Sângele nevinovaţilor, de Julia Navarro

27545300_1822674337764296_8238738391308955521_n

” Sunt o iscoadă și îmi este frică…
Așa începe cronica pe care o scrie în secolul al XIII-lea fray Julian despre sângerosul asediu al fortăreței Montsegur și lupta dintre catari și creștini. După secole, în 1939, un medievist agnostic face o periculoasă călătorie prin Berlinul regimului nazist în căutarea soției sale de origine evreiască.
În prezent, un grup de musulmani radicali moare într-un atentat la Frankfurt, lăsând în urma lui un mesaj criptic care pune în alertă Centrul antiterorist al Uniunii Europene, ai cărui agenți, cu ajutorul serviciilor secrete ale Vaticanului, vor încerca să clarifice enigma care unește intoleranța Inchiziției, monstruozitatea nazismului și integrismul islamic într-o frază: „Intr-o zi, cineva va răzbuna sângele celor nevinovați“.
Un musulman atras într-o celulă teroristă, un iezuit expert în erezii, un conte francez obsedat de o dramatică moștenire de familie, un om misterios Mijlocitorul, care manevrează din umbră ițele puterii, împreună cu o neînfricată tânără din serviciile antiteroriste sunt protagoniștii acestei cărți pasionante despre răzbunare și trădare, având drept fundal conflictul violent dintre Orient și Occident.
În romanul sau, Julia Navarro surprinde printr-o aventură vertiginoasă, care ne poartă în locuri precum Ierusalim, Granada, Roma sau Istanbul și care cercetează cauzele fanatismului religios și intoleranță de-a lungul secolelor. „

Sunt cărți despre care e foarte foarte greu să povestești și asta dintr-o mulțime de motive. Sângele nevinovaților este o carte grea. Mă așteptam să fie asa, dar chiar și cunoscând stilul complex al autoarei mărturisesc că am parcurs destul de greu anumite părți. Cartea aceasta este extrem de valoroasă, mai ales din punct de vedere istoric. Dar, mă repet, nu este o carte ușoară. Nu o poți citi oricând, în orice moment ți se nazare. Nu e pentru oricine, iar prin asta nu vreau să se simta nimeni jignit. O spun în sensul că dacă nu ești pasionat de istorie sau de ficțiunea istorică, dacă nu ai un trecut literar în sensul ăsta cel mai probabil o vei abandona înainte de a termina prima parte. Dacă e și prima tangență cu autoarea e și mai anevoie.

Cartea e structurată în 3 părți și tratează subiecte diferite, care au totuși același numitor comun-religia, credința. În  prima parte acțiunea este plasată în mijlocul secolului al XIII-lea, având în prim plan conflictul dintre catolici și catari. Pentru mine a fost prima oară când am auzit despre catari. Iată ce-am aflat de pe Sfântul Google, pe scurt, ca să aveți idee ce și cum:

„Catarismul este o doctrină creștină apărută în Evul Mediu.
Adepții ei, Catarii sunt o sectă creștină cu puternice influențe gnostice, a cărei teză duce la extrem doctrina celor două principii, Binele și Răul.

Considerând că întreg universul vizibil reprezintă opera Diavolului, catarii se pronunțau pentru o morală ascetică, fiind împotriva căsătoriei (depuneau jurământ de castitate) și considerând nașterea și chiar viața, rele în esența lor. Priveau întreaga lume materială ca pe o uriașă temniță în care sunt închise sufletele (luminoase, aparținând lui Dumnezeu). În ciuda doctrinei radicale, singurii care practicau real un ascetism aspru erau Perfecții, ceilalți membri, Auditorii, fiind supuși unui regim mai blând.
Fiind considerată erezie, teza catară a fost combătută de papalitate, iar aderenții ei uciși. Primele măsuri luate împotriva catarilor datează din 1147 și aparțin Papei Eugen al III-lea.

Sfârșitul sectei catare s-a petrecut pe 15 martie 1244, la fortăreața Montségur, unde, după un asediu prelungit, în care le-a fost oferită alternativa convertirii la catolicism, 250 de catari au coborât din cetate și s-au aruncat în flăcările rugului aprins.”

Despre asediul fortăreței Montsegur este vorba și în această primă parte a romanului. Fray Julian, grefier al Inchiziției și iscoadă a catârilor, scrie o cronică despre ceea ce s-a întâmplat atunci la Montsegur, pentru ca generațiile viitoare să afle adevărul și să „răzbune sângele celor nevinovați”…

Din acel moment se face saltul în Franța, în anul 1938, unde profesorul Arnaud, un medievist agnostic (scepticism față de doctrinele religioase), este chemat la castelul unui conte pentru a autentifica un document despre istoria catarilor. Evident, este vorba despre cronica lui fray Julian, care ajunge să-l emoționeze profund pe profesorul Arnaud. În paralel cu această cronică se dezvoltă povestea și în alte moduri. Soția profesorului era evreică. Așadar, în momentul în care începe războiul și ea merge la rudele din Germania să le ajute și dispare, viața profesorului ia o altă întorsătură. Mi-a plăcut incursiunea aceasta. Nu a fost foarte aprofundată, însă a conturat subiectul important al romanului – intoleranța, un moment din istoria omenirii care și-a pus amprenta pentru totdeauna asupra lumii întregi.

În a treia parte, înapoi în zilele noastre (nu s-a precizat exact anul, însă cred că acțiunea este plasată prin anul 2006 sau 2007), Centrul antiterorist al Uniunii Europene are de a face cu o celulă teroristă care își spune Cercul. În urma unui atentat în Frankfurt, unul dintre teroriști reușește să scape și deși nu au prea multe piste sau informații despre Cerc, agenții centrului pleacă pe fir înapoi, încercând să afle ceva pornind de la câteva cuvinte și fraze rămase în urma exploziei prin care și-au luat viața mujahedinii. Din puțin încep să iasă la iveală legături care mai de care mai ciudate, fără sens și aparent fără nicio legătură unele cu altele. Mare este surpriza tuturor când ițele duc către aceeași cronică a lui fray Julian. Nu în mod direct evident, căci teroriștii nu ucid în numele Bisericii, al Papei sau al lui Dumnezeu. Dar alți oameni au făcut-o, chiar oamenii care își spuneau slujitorii Domnului și sunt dispuși să o facă în continuare, motivându-și ura și crimele prin credință.

Lucrurile se complică foarte mult, apar multe personaje, sunt prezentate multe situații, inclusiv „crima de onoare”, care se practică, din nefericire, chiar și în prezent. Doctrina islamului este văzută atât prin ochii celor care se sacrifică în numele lui Allah pentru ceea ce cred ei că va fi o lume mai bună, cât și prin ochii noștri, a celor care nu duc credința la extrem și care asistă neputincioși la acest spectacol macabru.
Politica, religia și istoria se împletesc într-un mod absolut fascinant. Autoarea este fără doar și poate un scriitor de primă mână. Nici un detaliu nu este neimportant și nimic nu este tratat cu superficialitate. Sunt impresionată de modul său de a scrie. Cu adevărat impresionată.

Sângele nevinovatilor este o carte foarte complexă. Mai mult decât o operă de ficțiune este o lecție despre istorie, religie și politică, despre ceea ce fac oamenii în numele acestora, punându-le drept paravan pentru a-și motiva fărădelegile, despre sângele nevinovaților care a fost vărsat în numele unui Dumnezu, oricum s-ar numi El, care ne îndeamnă să fim buni, toleranți și iertători, nu răzbunători și cruzi. Tema principală a acestei cărți este intoleranța – față de alți oameni și alte religii, față de rasă și apartenență. Intoleranța a născut monștri de la începuturile ei până în prezent. Și din cauza ei s-a vărsat sânge. Mult sânge nevinovat. Această carte este în amintirea lor.

O recomand doar pasionaților genului. Din punctul meu de vedere este o operă foarte valoroasă. Te marchează, te face să privești lumea într-un anume fel, să te întrebi care e rostul nostru de fapt, unde ne îndreptăm, care e scopul acestei uri și de ce nu reușește nimeni să o stârpească. Oare vom trăi vreodată într-o lume mai bună? O putem face noi mai bună? Sfârșitul cărții nu te face deloc să fii mai optimist în privința asta… din păcate!
Un roman despre greșelile trecutului și ale prezentului. O găsiți aici.

Fragmente:

 „Viața și moartea n-au aceeași valoare în Orient. Asta nu înțelege Occidentul. Și nici tu.”

„De-a lungul istoriei s-a vărsat mult sânge pentru că unii oameni se cred zei și, fără să le pese, semănând moartea în lume, fiindcă, pentru ei, ceilalți oameni sunt doar carne cu o formă, dar fără glas, fără suflet. Nu îi văd, nu îi aud, nu le pasă dacă mor, numai să servească intereselor lor. S-a vărsat, de asemenea, mult sânge în numele lui Dumnezeu, ce contradicție!”

„Răzbunarea nu le folosește la nimic morților…”

„Îl interpretăm pe Dumnezeu în funcție de cultura noastră, în funcție de mediul în care ne-am născut, în care ne-am dezvoltat, dar Dumnezeu este același și, bineînțeles că este o monstruozitate să ucizi în numele lui Dumnezeu.”

„Nu înțeleg fanatismul. Nu înțeleg de ce nu putem trăi împreună musulmani și creștini. Nu înțeleg de ce noi, ființele omenești, ne străduim să facem din deosebire o prăpastie de netrecut. Nu înțeleg, pentru că nu cred că Allah este diferit de Dumnezeul creștin sau de Dumnezeul evreilor…”

This Post Has 2 Comments

  1. Mariam Oana

    Felicitări pentru recenzia minunată! <3 Foarte tare mă tentezi…

    1. Iustina

      Multumesc mult, Oana. Astept si parerea ta. Hai, curaj! 😀

Lasă un răspuns