Și munții au ecou , de Khaled Hosseini

Si_muntii_au_ecou@01

 „Și munții au ecou” prezintă o poveste spusă de-a lungul mai multor generații care gravitează nu doar în jurul părinților și copiilor, dar și a fraților și surorilor, a verilor și a tuturor celor ce au grijă de ceilalți. Explorează nenumăratele feluri în care membrii familiei iubesc, jignesc, respectă, înșală, surprind și se sacrifică unii pentru ceilalți, atunci când contează cel mai mult. Urmărind diversele personaje și ramificațiile vieților acestora, alegerile și iubirile fiecăruia, de-a lungul mai multor generații, peste tot în lume-de la Kabul la Paris, de la San Francisco până în Insula Tinos din Grecia-povestea se extinde gradual, devenind din ce în ce mai emoționantă, mai complexă și mai puternică cu fiecare pagină parcursă. 

Spre deosebire de primele două romane ale autorului, acesta nu m-a impresionat în mod deosebit. Cred că esența lui a fost foarte bine cuprinsă în descriere, așa că foarte multe nu prea mai am de adăugat.

Povestea nu e centrată pe nici un personaj anume, iar uneori planurile și salturile temporale se succed ciudat și sunt puțin derutante uneori. Fiecare personaj are parte de câte o dramă, iar ocazional aceste drame se întrepătrund, autorul creând o adevărată pânză de păianjen din legăturile care se formează între aceste persoane.

Povestea care mi s-a părut totuși puțin mai evidențiată a fost cea cu care începe și se și termină romanul – povestea lui Abdulah și a surorii sale Pari, de care este separat în copilărie, după ce tatăl său o vinde unei familii înstărite. Mi-ar fi plăcut foarte mult ca povestea să fie în totalitate despre ei, să aflu mult mai multe detalii, iar narațiunea să fie mult mai complexă.

Și munții au ecou este probabil genul de roman care trebuie citit cu multă răbdare și atenție. Adevărul e că mie mi-au cam lipsit ambele în cazul de față. Am tras o săptămână de cartea asta și din lipsă de timp și dintr-o oarecare lipsă de interes, recunosc. Nu e o carte proastă, dar nici nu se ridică la nivelul celorlalte două.

Și munții au ecou este un roman despre pierdere și regăsire, despre dragoste și loialitate, despre viață și destin, despre sacrificiu, despre „prea târziu” și a doua șansă.

Mi-a plăcut, dar totuși i-a lipsit ceva important care să o facă memorabilă!

Fragmente: 

„Se spune: Găsește-ți un scop în viață și atinge-l! Dar, uneori, îți dai seama că viața a avut un scop doar după ce ai trăit, și probabil un scop pe care nu l-ai avut niciodată în minte.”

„Știu acum că unii oameni simt nefericirea în același mod în care alții iubesc: în taină, intens și fără posibilitatea vreunui remediu.”

„În viață există întrebări care fie nu au răspuns, fie au niște răspunsuri confuze.”

„Am învățat că lumea, în general, nu vede ce se află înăuntrul tău, că nu dă nici doi bani pe speranțele, visele, necazurile tale, care rămân ascunse dincolo de piele și oase. Era atât de simplu, de absurd și de crud în același timp!”

„Frumusețea este un dar imens, nemeritat, oferit la întâmplare și în mod absurd.”

„Timpul e precum șarmul. Nu ai niciodată atât de mult precum crezi.”

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Fericirea îmi scapă printre degete, de Agnes Martin-Lugand

"Încă din copilărie, Iris a fost pasionată să creeze haine, să le dea viață prin magia cusutului – nimic nu...

Închide