Strigătul păsării kiwi, de Sarah Lark (#3)

52991334_1458144237656402_7556495727493382144_n

„Povestea continuă în acest al treilea volum al seriei începute de Sarah Lark odată cu romanul În țara norului alb. Finalul trilogiei se anunță a fi unul palpitant, în care Gloria, strănepoata Gwynerei McKenzie, trebuie să lase în urmă ținuturile familiare ale Noii Zeelande și să călătorească… în jurul lumii, în zorii secolului XX. O poveste pasionantă despre dragoste, război, maturizare, pierdere, umilință și izbăvire.”

„Sunt amintiri cu care poți trăi doar dacă nu le împărtășești cu nimeni…”

Știți sentimentul acela de ușurare după ce închei o poveste luuunga de tot? Și odată cu ușurarea simți și o oarecare părere de rău că s-a terminat? Ei bine, asta am simțit eu după ce am închis ultimul volum al acestei trilogii. Ușurare, pentru că am reușit să parcurg atâtea sute de pagini și să îmi păstrez răbdarea pentru a o duce până la capăt și părere de rău, pentru că am încheiat această călătorie fascinantă în Noua Zeelandă și pentru că am fost nevoită să-mi iau rămas bun de la toate personajele dragi. Am tras mult de cartea asta, mi-a placut în cea mai mare parte, dar cred că mergea „scurtată” poate cu vreo 200 de pagini.

Strigătul păsării kiwi continuă cu urmatoarea generație, la început de secol XX. Noile personaje principale sunt acum Gloria, fiica Kurei și Lilian, fiica lui Elaine. Exact ca și în cazul generației trecute, cele două fete sunt exact opusurile mamelor lor.

Gloria, își pierde identitatea atunci când părinții ei bogați și celebri o rup din sânul adevăratei ei familii de la Kiward Station, formată din Gwyneira, James și Jack McKenzie. Tot ceea ce știa și tot ceea ce iubea Gloria erau munții, oile, caii și câinii de la ferma unde a copilărit. Atunci când este trimisă forțat în Anglia, la un internat unde părinții ei doreau să-i cultive simțul artistic, Gloria începe să nu se mai recunoască. Această pierdere de sine se petrece însă treptat, de la un an la altul, de pe un continent pe altul. După experiența internatului, Gloria își urmează părinții (tot obligată) în America, unde singurătatea ei devine din ce în ce mai apăsătoare. Mama ei o desconsidera permanent din cauza lipsei talentului, iar oamenii o comparau mereu cu Kura, făcând-o să pară ștearsă și lipsită de valoare. Toate această presiune devine insuportabilă, iar Gloria alege să fugă înapoi în Noua Zeelandă pe cont propriu. Călătoria ei este extrem de grea din mai multe motive. Experiențele de care are parte o traumatizează și o schimbă complet. Drumul său către ea însăși este unul lung și anevoios. Dar se regăsește. Acasă, alături de oamenii potriviți te regăsești întotdeauna mai devreme sau mai târziu.

Lilian mi-a adus aminte de tânăra Gwyneira, o fată plină de zel și de optimism, mai mult decât pregătită să înfrunte lumea și să-i demonstreze că ea poate. Un cameleon de toată frumusețea, care și-a găsit un loc în fiecare loc și care a dat dovadă de mult curaj în situații de criză. Deși accentul nu s-a pus atât de mult pe ea, a fost un personaj plăcut, volubil, plin de energie. Pe cât de închisă și rece a fost Gloria, pe atât de exuberantă a fost Lilian.

Prima jumătate a cărții mi-a plăcut mai mult datorită diversității. O parte a acțiunii s-a petrecut în Noua Zeelandă, o parte în Anglia, apoi în America, a fost călătoria Gloriei de la un capăt al lumii la altul, războiul, lupta de la Gallipoli, întoarcerea acasă a celor răniți. Cea de-a doua jumătate a cărții m-a întors iarăși în Noua Zeelandă și oricât de mult am început să visez la țara asta minunată, de oi m-am cam săturat. În primul volum mi-au plăcut, în al doilea le-am tolerat, dar în ăsta deja m-am săturat. Prea multe oi, dom’le!

Făcând abstracție de treaba asta cu oile, țin să îmi exprim aprecierea pentru autoare. Sarah Lark este o scriitoare desăvârșită. A reușit să redea atât de detaliat viața în Noua Zeelandă, dezvoltarea ei vreme de peste 50 de ani, cultura băștinașilor maori, tradițiile și înțelepciunea lor, contopirea celor două lumi atât de diferite – pakeha și maori, legăturile de familie și moștenirile transmise din generație în generație, grija față de animale și respectul față de natură.

 „Voi, pakeha, murmură ea. Toate străzile voastre trebuie să fie netede și drepte. Le smulgeți pământului, fără să-i auziți gemetele. Pe când drumurile ocolite, pietroase, sunt de cele mai multe ori cele mai scurte, dacă pășești în pace…” 

Toate cele trei volume formează o saga impresionantă, complexă din toate punctele de vedere. A avut lipsurile ei sau excesele ei, dar privită ca un tot este fără doar și poate o poveste de neuitat. A avut o galerie remarcabilă de personaje, răsturnări de situație previzibile și imprevizibile, fragmente întregi care puteau foarte bine să lipsească și întâmplări care meritau dezvoltate. Totuși, trăgând linie am mult mai multe plusuri decât minusuri. Volumul meu preferat din serie va rămâne tot În țara norului alb, iar personajul de suflet tot Gwyn. Tânăra, adulta, bătrâna, minunata Gwyn!

Recomand trilogia În țara norului alb dacă vreți să călătoriți departe, într-o țară minunată, care li se dezvăluie oamenilor precum o mireasă – învăluită într-un nor alb, ca o mătase.

Cărțile au apărut la editura Rao și le găsiți aici, aici și aici.

 

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Cântecul maorilor, de Sarah Lark (#2)

"Noua Zeelandă, 1893: William Martyn este un bărbat mult mai cultivat și mai elegant decât oamenii care ajung în mod...

Închide