Rețeaua șoaptelor, de Chandler Baker

„Sloane, Ardie, Grace și Rosalita lucrează de ani buni la Truviv Inc. Când directorul companiei moare subit, Ames, șeful lor direct, îi preia locul. Dar el este un personaj complicat, dintotdeauna înconjurat de șoapte, șoapte mereu ignorate de cei cu putere de decizie.

Dar lumea s-a schimbat și cele patru femei au decis că e de ajuns. Sloane și colegele ei pun în mișcare un mecanism catastrofic ce va afecta fiecare etaj și departament de la sediul Truviv. Iar viețile lor – de femei, colege, mame, soții, prietene – se vor schimba dramatic pentru totdeauna.”

Hărțuirea sexuală la locul de muncă – iată un subiect de actualitate. Unul despre care se vorbește în șoaptă sau pe la colțuri.

Rețeaua șoaptelor – iată un roman care abordează acest subiect, dar căruia îi lipsește ingredientul secret pentru a-l transforma într-o poveste senzațională. 

Vai, cât potențial avea această carte și câte așteptări am avut eu de la ea, dar s-au prăbușit ușor, una câte una, precum piesele de domino, deoarece povestea celor 4 femei nu a excelat nici la capitolul personaje, nici la capitolul acțiune. A fost așa de ciudat scrisă, poveștile lor atât de amestecate, personajele ambigue și lipsite de acel vino-ncoa, încât la un moment dat am lăsat cartea deoparte, am citit o alta dintr-o suflare, apoi m-am întors la asta fără prea multă tragere de inimă. E nasol când se întâmplă așa, știți și voi.

Sloane, Ardie, Grace și Rosalita lucrează într-o corporație. Ca femei sunt cât se poate de diferite, iar locul lor la Truviv este de asemenea diferit. Primele 3 sunt jucătoarele de pe teren, iar Rosalita este omul din tribună, care vede și observă tot, știe tot, dar nu spune nimic, deci este personajul-cheie, cel care la final deschide lacătul și eliberează adevărurile incomode. 

Femeilor nu le-a fost niciodată ușor să se afirme în niciun domeniu și după cum știm, pentru că istoria se încăpățânează să ne-o arate, dreptul de a avea o voce și de a avea aceleași drepturi ca bărbații în societate li s-a oferit târziu. Adevărul este însă că pe picior de egalitate nu am fost și nu vom fi niciodată, chiar dacă uneori trăim cu iluzia asta. Bărbații vor fi întotdeauna cu un pas, chiar dacă e mic, înaintea noastră. Iar noi va trebui să facem întotdeauna un pic mai mult ca să demonstrăm că suntem cel puțin la fel de capabile ca ei. Dar asta e nu e tot, nu-i așa? Bărbații au ținut mereu să arate că ne pot domina și că pot scăpa basma curată cu asta. 

Hartuirea sexuala nu mai e un subiect tabu, dar totuși este mușamalizat și minimizat chiar și în secolul acesta, în care pretindem sau ne place să credem că avem cu adevărat un cuvânt de spus. Noi, ca femei. Noi, ca indivizi. Aproape întotdeauna femeia e cea care este pusă la zid și arătată cu degetul, chiar și atunci când ea e victima. Pentru că societatea permite asta, pentru că locul bărbatului în ea nu va fi pus la îndoială nicio clipă. Dacă o femeie este abuzată, violată, constrânsă să facă ceva ce nu a consimțit „sigur și-a căutat-o ea cumva”. Bărbatul a fost provocat, firește. El are întotdeauna o scuză sau o motivație. Femeia nu. 

Se poate discuta mult pe tema asta, v-am zis, pentru că are multe nuanțe și substraturi, pentru că suntem două tabere care nu vor ajunge niciodată la un numitor comun atunci când vine vorba despre asta, pentru că depinde de n chestii și situații. 

În acest roman cutia Pandorei se deschide în momentul în care Sloane îl adaugă pe „lista bărbaților răi” pe Ames, șeful său direct, care urmează să primească o promovare. Gurile rele ar spune că Sloane e rău intenționată alegând exact acest moment și că de fapt totul e o răzbunare personală, căci în trecut ea a avut o relație cu acesta. Lista începe să circule, evident, iar zvonurile să ia amploare. În final, Sloane, împreună cu Ardie și Grace intentează un proces împotriva corporației, fără a avea habar în ce moduri le vor fi afectate viețile personale. E ca un bulgăraș care se rostogolește până devine atât de mare încât aproape că te strivește dacă nu te ferești din calea lui. 

Mi-a plăcut ideea de unitate, modul în care femeile devin o singură voce atunci când luptă pentru aceeași cauză, dar nu am simțit deloc prietenia care chipurile le lega pe Sloane, Ardie și Grace. Nu am regăsit-o aproape deloc pe parcursul întregului roman, fiind vag evidențiată spre final. De fapt cam totul a fost înghesuit la final. Vreme de 300 și ceva de pagini nu s-a întâmplat mai nimic, apoi totul s-a aranjat rapid și prea puțin credibil.

Pe lângă tema principală s-au mai adus în discuție și alte teme de actualitate, dar fiind în plan secundar au fost prea puțin schițate. Mi-ar fi plăcut să mă apropii măcar de unul dintre personaje, dar din păcate nu mi s-a oferit șansa. 

Rețeaua șoaptelor a apărut la editura Nemira, în colecția Armada – thriller și o găsiți aici

Rating Goodreads: 3/5⭐ (pentru subiect)

Iustina Dinulescu

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *