? Cine suntem pentru cei care nu ne cunosc decât de la distanță? Și cum ne văd oamenii pe care îi numim prieteni și care cred(em) că ne cunosc? M-am întrebat adeseori cum ar fi să ne putem vedea prin ochii altora. Dacă ne-ar plăcea ceea ce vedem. Dacă am simți că un anumit moment poate spune totul despre noi ori dimpotrivă, nu reflectă deloc adevărul despre cine suntem.

Proiectul autenticității m-a făcut să reflectez la o mulțime de lucruri, dar ce mi-a plăcut cel mai mult la el este că mi-a depășit cu mult așteptările. Nu este o carte pretențioasă, se parcurge repede, dar atinge subiecte profunde și de actualitate într-o manieră plăcută, cu personaje ușor de îndrăgit. Dependența, singurătatea, depresia postnatala, nesiguranța sunt principalele teme, dar din ele derivă și altele la fel de importante.

„Julian își purta singurătatea ca pe o pereche de încălțări vechi, care-l strângeau. Era obișnuit cu ea și, din multe puncte de vedere, devenise confortabilă, însă cu timpul îl deformase, îi făcuse bătături și bășici care nu aveau mai treacă vreodată.”

Te poți confunda cu ușurință cu Julian, cel care creează Proiectul Autenticității, cu sentimentul că ești invizibil și singur, cu regretele și refuzul de a-ți asuma greșelile trecutului. Poți fi la fel de ușor Monica, femeia organizată și stăpână pe ea privită din exterior, dar foarte nesigură și obsedată de control în spatele ușilor închise, tânjind după ceva ce crede că ar putea să o facă fericită și uitând de fapt să fie fericită și împăcată cu ea însăși. Poți fi deopotrivă și Hazard, un om bun în esență, dar rău în aparență, datorită dependenței sale – droguri + alcool – care doar îi dădea iluzia că este invincibil și că aparține unui grup, că este acceptat și că se integrează în peisaj. Și poți fi Alice, femeia care din afară pare să le aibă pe toate, dar care atunci când nu este @aliceintaraminunilor simte că de fapt nu are nimic și că persoana perfectă și fericită pe care o văd ceilalți nu există în realitate. Depresia postnatala îți poate face asta. Nu dezvolt subiectul aici, dar m-a atins în propria mea rană, care încă nu s-a închis complet. Am regăsit părți din mine în fiecare personaj, dar acum, azi, am fost cel mai mult Alice. Aș fi vrut să o strâng în brațe și să-i spun că nu e singură, că suntem multe…

Înainte eram Alice, fata de succes din PR. Acum sunt nevasta lui Max sau mama lui Bunty ori @aliceintaraminunilor. Mi se pare toată lumea primește o parte din mine, mai puțin eu.”

Tânjim după viețile altora. Acesta este adevărul. Tânjim după ceea ce nu avem sau după ce am pierdut. Ne dorim mai mult, mereu mai mult și nu ne recunoaștem golurile decât atunci când ele devin prea evidente, când nu le mai putem masca prin niciun artificiu. Nu suntem simpli niciodată. Pentru unii oameni vom fi răi, pentru alții vom fi buni. Pentru unii vom fi exact piesa lipsă, pentru alții vom fi în plus. În viața unora vom ajunge prea târziu sau prea devreme,  iar în a altora vom sosi exact la momentul potrivit, în contextul potrivit. Suntem mai mulți oameni într-un singur om. Și ne purtăm ca atare în funcție de o mulțime de factori și de variabile. Deci nu, nu suntem simpli deloc. Și, Doamne, cât ne mai place să părem perfecți, cât de mult ne luptăm să salvăm aparențele și cât de mult (ne) mințim!

„Vrea cineva audă adevărul? Chiar vrea? Adesea adevărul nu este prea frumos. Nu e aspirational. Nu încape perfect într-o pătrățică pe Instagram. „

Clare Pooley și-a expus propria viață prin intermediul personajelor sale. În nota finală mărturisește că ideea cărții a pornit pe vremea când se lupta cu proprii săi demoni – cu dependența de alcool. Iubesc când descopăr chestiile astea la finalul unei cărți. De fapt, e o mică slăbiciune pe care o am, ca să vă spun sincer. Uneori citesc nota autorului (acolo unde există) înainte de a începe povestea. Mă opresc doar dacă am impresia că ceea ce spune mi-ar strica experiența descoperirii poveștii, dar altfel mă face să privesc totul cu alți ochi încă de la început.

Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection și îl găsiți pe Libris.ro

Mi-a plăcut foarte mult și vă asigur că ceva din voi veți găsi cu siguranță printre rânduri. Suntem diferiți, dar simțim atât de la fel.
Povestea are mare potențial de a fi transpusă pe marele ecran, deoarece are câte puțin din toate – întâmplări hazlii, personaje bine conturate, un pic de dramatism ici și colo, dialog bun și, așa cum spuneam, este foarte bine ancorată în realitatea zilelor noastre.

Rating Goodreads: 5/5 ⭐
Iustina Dinulescu

Lasă un răspuns