Seminţele trecutului, de V.C. Andrews

DSC_2962

„Iubirea interzisă, care s-a înfiripat între Cathy și Chris în timpul captivității la conacul Foxworth, este unul dintre cele mai sumbre secrete ale familiei Dollanganger. Nici măcar întemeierea unei noi familii sau adoptarea unui alt nume nu îi poate feri de această povară cumplită. În ziua în care Bart, fiul lui Cathy, împlinește douăzeci și cinci de ani, familia se reunește pe domeniul pe care el tocmai l-a moștenit, o replică fidelă, tulburătoare, a grandiosului conac de odinioară. Pentru Bart, a sosit momentul să cunoască adevărul devastator despre trecutul său, despre fantomele teribile care l-au bântuit dintotdeauna și despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în mansardă, unde părinții săi și-au pierdut inocența.”

Cu paşi înceţi, dar siguri am ajuns şi la sfârşitul celui de-al patrulea volum al acestei serii minunate, de sub vraja căreia mă voi desprinde cu greu. Cu acest volum se încheie practic povestea începută în Florile de la mansardă, povestea lui Cathy şi a lui Chris şi poveştile tuturor celor care au avut legătură cu ei. M-am despărţit cu lacrimi în ochi de acest volum, de Cathy mai ales.

În acest volum se face un nou salt temporal de la evenimentele care au marcat finalul celui de-al treilea volum. În cei cinsprezece ani care au trecut Bart a fost instituţionalizat şi a primit consiliere psihologică, însă cu toate acestea a rămas acelaşi copil nesigur, tulburat, uşor de manipulat şi într-o continuă competiţie cu ceilalţi fraţi ai săi pentru iubirea şi atenţia mamei sale. Adultul Bart este în continuare dominat de ură şi are o plăcere malefică de a-şi răni familia.

Trecutul reuşeşte cumva să se întoarcă mereu şi să bântuie această familie, care îşi caută necontenit liniştea. Păcatele strămoşilor planează asupra lor şi cineva din acel trecut îşi găseşte întotdeauna o cale în vieţile lor. De această dată este vorba despre unul dintre fraţii lui Corrine Foxworth, care se pare că nu a murit aşa cum se credea, ci a trăit ascuns într-o mănăstire. În mod ironic acesta s-a transformat în acelaşi fanatic religios care fusese şi tatăl pe care îl urase atâta. El este cel care îl înveninează pe Bart împotriva părinţilor săi şi îi alimentează angoasele.

Tragedia loveşte încă o dată, iar răsturnările de situaţie sunt la ele acasă şi în această parte. Am văzut acest capitol final al poveştii lor ca pe o lecţie de supravieţuire şi de iubire. Iubirea dintre Cathy şi Chris sfidează toate regulile religiei sau societăţii, dar cine suntem noi să stabilim ce e bine şi ce e rău atunci când e vorba de o iubire atât de profundă ca cea născută între ei doi?

M-am ataşat atât de mult de aceste personaje, de povestea lor încât nu ştiu cum le voi putea lăsa în urmă cu adevărat. Am trăit totul atât de intens alături de ei, încât despărţirea asta chiar mă întristează. Un final intens şi emoţionant, ca de altfel întreaga lor poveste.

Aştept cu nerăbdare să citesc şi ultimul volum şi totuşi nu sunt deloc nerăbdătoare să ajung la final, chiar dacă şi acesta a fost tot un fel de final.

Singurul minus pe care îl găsesc acestui volum este neelucidarea misterului din jurul accidentului lui Jory și dezvăluirea autorului încercărilor de a-i face acestuia viaţa cât mai mizerabilă. Am rămas doar cu îndoiala şi cu bănuiala… Iar asta nu prea mă încântă.

Seminţele trecutului poate fi găsită aici.

Fragmente:

 „Nu explic iubirea, Bart. Nu cred că o poate face cineva. Ea crește de la o zi la alta prin contactul pe care îl ai cu acea persoană care îți înțelege nevoile, și ale cărei nevoi le înțelegi tu. Începe cu fiori vagi care îți ating inima și te fac vulnerabil la tot ce înseamnă frumos. Vezi frumusețe acolo unde undeva vedeai urâțenie. Simți cum radiezi pe dinăuntru, fericit fără să știi de ce. Prețuiești ceea ce înainte treceai cu vederea. Ochii tăi întâlnesc ochii celui pe care-l iubești, și în ochii lui vezi reflectându-se propriile tale sentimete, propriile tale speranțe și dorințe, și ești fericit chiar și numai fiind împreună cu acea persoană. Chiar și atunci când nu va atingeți, încă simți căldura prezenței acelei persoane unice, care îți umple toate gândurile. Și într-o zi vă atingeți. Poate mâna lui, sau mâna ei, și e o stare de bine. Nici măcar nu trebuie să fie o atingere intimă. O emoție începe să crească, așa că vrei să fii cu acea persoană, nu ca să faci sex…doar să fii cu ea și să evoluați treptat unul spre celălalt, să vă cunoașteți. Vă împărtășiți viața în cuvinte, înainte să vă împărtășiți trupurile. Doar în acel moment începi să te gândești serios la a face sex cu acea persoană. Începi să visezi la asta. Totuși, amâni, așteptând, așteptând momentul potrivit. Vrei ca dragostea aceea să dureze, să nu se termine niciodată. Așa că pășești încet, încet, spre experiența supremă a vieții tale. Zi după zi, minut cu minut, secundă cu secundă, și din clipă în clipă ghicești ce va face acea persoană, știind că nu vei fi dezamăgit, că acea persoană va fi loială, demnă de încredere… chiar și atunci când nu e lângă tine, sau când tu nu ești lângă ea. Există încredere, mulțumire, pace, fericire când te bucuri de iubire adevărată. Să iubești e ca și cum ai aprinde o lumină într-o cameră întunecată. Dintr-odată, totul devine strălucitor și limpede. Nu ești niciodată singur, pentru că ea te iubește, și tu o iubești.”

„În felul asta se câștiga toate bătăliile vieții, Jory. Nu privești imaginea de ansamblu. Faci un pas, apoi încă unul, apoi încă unul… până ajungi la destinație.”

„Soarta era o creatură fără trup, cu o mână nemiloasă, care se întindea la întâmplare, fără să îi pese, și înșfăca cu cruzime.”

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Spinii destinului, de V.C. Andrews

"Chris și Cathy au încercat întotdeauna să-și protejeze copiii de aflarea secretului dureros care le-a marcat familia. S-au dedicat trup...

Închide