Trei surori, de Heather Morris

„La sfârșitul anilor 1920, trei fetițe dintr-un orășel din Slovacia sunt rugate de tatăl lor să promită că vor avea mereu grijă una de cealaltă. Fac ușor o astfel de făgăduință, neimaginându-și ce greutate va căpăta ea nu peste mult timp. La 15 ani, Livi e trimisă la Auschwitz. Cibi, care are 19 ani, nu poate concepe să-și lase singură sora mai mică și decide să o însoțească. Magda, în vârstă de 17 ani, reușește să se ascundă o vreme, dar până la urmă ajunge și ea în lagăr. Cele trei surori se reîntâlnesc în cel mai cumplit loc cu putință: la Auschwitz-Birkenau. Cruzimea și teroarea pe care le au de înfruntat sunt inimaginabile, dar amintindu-și de tatăl lor și de rugămintea lui, de devotamentul mamei lor și de afecțiunea cu care au fost mereu înconjurate, lupta din toate puterile pentru a trăi.”

Ultima carte din seria Tatuatorului nu aduce nimic nou în ceea ce privește Holocaustul, dar întărește ideea de umanitate și de unitate. Iată de ce spun asta:

Auschwitz-Birkenau e un cuvânt care mie personal cred că îmi va rămâne săpat în creier. E un cuvânt despre un loc, pe care deși nu l-am văzut cu ochii mei, îl am atât de bine conturat în minte încât nu îl mai pot uita. Și nici ce s-a întâmplat acolo.
Auschwitz-ul a fost un loc al contrastelor din atât de multe puncte de vedere, dar ceea ce mi se incredibil și fascinant deopotrivă este faptul că acolo, laolaltă, trăiau cruzimea și umanitatea, că se dădea permanent o luptă între cele două. Prizonierii, pe de o parte, încercau din răsputeri să rămână oameni în ciuda faptului că demnitatea lor și condiția umană erau strivite sistematic, zi de zi. Pe de altă parte, erau călăii lor și chiar și unii dintre ei, care erau mașini de ucis, pline de ură și de violență. Mi-a rămas în minte următoarea parte din notele finale ale cărții…

„Peste lagărul morții și peste câmpurile și pădurile de dincolo de gard era același cer albastru, același soare.” Vedea familii împreună, copii care se jucau și oameni muncind pe câmp. Ei ignorau complet ceea ce se întâmpla în lagărul morții, continuând să trăiască și vazandu-si de treburile lor ca și cum ar fi fost o zi ca oricare alta, ca și cum cei aflați de partea cealaltă ar fi fost invizibili. Aici, unde stătea ima, de o parte a gardului, se simțea duhoarea morții, a crimei și a suferinței, dar de cealaltă parte era viață și libertate. Și totul sub același cer albastru. Cum era posibil așa ceva?”

Povestea celor Trei surori care au supraviețuit Holocaustului este impresionantă din multe puncte de vedere. Eu am fost singură la părinți, sentimentele pe care le ai pentru un frate nu îmi sunt cunoscute, dar am gustat puțin din ele prin intermediul cărților care au la bază această temă – legătura dintre frați. Ca multe altele, e ceva ce nu poți să știi sau să înțelegi pe deplin decât atunci când ești în cunoștință de cauză. Dar din afară este incredibil de frumos de privit. E emoționant. Surorile astea trei mi-au rămas în suflet pentru iubirea și devotamentul lor. E imposibil să nu le iubești pe Civi, pe Livi și pe Magda. Pe toate trei și pe fiecare în parte.

Gândiți-vă la o mână, la degetele de la o mână. Dacă ții palma deschisă și degetele depărtate nu poți să apuci nimic. Dar când strângi pumnul și degetele se lipesc, păstrezi orice înăuntru. Așa au fost cele trei surori, ca pumnul strâns. Împreună au fost puternice, împreună au rezistat. Una lângă alta, s-au apucat bine de viață cu amândouă mâinile și-au strâns pumnii. Naziștii nu le-au înfrânt până la urmă, căci deși ororile văzute și trăite în lagăr le-au însoțit toată viața, cele trei femei au trăit cu adevărat, au luat de la viață tot ce meritau, au râs din nou, au fost fericite, s-au bucurat de fiecare clipă de libertate.

„- Putere și speranță, repetă bunicul ei. Cuvintele noastre speciale, secrete. Sunt cele mai mari calități pe care le poate avea cineva. Calități pe care le văd la tine, Magda, și la surorile tale.”

Un alt moment care mi-a creat din nou un gol în stomac a fost plecarea de acasă. Înainte să plece spre Auschwitz, Civi și Livi își fac bagajele. Știau că vor merge să muncească pentru nemți și, cu inocența omului care nu știe ce îl așteaptă acolo unde va ajunge, își pregătesc hainele pe care nu le vor mai îmbraca niciodată. Haine și bunuri care vor ajunge într-un buncăr de la Auschwitz numit Kanada, unde, printr-o ironie a sorții ajung și fetele la un moment dat, sortând și scotocind prin bagajele altor oameni care au făcut același lucru ca și ele – au pus într-o valiză speranța că vor reveni curând înapoi acasă. Partea asta mi se pare la fel de dureroasă de fiecare dată. Îmi lasă un gol, o tristețe, un gust amar pe limbă. Mă gândesc cât de mici suntem, cât de lipsiți de control asupra vieții în general, cât de ușor de (în)frânt.

„E nevoie de un anume fel de curaj ca să te trezești în fiecare dimineață și să mergi mai departe.”

Și câte povești sunt încă neștiute, nespuse! Câte vom mai afla și iată-ne, după aproape 80 de ani, ștergând cu burete suferințele oamenilor și scriind din nou aceeași istorie plină de ură și de cruzime, cu alt stilou…

Intenția a fost să termin recenzia într-o notă optimistă, dar nu prea am reușit. Două dintre surori trăiesc și în prezent. Viețile lor au fost împlinite. Povestea asta a avut un final fericit și totuși, toată suferința și sacrificiile dintre pagini te împiedică să închei optimist. Heather Morris a reușit din nou să transmită multă emoție în scris. Mai vreau povești spuse de ea!

Romanul a apărut la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei. O găsiți oricând în stoc pe Libris.ro

Rating Goodreads – 5/5*
Iustina Dinulescu

Un băiat ca toți ceilalți, de Lorenzo Marone

„Mimi e un băiat de doisprezece ani, cu ochelari, rezultate excelente la școală și o pasiune pentru benzile desenate cu supereroi. Locuiește în cartierul Vomero, în Napoli, unde tatăl său lucrează ca portar al unui imobil elegant. Își petrece timpul pe stradă cu cel mai bun prieten, Sasa, care îl venerează, ca toți napolitanii, pe Maradona, sau în micul apartament pe care îl împarte cu părinții, sora adolescentă și bunicii. În 1985, anul care-i va accelera maturizarea, Mimi face experimente telepatice, visează să-și cumpere un costum de Spider-Man și caută o modalitate de a se împrieteni cu Viola, frumoasa adolescentă care locuiește în imobilul păzit de tatăl lui. Dar, mai presus de toate, îl cunoaște pe Giancarlo, supereroul său personal, nimeni altul decât Giancarlo Siani, tânărul jurnalist de la Il Mattino care avea să își piardă viața în numele adevărului. În lunile premergătoare zilei de 23 septembrie, ziua în care Giancarlo este ucis de Camorra, Mimi descoperă însemnătatea prieteniei, importanța cuvintelor și a curajului. Și află că este posibil ca supereroii să nu existe, dar că amintirea oamenilor curajoși și a faptelor lor mari nu pălește niciodată.

„Primele două mari forțe pe care copiii le întâlnesc în drumul lor sunt dragostea și moartea. Și în fața amândurora deseori se apucă s-o facă pe tonții. E un mod ca oricare altul de a nu da prea multă greutate lucrurilor. Și pentru a nu rămâne striviți de ele.”

Un băiat ca toți ceilalți nu este cartea care rămâne cu tine. Ba chiar, după o vreme, e prea posibil să uiți mare parte din ea. Nu este o carte pe care să o recomanzi oricui, indiferent de context. Lorenzo Marone nu scrie cărți memorabile, dar cărțile lui te vor face întotdeauna să zâmbești în colțul gurii, să devii nostalgic, să te apropii de personaje pentru că îți seamănă sau în care regăsești persoana care ai fost cândva, pentru că viețile lor sunt la fel de obișnuite ca a ta. Îl alegi pe Marone atunci când cauți o lectură care să nu te solicite prea mult, dar de care să te bucuri în egală măsură.

Mimi Russo este un băiat de doisprezece ani, care face parte dintr-o familie numeroasă și… înghesuită. Nu este popular, are decât un singur prieten de vârsta lui, cu care nu are totuși prea multe lucruri în comun, crede în supereroi și este îndrăgostit de Viola, o fată cu care, după standardele societății, el nu ar avea nicio șansă, niciodată. E un puști serios, studios, înarmat întotdeauna cu o întrebare ori cu un răspuns știintific pentru aproape orice. Povestea urmărește trecerea pragului invizibil dinspre copilărie spre adolescență sau direct spre maturitate (în cazul personajului), prag pe care Mimi îl trece pe parcursul a mai puțin de un an. Într-o zi de septembrie a anului 1985, Mimi își lasă copilăria în stradă, aproape ca pe o haină pe care o dezbracă și o lasă în urmă, știind că nu i se va mai potrivi niciodată. Se întâmplă asta atunci când Mimi asistă din întâmplare la asasinarea vecinului său, Giancarlo Siani, un tip pe care Mimi îl considera prieten (deși avea dublul vârstei lui) și pe care îl privea ca pe un supererou adevărat. Șocul de a asista la moartea lui îi schimbă complet lumea.

„Cuvintele pot deseori să ne schimbe viața, s-o ilumineze, cum fac marile iubiri, să ne năucească, zicea tata, ne întind mâna și ne ridică pentru a ne conduce pe drumul pe care trebuie s-o luăm și nu avem curajul s-o facem. De secole ne spun poveștile lor și ne permit să intrăm în lumile lor fantastice, cuiburi în care ne putem refugia, atunci când se întunecă.”

Giancarlo Siani este personajul real al poveștii. Deși nu este unul dintre personajele principale ale romanului, povestea lui Mimi (personaj fictiv) se țese în jurul a ceea ce i s-a întâmplat tânărului ziarist în realitate. Siani a fost asasinat deoarece spunea lucruri incomode, iar Mafia nu îi lasă niciodată nepedepsiți pe oamenii care îndrăznesc să iasă în față și să spună adevăruri. Din acest motiv Giancarlo era supereroul lui Mimi. Pentru că era curajos, pentru că credea în ceea ce făcea, pentru că încerca să înoate împotriva curentului. Ce-i drept, nu știu dacă în cazul ăsta a fost vorba de nebunie, de curaj sau de câte puțin din fiecare.

Un băiat ca toți ceilalți este așadar despre maturizare, despre a te descoperi pe tine însuți, de a crede în tine și în puterea adevărului, despre curajul de a-l spune cu voce tare.
Preferatul meu din seria de autor râmane totuși Tentația de a fi fericit.

Romanul a apărut la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei și îl găsiți pe Libris.ro.

Iustina Dinulescu
Rating Goodreads – 3/5*

Fragmente:
„Deseori suntem prea ocupați să ne îndeplinim visurile, le urmărim în fiecare zi cu capul plecat și nici măcar nu ne dăm seama cât de mult ne costă urmărirea, nici nu înțelegem că, da, e important să visăm, dar mai important decât a visa e a face, pentru că viața, în fond, e ceva simplu numai dacă e trăită zi după zi. Și atunci trebuie să fim atenți să nu umplem toate aceste zile numai cu visuri, ci și cu emoții adevărate, cu viață trăită.”

„Băiete, ar trebui să începi să ai încredere în omenire, știi? Să-ți tragi mâna n-o să-ți aducă nimic bun în viață. Dacă o să fii cândva fericit, și ți-o doresc din inimă, o să fie numai grație unei alte mâini pe care o strângi.”

Ce încredințăm vântului, de Laura Imai Messina

„Într-o zi cineva a instalat o cabină telefonică în gradina casei sale, la poalele muntelui Kujira-yama, adică Muntele Balenei, în imediata apropiere a orașului Otsuchi, unul dintre locurile cele mai grav lovite de tsunami-ul din 11 martie 2011. În interiorul ei se află un telefon vechi, negru, care însă nu este conectat și care poartă glasurile în văzduh. Mii de persoane merg în pelerinaj la el în fiecare an.

Când un uragan violent lovește acea zonă, o femeie își riscă viața pentru a se asigura că grădina magica de pe Muntele Balenei nu va fi distrusă. Numele ei este Yui și pe data de 11 martie 2011, când marea a măturat coastele Japoniei, și-a pierdut mama și fiica în vârstă de trei ani. Până să afle din întâmplare, în timpul unei emisiuni la radio pe care o modera, de existența Telefonului Vântului, Yui nu mai avea nici o rațiune de a trăi. Dar călătoria spre Kujira-yama și întâlnirea cu Takeshi, medicul văduv a cărui fiică refuza să vorbească, și cu o întreagă galerie de ființe ale căror rani se vindecă au fost primii pași pe drumul regăsirii unui sens al vieții, reaprinderii speranței, redescoperirii iubirii.”

„Nefericirea poartă pe ea amprentele bucuriei. Înăuntrul nostru avem întipărite amprentele oamenilor care ne-au învățat să iubim, să fim atât fericiți, cât și nefericiți. Acei puțini oameni care ne explică cum să deosebim sentimentele, și cum să identificăm zonele hibride care ne fac să suferim, dar care ne fac totodată diferiți. Diferiți și speciali.”

Când vine vorba de romane bazate pe evenimente reale, ei bine, eu am o slăbiciune. Pe lângă faptul că intră în categoria asta, Ce încredințăm vântului are legătură cu Japonia, o altă slăbiciune de-a mea. Romanul urmărește doliul unei femei, Yui, care și-a pierdut atât mama, cât și pe fiica ei, în dezastrul natural din Japonia, provocat de cutremurul urmat de tsunami din martie 2011. Nu știu dacă vă mai amintiți exact, eu aveam câteva frânturi de amintiri despre asta, dar pentru o reîmprospătare a memoriei am căutat informații suplimentare despre subiect:
„La 11 martie 2011, a avut loc în Japonia un puternic seism de magnitudinea 9, cu epicentrul în regiunea Tohoku din Oceanul Pacific, în apropierea oraşului nipon Sendai, aflat pe coasta estică a ţării. Cutremurul – considerat ca fiind cel mai mare din istoria Japoniei – a fost urmat de un tsunami puternic. Catastrofa naturală a declanşat incendii, alunecări de teren şi un val seismic de circa 14 metri, care a măturat oraşe şi sate întregi pe întreaga coastă pacifică a regiunii Tohoku.” (Sursa)

Despre „Telefonul vântului”
Amplasat pe un deal cu iarbă cu vedere la Oceanul Pacific (ulterior purtând numele de Grădina Bel Gardia), o cabină telefonică din Otsuchi, Japonia permite oamenilor în viață să-și sune rudele moarte. Numit „telefonul vântului”, telefonul rotativ deconectat poziționat în interiorul unei cabine de sticlă permite apelanților să trimită mesaje verbale celor pe care i-au pierdut, pe care vântul le poartă mai departe.

Despre Telefonul vântului aude Yui pe cineva povestind la radio. Si curiozitatea sau, mai degrabă dorința de a se simți din nou vie, îi poartă pașii către acea cabină telefonică. Atunci când pierzi pe cineva drag ai nevoie să te prinzi cu putere de orice firicel de speranță, oricât de subțire ar fi. Si sunt drumuri care ne poartă pașii exact acolo unde trebuie să ajungem, iar unele pierderi apar tocmai pentru a ajunge acolo. Nu spune nimeni că drumul va fi ușor, dar orice ar fi nu trebuie să te oprești, trebuie să crezi că durerea, orice durere, e o formă de purificare, un test de rezistență care, pe parcurs, te face mai puternic.

„Oricât timp ar trece, amintirea celor pe care i-am iubit nu îmbătrânește. Numai noi îmbătrânim.”

Telefonul vântului este o metaforă. Exact la asta mă gândisem si eu cu mult înainte de a citi nota finală a autoarei. Este o metaforă pentru că deși practic sfidează logica si pare ceva lipsit de sens, pentru cei care trec printr-o pierdere e un fel de terapie. Oamenii merg acolo si vorbesc spre neant. Nu le răspunde nimeni, e adevărat, dar vorbind, scot din suflet durerea, absorb speranța. Încearcă să umple cu ea golul rămas.Yui regăsește în Bel Gardia o parte din ea pe care nu se gândea vreodată că o va mai putea recupera. Acea parte care era capabilă să simtă, să trăiască, să iubească. Uneori, durerea aduce oamenii împreună, îi unește într-un mod în care nimic altceva nu i-ar putea uni. Iar iubirea, știm cu toții, apare în cele mai neobișnuite, nebănuite si improbabile locuri de pe pământ. Si readuce speranța de fiecare dată. Negreșit.

„În locul acela de surghiun Yui descoperi că mai învățase ceva important, anume că e destul să nu vorbești deloc despre un om pentru a-l anula pe vecie. De asta merită să-ți amintești poveștile, să vorbești cu oamenii, să vorbești despre oameni. Să-i asculți pe oameni când vorbesc despre alți oameni. Să vorbești si cu morții, dacă e nevoie.”

Ce încredințăm vântului e o experiență. Nu știu cum altfel l-aș putea descrie. Nu a fost exact ce mă așteptam, nu e genul de carte pe care să nu o poți lăsa din mână. Dar cred că este exact genul de carte pe care o poți dărui cuiva care a suferit recent o pierdere importantă.

Romanul a apărut la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei si îl găsiți si la prietenii de la Libris.ro.

Rating Goodreads – 3/5*
Iustina Dinulescu

Casa germană, de Annette Hess

„Procesul Auschwitz de la Frankfurt se află în centrul acestui roman, dar povestea se țese în sânul familiei Bruhns: Ludwig și Edith, cârciumari harnici și de treabă, care-și iubesc copiii și nu vor decât să uite trecutul. Fetele Bruhns, Eva și Annegret, nu pot fi mai diferite. Eva, translatoare din polonă la proces, logodită cu fiul unui bogătaș, se trezește însă repede la realitate și își asumă vina. Annegret, mult mai cinică, nu-și asumă istoria, vina cu atât mai puțin. Romanul te ține în tensiune de la prima pagină, te atrage în atmosfera provincială a familiei, te aduce în sala de tribunal și la Auschwitz, în Polonia comunistă, te cufundă în ambianța și mentalitatea anilor ’60 cu o scriitură detașată, cinematografică.”
Continuă lectura „Casa germană, de Annette Hess”

Lungul zbor spre casă, de Alan Hlad

„Septembrie 1940. Noapte după noapte, bombele germane cad asupra Londrei, într-o încercare de a șterge orașul de pe fața pământului. După întreruperea cursurilor universitare, Susan Shepherd își găsește forța de a merge mai departe îngrijind porumbeii din crescătoria bunicului său. La ferma lor de la marginea pădurii Epping ajunge printr-un ciudat joc al destinului un tânăr american, Ollie, care vrea să se înroleze ca pilot în RAF.
Iulie 1996. Ziarele din întreaga lume relatează o întâmplare neobișnuită: în hornul unei case vechi din Rochford au fost găsite rămășițele unui porumbel care pare să poarte un mesaj din cel de-al Doilea Război Mondial. Știrea stârnește mare emoție în Marea Britanie, iar în sufletul lui Susan Shepherd, fost ornitolog la Universitatea din Londra, trezește amintiri de mult îngropate.” Continuă lectura „Lungul zbor spre casă, de Alan Hlad”

Apă pentru elefanți, de Sara Gruen

„Primul rând: „Am nouăzeci de ani. Sau nouăzeci și trei. Ori una, ori alta“. Ultimul rând: „Pentru moșneagul ăsta, circul e casa lui“. Între cele două rânduri se desfășoară povestea fascinantă a tânărului Jacob Jankowski, care în anii ’30 își face ucenicia vieții într-unul dintre cele mai vestite circuri americane. Angajat să aibă grijă de animale, Jacob va descoperi sub marea cupolă un univers cu personaje bizare și fascinante, dar cu reguli rigide ca ale unei caste. Însă va afla deopotrivă că circul nu înseamnă numai strălucire și culoare, paiete și magie, râsete și ropote de aplauze, ci și animale maltratate, artiști în mizerie încercând să uite sordidul cotidian cu ajutorul alcoolului de contrabandă, violență și prostituție, suferință și tragedii, incertitudini și spaime. Pe acest fundal se perindă o galerie întreagă de figuri memorabile: Unchiul Al, directorul fară scrupule al circului; Kinko, clovnul pitic cu un zâmbet exagerat pictat pe chipul trist; „ciudații“ cu trupuri contorsionate de suferință; imprevizibilul și crudul August Rosenbluth, dresorul de animale care cade victimă celor pe care i-a chinuit; Marlena, frumoasa lui soție, dresoarea de cai, de care Jacob se îndrăgostește năprasnic și alături de care trăiește o pătimașă poveste de iubire; Rosie, elefantul cu personalitate și cu un secret care-i pune viața în primejdie. Fotografii alb-negru însoțesc textul – instantanee surprinse la circurile americane de la începutul secolului XX, imortalizând o lume unde minunile sunt iscate cu o lovitură de baghetă, se spulberă odată cu ultimul acord al orchestrei, dar iți lasă amintiri de-o viață.”

Continuă lectura „Apă pentru elefanți, de Sara Gruen”

Tentația de a fi fericit, de Lorenzo Marone

Lorenzo Marone ne propune o poveste puternică și emoționantă, scrisă cu meșteșug, despre viață și moarte, condimentată deseori cu accente comice. Cesare Annunziata, eroul septuagenar al romanului, e prins într-un păienjeniș de relații cu fiul lui homosexual, cu fiica adulteră, cu amanta prostituată și cu toți vecinii de bloc. În aparență, e un bătrân obișnuit, chinuit de boală și de perspectiva morții, văitându-se că-i părăsit, bântuit deopotrivă de trecut și de încâlceala prezentului. Neobișnuit însă este răspunsul sau la toate aceste neajunsuri ale vârstei: sarcasmul cu care privește întreaga lume, arțagul neîmpăcat cu care-i tratează pe toți cei din jurul lui, și mai ales pe sine, refuzul oricărui compromis de dragul unei independențe scump plătite. Între atâtea atitudini în răspăr cu „norma“, se detașează totuși înăbușirea oricărei solidarități cu celălalt, cu suferința umană ca atare. Nu până la capăt însă: întâlnirea cu o tânără și misterioasă femeie abuzată de soț, Emma, reușește să spargă platoșa construită de erou cu atâta migală, dezvăluind nebănuitele resurse de umanitate ale personajului.”

Continuă lectura „Tentația de a fi fericit, de Lorenzo Marone”