Secretul Helenei, de Lucinda Riley

DSC_9616

„Au trecut douăzeci și patru de ani de când tânăra Helena a petrecut o vacanță magică în Cipru, unde s-a îndrăgostit pentru prima dată. Când nașul ei îi lasă moștenire o casă veche, numită Pandora, ea se întoarce acolo ca să petreacă vara împreună cu familia. Însă de îndată ce Helena ajunge la Pandora, descoperă că frumusețea idilică a casei ascunde o mulțime de secrete pe care le-a păstrat față de William, soțul ei, și față de Alex, fiul ei. La vârsta de treisprezece ani, Alex este sfâșiat între protejarea mamei sale și propriile dileme adolescentine. Și, de asemenea, disperat să afle adevărul despre tatăl său biologic. Când, din întâmplare, Helena își întâlnește dragostea din adolescență, se declanșează un lanț de evenimente care amenință să-i aducă față în față trecutul și prezentul. Iar Helena și Alex știu că viața lor nu va mai fi la fel odată ce secretele Pandorei au fost dezvăluite… „

Secretele nu au făcut bine nimănui, niciodată. Cei care le păstrează sunt măcinați de ele, iar cei care până la urmă le află sunt de cele mai multe ori șocați. Totul se schimbă atunci când se secretele nu mai sunt…secrete. Trecutul, cu greșelile lui cu tot, e o umbră care ne însoțește pretutindeni. Un alt eu, din alte timpuri, de care nu ne-am lepădat niciodată. Ce am făcut în trecut ne definește și ne influențează atât prezentul, cât și viitorul. Aproape niciodată nu găsim momentul potrivit pentru a dezvălui un secret care știi sigur că ar schimba totul. Pentru că nu există momentul potrivit. Adevărul este dureros de cele mai multe ori, însă e singura cale de urmat. Până la urmă toate drumurile duc acolo, direct sau indirect, mai devreme sau mai târziu.

Helena a păstrat două secrete devastatoare, dar nu a găsit niciodată momentul oportun pentru a le dezvălui. Sosirea ei în Cipru, în casa în care s-a îndrăgostit prima oară, o copleșește din punct de vedere emoțional. Toate evenimentele care se întâmplă ulteorior duc inevitabil către adevăr. Acele secrete păstrate cu sfințenie vreme de douăzeci și patru de ani se află unul după altul, iar familia până nu demult fericită e pe punctul de a se destrăma. Ca o ironie a sorții, după 10 ani de la deschiderea „cutiei Pandorei”, Alex, fiul Helenei repetă aceeași greșală. Însă nimic nu este întâmplător, să nu uităm acest lucru!

Evenimentele ne sunt înfățișate o dată subiectiv, prin ochii lui Alex, adolescentul de 13 ani, puțin ciudat, dar amuzant, care are tot felul de dileme existențiale și o dată obiectiv, prin ochii autorului-narator care ne prezintă faptele „din afară”. Alex a fost un personaj extrem de simpatic. Mi-au plăcut fragmentele lui de jurnal și cum a fost construit personajul. Nu pot să spun însă același lucru și despre celelalte personaje. Ca și în celălalt roman semnat de Lucinda RileySecretul orhideei – apar multe personaje deodată și niciunul nu este bine definit. Dialogurile sunt de cele mai multe ori seci, banale, acțiunea tărăgănată, neverosimilă ori previzibilă. Prima jumătate a cărții mi s-a părut…gălăgioasă, dacă se poate spune asta despre o carte. Prea multă vorbărie inutilă. A doua jumătate mi-a plăcut mai mult. Nu a fost însă ceea ce mă așteptam eu. Aveam senzația că se va insista pe relația din trecut dintre Helena și Alexis, mi-ar fi plăcut să fiu introdusă mai mult în atmosfera locului, cu descrieri de peisaje și de locuri. Autoarea s-a rezumat strict la Pandora și la ceea ce s-a întâmplat acolo.

Una peste alta a fost o poveste drăguță, dar în cazul meu a fost ultima încercare cu autoarea. Probabil că dacă nu m-ar fi atras atât de mult coperta cărții nu i-aș mai fi acordat nici măcar această a doua șansă. Nu e convingătoare. Poveștile ei au potențial, însă le lipsește ceva-ul acela care face diferența între o operă mediocră și una foarte bună.

O găsiți aici sau aici .

Fragmente:

„Casa… Pandora… intuiția pe care o avusese cu privire la întoarcerea în acel loc se dovedise corectă. Cutia se deschisese; conținutul său prăfuit se revărsase din cotloanele întunecate, provocând haos și suferință. Dar, exact ca în legendă, pe fundul acesteia rămăsese un lucru: speranța.
Toate secretele ieșiseră la iveală, nu mai avea nimic de ascuns, iar nălucile trecutului dispăruseră. Indiferent ce urma, cel puțin, va fi cinstit. De acum înainte, va miza pe adevăr, fie ce-o fi.”

„Așadar, ce-am învățat în această vacanță?
Că există diverse feluri de iubire și că o întâlnești în toate formele și chipurile.
O poți câștiga, dar nu plăti.
O poți dărui, dar niciodată cumpăra.
Iar, odată ce-ți pătrunde în suflet, acolo rămâne.”

„Eu privesc viața ca pe o călătorie cu trenul. Stăm în vagoane și alergăm spre viitor și, din când în când, trenul oprește în câte o stație frumoasă. Coborâm și ne cumpărăm o ceașcă de ceai. O savurăm în tihnă și admirăm priveliștea splendidă, cu un sentiment de liniște și mulțumire sufletească. Cred că astea sunt momentele pe care majoritatea oamenilor le-ar descrie drept „fericite”. După aceea, firește, trebuie să urci la loc în tren și să-ți continui călătoria. Dar momentele acelea de fericire pură îți vor rămâne veșnic întipărite în memorie. Ele ne dau forța de a merge mai departe: speranța că le vom retrăi. Ceea ce, bineînțeles, se va și întâmpla.”

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Eu, și totuși alta, de Jojo Moyes

"Lou Clark știe o mulțime de lucruri. Știe câți kilometri sunt între noua ei casă din New York și noul...

Închide