Sunt aici, de Clelie Avit

1165281

„Elsei nu-i mai este frig, foame, teamă după ce a intrat în comă în urma unui accident montan. Ea e în camera 52. Thibault și-a pierdut toată încrederea în ziua în care fratele lui a accidentat cu mașina două adolescente și a fost internat, la același spital cu Elsa, în camera 55. Într-o zi, Thibault intră din greșeală în camera Elsei. Ea nu-l poate denunța, în starea în care se află. Dar tăcerea este apăsătoare, chiar și lângă cineva în comă. Și iată-l începând, brusc, să-i vorbească, fără să aștepte răspuns. Ceea ce el nu știe e că pentru Elsă totul s-a sfârșit, nu se va mai trezi vreodată. Însă, în timp ce medicii, prietenii și familia vor să o deconecteze de la aparate, Thibault construiește o relație cu Elsa convins că ea îl aude. E chiar atât de disperat? Sau a descoperit la ea ceea ce nimeni n-a văzut?” 

Sunt aici este departe de a fi un roman-fenomen. Nu știu cine l-a găsit atât de interesant încât să-l și premieze, dar deja m-am obișnuit cu cărțile astea premiate…nu e prima țeapă pe care mi-o iau.

M-a atras foarte mult ideea romanului. Cred că am avut dintotdeauna o fascinație cu privire la subiectul ăsta – ce se întâmplă cu un om atunci când e în comă/în moarte clinică. Am auzit și am citit mai multe relatări adevărate despre asta, dar mi-am zis că încă o povestioară pe aceeași temă nu are cum să mă plictisească. Ei bine, de plictisit nu pot spune chiar că m-a plictisit, însă cu certitudine nu m-a impresionat în niciun fel.

Nu sunt expertă în domeniu, însă cred că prima greșeală pe care a făcut-o autoarea este că nu s-a documentat suficient. A tratat subiectul destul de superficial, în linii mari. Da, profunzimea a lipsit poveștii asteia! Acțiunea e liniară și precipitată, nici unul dintre personaje nu te face să te apropii sufletește de el, perspectiva lui Thibault mi s-a părut chiar puțin „robotică”. Mă refer la stilul lui de a povesti. Într-un fel bine că nu s-a întins pe mai mult de 200 de pagini pentru că sigur m-aș fi lăsat pagubasa.

Perspectiva Elsei e puțin mai interesantă, însă așa cum spuneam totul se desfășoară pe repede înainte. Nu simți cu adevărat disperarea și panica ei de a fi captivă în propriul corp și de a nu putea să se manifeste decât în subconștient. E de-a dreptul înfricoșător gândul ăsta, iar eu speram și voiam să simt toate astea. Voiam să mă atașez de personajul ăsta și să mă bucur pentru și alături de ea la final. Dar… nu a fost să fie! A fost previzibil totul, iar povestea lor de dragoste mi s-a părut neverosimilă, nu știu de ce.

Mi-ar fi plăcut să îi pot da mai mult de două steluțe, dar nu merită, din păcate…

P.S. Citind alte recenzii și review-uri în care este super lăudată mă simt ca o ciudată, deși eu una chiar nu mă văd așa greu de impresionat!

 

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Castelul de sticlă, de Jeannette Walls

"Dacă nu vrei să te scufunzi, cel mai bine e să înveți să înoți."  "Castelul de sticlă este povestea adevărată...

Închide