O vară italiană, de Rebecca Serle

„Când îi moare mama, viața lui Katy se dă cu totul peste cap. Carol i-a fost și cea mai bună prietenă, prima pe care o suna când avea o problemă, femeia care avea toate răspunsurile. De ani buni, mama și fiica plănuiau să plece într-o călătorie unică: la Positano, orașul magic vizitat de Carol înainte de a-l cunoaște pe tatăl lui Katy. Iar acum, tânăra trebuie să pornească singură spre Italia. De îndată ce ajunge pe Coasta Amalfi, Katy e fermecată: falezele sunt spectaculoase, apele mării – de un albastru perfect, locuitorii – încântători, iar mâncarea – o desfătare. Așa că, încet, încet, simte că își recapătă bucuria de a trăi. Până într-o zi când se întâmplă ceva imposibil: o vede pe Carol – frumoasă, bronzată și mai tânără cu 30 de ani. Astfel, în decursul unei incredibile veri italiene, Katy ajunge să o cunoască pe femeia care avea să-i devină mamă și despre care credea că știa totul.”

Am pornit în această călătorie cu multă nerăbdare și cu fascinația pentru Italia a cuiva care nu a pășit niciodată cu piciorul pe tărâmul magic, dar care îl cunoște bine cu ochii minții care a ajuns deja acolo prin intermediul cărților, filmelor, fotografiilor. Sunt sigură că știți despre ce vorbesc, despre cum este să iubești un loc pe care nu l-ai vizitat în realitate, dar pe care pur și simplu îl știi și îl iubești. Așa sunt eu cu Italia, cu coasta Amalfi și Positano îndeosebi (locul unde se desfășoară acțiunea).

Cred că am făcut o alegere foarte inspirată cu această carte. Adică a ajuns la mine într-un moment foarte potrivit ca să o savurez din plin. Are câteva ingrediente care în cazul meu au succes întotdeauna – locația, legătura mamă-fiică, o aură de mistic și de mister. La fel ca și în romanul anterior – Peste cinci ani, Rebecca Serle folosește același stil degajat, plăcut, cu descrieri care te transpun în locurile amintite și cu personaje pe care le simți aproape, în ale căror trări te regăsești, prin ale căror situații ai trecut sau știi că vei trece la un moment dat. E ușor să citești cărțile ei, dar, deși ușoare au darul de a te pune pe gânduri.

Povestea aceasta este despre pierderea unei mame, dar și despre regăsirea acesteia într-un mod extraordinar de frumos, de inedit, de imposibil în realitate. Știm cu toții că pierderea părinților este inevitabilă, suntem conștienți că se va întâmpla într-o zi și tot ce putem face este să ne rugăm și să sperăm că acea zi va fi foarte departe. Numai că uneori nu este atât de departe. Katy are 30 de ani când își pierde mama și mai apoi întâlnește în Italia versiunea de 30 de ani a acesteia. Cât de minunat e asta – să te împrietenești cu mama ta, cu versiunea ei tânără, plină de viață; practic cu o persoană diferită de cea pe care o știai?

De multe ori mi-am imaginat-o pe mama tânără, la vârsta mea (tot 30+). Am câteva amintiri vagi cu ea de atunci, estompate de timp și de persoana care a înlocuit-o, căci mama mea de 60 de ani nu mai este aceeași cu tânăra de atunci. Dar Doamne, ce frumos ar fi să o descopăr cu adevărat pe cea din trecut! Ce frumos că cineva s-a gândit să exploreze acest cum ar fi dacă. Mi-a plăcut mult.

Singura nemulțumire a fost faptul că nu mi-a fost clar ce s-a întamplat mai exact – dacă a fost vorba de călătorie în timp și când s-a întâmplat mai exact, dacă această incursiune în trecut a modificat cursul evenimentelor viitoare (așa mi-a lăsat impresia la un moment dat). Autoarea nu a adus niciun fel de lămurire în acest sens. Cum și când ajunge Katy în trecut? Ceva nu mi s-a legat aici.

Acum să vă spun cea mai tare chestie la romanul ăsta – mâncarea, fraților! Da, da, vă avertizez să nu cumva să vă apucați de citit romanul ăsta cu burta goală. Deși, chiar și cu ea plină, poftă tot o să vă fie! Am probat eu ambele variante! :))

Pâinică proaspătă stropită cu ulei de măsline, cu roșii proaspete, zemoase și dulci, cu burrata... ei, despre asta vorbesc! Să nu ziceți că nu v-am zis!

O vară italiană este poate fi vara în care găsești răspunsuri pe care nu le căutai, poate fi vara iubirii, a regăsirii, a acceptării. Călătorie plăcută! 😉

Romanul a apărut la editura Nemira, colecția Damen Tango. De acolo a aterizat și pe rafturile de la Libris.ro, unde o găsiți la un preț bunicel zilele astea.

Rating Goodreads – 4/5*
Iustina Dinulescu

Fragmente:
„Mă întreb de ce încercăm mereu să schimbăm lucrurile. Ar trebui să facem asta mai rar. Cu unele lucruri nu avem de ce să ne jucăm.”

„Istoria e un beneficiu, nu o greșeală. E frumos să fii cu cineva care te cunoaște, care îți știe istoria. Asta o să fie tot mai important, pe măsură ce înaintezi în vârstă. Să înveți să revii de unde ai plecat poate fi mai greu decât s-o iei de la capăt, Dar, la naiba, dacă-ți iese, merită!”

„Istoria și memoria sunt, prin definiție, ficțiuni. Odată ce un eveniment trece și rămâne doar o amintire, el devine o poveste. Și putem alege ce poveste să spunem: despre viețile noastre, despre întâmplările și relațiile noastre. Putem alege capitolele cărora le dăm un înțeles.”

„În fiecare zi, lumea se naște din nou. În fiecare zi, soarele răsare. E un miracol, cred. Un miracol simplu, de zi cu zi. Viața.”

„Una dintre cele mai mari încercări din viață este să ne dăm seama ce să păstrăm și la ce să renunțăm.”

Soacra, de Sally Hepworth

„Din clipa în care a făcut cunoștință cu soacra ei, Lucy a știut că nu era deloc nevasta perfecta pe care Diana și-o dorise pentru fiul ei. Relația lor a fost mereu politicoasă, lipsită de căldură. Și tânăra nu s-a putut plânge niciodată, pentru că Diana era o femeie despre care nimeni nu avea nimic rău de spus, un adevărat stâlp al societății, o luptătoare pentru drepturile femeilor refugiate. Până când Diana se sinucide, lăsând în urmă un bilet în care mărturisește că nu a mai suportat să trăiască luptând cu cancerul. Numai că autopsia nu dă la iveală nicio urmă a bolii nemiloase, ci doar semne de otrăvire și urme de sufocare. Așa că toți cei din preajma sa devin suspecți de crimă. Cine i-ar fi putut dori moartea Dianei? De ce și-a schimbat aceasta testamentul, dezmostenindu-și copiii? Și, mai presus de orice, de ce Lucy nu pare deloc tristă fiindcă i-a murit soacra?”

Mă tot gândesc la ceva cu care să asemăn cartea asta și nu găsesc nimic potrivit. Dramele de familie sunt un gen pe care îl citesc mereu cu plăcere, pentru că sunt povești inspirate din viața reală, cu și despre oameni simpli, normali, în postura cărora te regăsești foarte ușor. Nu este greu de ghicit după titlu că tema principală a romanului este relația dintre noră și soacră, o relație care rareori este așa cum își imaginează sau speră ambele părți implicate. Ne încadrăm cu toții în aceleași tipare, mergem parcă pe aceleași drumuri bătătorite de alții înaintea noastră. Ceva e cu siguranță greșit în asta, nu-i așa?!

„Mă întreb: ce rămane din noi după ce nu mai suntem? […] Existam în continuare prin copiii noștri. Prin nepoții noștri. Prin strănepoții noștri. Existăm prin toți oamenii care vor continuă să trăiască, pentru că noi am trăit. Rămân înțelepciunea noastră, inteligența, frumusețea – toate filtrate prin generațiile următoare, care continuă să se reverse în lume și să o transforme.”

Cel mai mult la acest roman mi-a plăcut alternarea perspectivelor și a timpurilor, pentru că am putut privi aceeași situație prin ochii a două persoane diferite – o noră și o soacră, o femeie și o altă femeie, o mamă și o altă mamă – și ambele au avut dreptate. Pentru că dreptatea absolută nu există și pentru că e ușor să judeci pe celălalt atunci când nu-i cunoști adevăratele trăiri, gândurile sau intențiile. Relația dintre Lucy și soacra ei Diana a pornit cu stângul pentru că prima avea așteptări prea mari și o viziune idealistă în ceea ce privea relația pe care ar fi trebuit să o aibă, iar cea de-a doua era o femeie foarte diferită de prima. A fost o lectură captivantă și frumoasă, iar frumusețea ei constă în asta – în faptul că pe parcursul lecturii balanța a rămas mereu în echilibru. Fiecare dintre cele două, noră și soacră, au avut intenții bune care au sfârșit printr-o dezamăgire a celeilalte. Ambele se străduiau și ambele își doreau același lucru – o familie fericită și unită, însă în unele zile acest obiectiv părea ceva aproape imposibil de atins.

Mi-a plăcut de Lucy, mi-a plăcut Diana, mi-a plăcut dinamica relației lor. M-a făcut să regândesc la rându-mi o mulțime de chestii. M-a pus pe gânduri.

Familia este unul dintre lucrurile care ne definesc. Baza noastră se clădește în sânul familiei, relațiile dintre părinți și dintre părinți și copii sunt cărămizile care construiesc fundația. Toată viața noastră se învârte în jurul familiei, în sânul căreia ne încărcăm fie cu sentimente care ne ajută să răzbim în viață chiar și în vremuri grele, fie cu sentimente care ne împovărează și mai mult.

Romanul Soacra nu este doar despre relația dificilă dintre o noră și o soacră. Nu, este mai mult de atât. Este despre o familie, cu bune, dar mai ales cu rele. Despre aventura vieții numită modern și pe scurt parenting. Căci ăsta e izvorul vieții fiecăruia – părinții. E despre cât de ușoară și senină e această relație între părinți și copii atunci când copiii sunt mici, iar părinții reprezintă întreg universul lor și despre cât de anevoioasă și de puțin armonioasă este uneori atunci când copiii se maturizează. E aproape dureroasă partea asta a poveștii. Căci armonia și echilibrul vieții de familie ne scapă deseori printre degete. Uneori, cred că cerem și așteptăm prea multe de la părinții noștri. Alteori, cred că cerem și așteptăm prea multe la copiii noștri. Reprimăm sentimente, le negăm pe altele, creăm distanțe și îngrădim speranțe. Nu suntem cei mai înțelegători copii și nici cei mai toleranți părinți. Undeva, pe drum, apar crăpături pe care le lăsăm în spate pentru că ne continuăm drumul spre înainte. Însă la un moment dat ne ajung din urmă toate și ne înghit cu totul, ca o prăpastie în care cădem în gol pentru că nu am văzut-o la timp. Pentru că am ales să ignorăm ce era evident sau pentru că nu ne-am mărturisit la timp durerile.

„M-am străduit atât de mult timp să nu las la iveală partea mea vulnerabilă, încât am și uitat cât de reconfortant este să fii vulnerabil. De când mă știu a fost nevoie să fiu puternică pentru familia mea. Și e util să fii puternic. Te face să te simți pregătit să înfrunți și să ieși biruitor din orice încercări. Din cauza asta am trăit așa cum am făcut-o, muncind din greu, fară să mă las copleșită, fară să permit să mă las copleșită de vreo slăbiciune. Dar puterea este supraevaluată. Iar vulnerabilitatea și faptul că ești uneori copleșit sunt surprinzător de plăcute.”

Diana a fost o femeie, o mamă, o soție, o bunică, o soacră. Nu a fost „cea mai bună” în niciun rol, dar și și-a dat toată silința. Și-a iubit copiii, și-a iubit incredibil de mult și într-un mod înduioșător soțul, marea iubire a vieții ei. Și-a iubit nepoții și își iubea munca. Și-a iubit și nora, în felul ei. Un pic de Diana suntem fiecare dintre noi. Sau dacă nu suntem, vă spun, v-ar plăcea să fim. Pentru că Diana a fost o femeie puternică, iar drumul femeilor puternice nu este niciodată simplu sau ușor.

„Nu am decât două lucruri pe care cred că merită să vi le spun. Am muncit din greu pentru tot ce a fost important pentru mine. Și ce-a fost important pentru mine nu a costat absolut nimic.”

Tare mult mi-a plăcut acest roman, care se pare că este al cincilea al autoarei, Sally Hepworth. Primul publicat la noi, dar sper că nu singurul, pentru că pe mine una m-a câștigat ca fan.

Cartea a apărut la editura Nemira, în colecția Armada și dacă trageți cu ochiul pe rafturile virtuale ale Libris.ro o s-o găsiți chiar aici.

P.S. Finalul este unul neașteptat de trist și de amar. Nota 10 pentru autoare și pentru cum a construit această poveste, piesă cu piesă.

Rating Goodreads – 5/5*
Iustina Dinulescu

Secretul fotografei franceze, de Natasha Lester

1942: Când cariera sa de fotomodel celebru este brusc întreruptă de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, Jessica May devine ziaristă și fotografă pentru Vogue și pleacă în Europa să scrie despre conflagrație. Tânăra își găsește salvarea în compania celor trei prieteni ai săi: jurnalista Martha Gellhorn, care o încurajează să încalce toate regulile, parașutistul Dan Hallworth, care o ajută să scrie povești cu adevărat importante, și Victorine, o fetiță care a crescut într-un spital de campanie.

2005: Curatoarea australiană DʼArcy Hallworth este chemată la un superb chateau francez ca să arhiveze o faimoasă colecție de fotografii. Însă, adevăratul mister care îi poate schimba viața este identitatea persoanei din spatele camerei foto.”

„Războiul sfâșie, cutremură. Războiul spintecă, eviscerează. Războiul pârjolește. Războiul dezmembrează. Războiul distruge.” – Susan Sontag

Nu știu de ce continui să citesc cărți cu acest subiect, cu atât mai mult acum, când războiul – acest cuvânt înfiorător, care îți dă fiori numai pronunțându-l – este și realitatea noastră, se întâmplă chiar acum, nu foarte departe de noi. Nu știu de ce, pe de o parte am ales să mă țin departe de informațiile legate de acesta, dar pe de altă parte, mă închid singură între niște pagini care îmi imprimă în suflet aceeași durere, teamă, neputință și furie. Poate tocmai acesta este motivul pentru care lectura cărții a fost anevoioasă. Am înaintat incredibil de greu, dar mi-am impus să o citesc până la capăt și abia apoi să schimb registrul. De data asta chiar o s-o fac.

Natasha Lester m-a cucerit anul trecut cu Secretele Parisului. Eram convinsă că și Secretul fotografei franceze va avea același efect asupra mea. Nu a fost întocmai la fel, nu în cazul meu, dar autoarea a reușit și de data asta să pună sub reflector povestea unor femei remarcabile, a căror muncă nu a fost niciodată apreciată sau răsplătită așa cum ar fi meritat. Pentru că au fost femei. Au fost femei într-o lume domintă de bărbați și de forța lor, de puterea lor de a le decide drepturile sau de a le strivi. O lume dură, nemiloasă. Dar în acea lume, la fel ca în orice altă perioadă de timp de dinainte sau de după, au existat femei eroine, femei curajoase, femei care au ales singure să pășească în bătaia puștii, să facă parte din istorie, să fie schimbare, progres, să încalce normele societății rigide în care au trăit, să fie pur și simplu altfel. Datorită unor astfel de femei, noi, cele de astăzi, avem o voce, voință proprie și dreptul de a o urma, avem dreptul de a ne alege singure calea. Femeile precum Jessica May, personajul principal al romanului, nu au avut asta, dar au făcut ceva în sensul ăsta. Au acționat, s-au sacrificat. Unele au reușit să fie văzute și ascultate. Altele nu.

Romanul Secretul fotografei franceze este o ficțiune istorică. Personajul Jessica May este unul fictiv, dar mare parte din povestea și acțiunile care îi sunt atribuite sunt inspirate de unul sau mai multe personaje reale. Multe evenimente tulburătoare care au loc în carte s-au întâmplat în realitate și sunt consemnate oficial, ceea ce dă autenticitate poveștii.

Jess este în multe privințe genul meu preferat în materie de personaje feminine. Frumoasă, inteligentă, curajoasă, îndrăzneață, cu un desavârșit simț al umorului. E departe de a fi perfectă, dar a fost minunată. În lumea în care femeile nu aveau dreptul să aibă opinii sau să acționeze, Jess nu ezita să spună oricând și oricui ceea ce gândea, ceea ce simțea ori ceea ce își dorea. Evident că a fost deseori redusă la tăcere, pedepsită sau desconsiderată pentru că era femeie și pentru că nu era supusă.

Cel mai curajos lucru pe care îl poți face este să ierți.

Așa cu spuneam și mai devreme, a fost o lectură solicitantă. Poate și datorită numărului mare de personaje, a lungimii capitolelor, a faptului că alternarea perspectivelor Jess-Darcy a fost „la distanță” mare și uneori a fost greu să țin pasul și să-mi păstrez interesul și concentrarea.
Din păcate, povestea lui D’Arcy – perspectiva prezentului mi s-a părut mai mult schițată și grăbită din multe puncte de vedere, însă povestea de dragoste dintre Jess și Dan, deși nu este una „epică” sau memorabilă, este genul de poveste care te face să zâmbești, care îți încălzește inima.

Poate fi greu de crezut că în vreme de război oamenii se mai gândeau și la altceva în afară de a supraviețui, dar adevărul este că iubirea și prietenia sunt sentimentele care te țin la suprafață atunci când valurile vieții te aruncă în toate direcțiile. Iubirea e stâlpul de rezistență al vieții noastre, ea ne salvează de cele mai multe ori sau, măcar ne dă forța de a merge mai departe chiar și în cele mai întunecate vremuri.

”Războiul ne transformă în monștri sau în îngeri, însă la fel face și dragostea.”

Romanul a apărut la editura Nemira, în colecția Damen tango și îl găsiți pe Libris.ro.
Rating Goodreads – 4/5*

Iustina Dinulescu

Secretele Parisului, de Natasha Lester

Anglia, 1939: Surorile Penrose sunt cum nu se poate mai diferite. Skye pilotează avioane, cu mult curaj, iar Liberty îi critică fiecare mișcare. Chiar dacă femeile nu sunt primite în Forțele Aeriene Regale Britanice, Skye e hotărâtă să contribuie la câștigarea războiului. Când se reîntâlnește cu sufletul ei pereche, Nicholas, bucuria e de scurtă durată, fiindcă acesta e logodit cu o misterioasă franțuzoaică.

Paris, 1947: Creatorul de modă Christian Dior își lansează prima colecție strălucitoare, într-o lume secătuită de război. Primul său parfum – Miss Dior – îi e dedicat surorii sale, Catherine, care s-a împrietenit cu Skye în Rezistența Franceză.

În zilele noastre: Kat Jourdan este uluită să găsească o neprețuită colecție vintage de rochii Dior, în cabana bunicii sale. Pe măsură ce se afundă în misterele trecutului, Kat descoperă o femeie fascinantă și o poveste de dragoste unică.

Secretele Parisului, povestea de care nu mă mai pot desprinde, peste care nu pot trece cu ușurință. O poveste pe care vrei să o descoperi cât mai repede, dar pe care nu-ți dorești să o termini de citit. Pentru că personajele ți se apropie atât de mult de suflet, încât iminenta despărțire de ele te întristează tare. Trebuie să o citiți neapărat. Vă rog să o citiți.

Detalii istorice bogate, acțiune efervescentă și personaje seducătoare. O carte perfectă pentru fanii lui Kate Morton și ai poveștilor despre iubire, pierdere, curaj și compasiune. – Booklist

Asemănarea cu poveștile lui Kate Morton îi face cinste, pentru că într-adevăr, dacă nu aș fi știut autorul dinainte, chiar aș fi simțit că citesc o carte de KM. Structura poveștii, cu incursiunile dintre trecut și prezent și modul în care se împletesc destinele femeilor din această carte seamănă foarte mult cu ceea ce dăruiește și Morton cititorilor săi – mister, emoție, dramă, povești de dragoste incredibil de frumoase și de triste și prietenii care durează toată viața. Natasha Lester a făcut o treabă grozavă cu romanul său, pentru că este fără doar și poate unul pe care odată ce l-ai citit nu îl mai poți uita.

În ultima vreme luasem o pauză de la romanele cu și despre război. Da, nu glumesc. Eu, care vânam fiecare titlu cu această tematică, am luat o pauză de la subiect pentru că simțeam că nu mai primesc nimic nou și că războiul despre care mi-a plăcut atât de mult să citesc până acum mi s-a arătat deja cu toate fețele. Dar apoi au apărut recenziile despre Secretele Parisului. Mi s-a spus, nu o dată, „Citește-o, merită!”. Așa că m-am conformat. Și cât a meritat!

Deși mai citisem despre femeile pilot și despre spioanele care lucrau cu Guvernul britanic și erau trimise în Franța ocupată de naziști pentru a sprijini mișcările Rezistenței și a aduna informații, noile personaje au fost diferite. A fost o plăcere nesperată să ajung încă o dată în prima linie a frontului alături de ele. M-am întrebat de nenumărate ori pe parcursul lecturii din ce erau plămădite femeile de odinioară. M-a fascinat întotdeauna curajul lor în acele zile negre și mă întreb, inevitabil, ce am fi noi, femeile de acum, dispuse să sacrificăm într-o situație similară. Bineînțeles că nu îmi doresc să aflu cu adevărat, dar vremurile pe care le trăim nu exclud o astfel de posibilitate, așa că gândurile mele încep să umble încolo și încoace, devenind una cu Margaux sau Skye, aceste femei incredibile și incredibil de curajoase. Spre deosebire de ultimele cărți citite, la aceasta nu am găsit cusur. A fost perfectă. M-am lăsat vrăjită de superba poveste de dragoste dintre Nicholas și Skye, nimicită de război, de prietenia care se înfiripă pe nesimțite între Skye, Margaux și Catherine, de spiritul sălbatic al lui Liberty și de multitudinea de răsturnări de situație care nu mi-au dat răgaz să mă plictisesc pe parcursul lecturii.

Secretele Parisului – un roman despre sacrificiu, curaj, iubire, prietenie, război, pierdere. Un roman despre a crede și a lupta, despre a sfida moartea și a trăi clipa, despre luptă, credința într-un ideal și puterea de a deveni altcineva pentru a-l atinge.

„Ăsta era războiul: o explozie mult prea scurtă de suferință, care apoi trebuia să fie îngropată înăuntru, acoperită cu straturi de hotărâre.”

O adevărată surpriză a fost să aflu câte ceva și despre Catherine Dior, sora celebrului Christian Dior, și anume că a fost un membru important și cunoscut al Rezistenței, că a fost capturată chiar înainte de sosirea Aliaților și trimisă în lagărul de femei de la Ravensbruck, că a scăpat vie de acolo și că parfumul Miss Dior (pe care îl am și eu și cu care am o legătură specială) îi poartă de fapt numele. Inserarea personajului Dior a fost fără doar și poate foarte inspirată și s-a pliat minunat cu restul poveștii. Trebuie să recunosc că am căutat toate rochiile menționate după nume. Cu alte cuvinte, autoarea a făcut din nou, o treabă bună.

A fost o poveste complexă, cu personaje minunat construite și cu o intrigă grozavă. Nu o să vă plictisiți citind, vă promit. Dacă aveți Secretele Parisului în bibliotecă, dar ați tot împins-o în spate dintr-un motiv sau altul, luați-o chiar acum de la locul ei. Dacă nu o aveți, cumpărați-o cât mai repede. Și citiți-o negreșit!

Romanul a apărut la editura Nemira, în colecția Damen Tango și o găsiți și pe Libris.ro.

Rating Goodreads – 5/5⭐
Iustina Dinulescu

Artista henna, de Alka Joshi

„Lakshmi, o fată de șaptesprezece ani, scapă dintr-o căsnicie cumplită și învață să se descurce singură în coloratul Jaipur al anilor ‘50.
Ajunge o fenomenală artistă de tatuaje cu henna, căutată de toată lumea nu doar pentru desene, ci și pentru sfaturi și confesiuni. Deși poate păstra secretele aristocrației, știe că nu le poate dezvălui pe ale sale…

Pe măsură ce succesul ei crește, Lakshmi trebuie să fie atentă la invidia pe care o stârnește și la viața independentă pe care o duce. Mai ales că soțul părăsit e deja pe urmele ei și o găsește după mulți ani, având o aliată neașteptată: o soră mai mică, de existența căreia Lakshmi nu avea habar. Brusc, tot eșafodajul atent construit al vieții ei e în pericol să se prăbușească.”

Când am văzut la editura Nemira anunțul despre apariția acestei cărți am știut imediat că trebuie să o citesc și că e genul meu de poveste. Mi-era dor să mă întorc în India prin intermediul unei cărți. A trecut un an de la ultima călătorie (vezi Taina povestitoarei) și parcă așteptam cu sufletul la gură un nou roman care să-mi poarte gândurile departe.

Artista henna mi-a purtat pașii pe străzile prăfuite din Jaipur, Rajasthan, într-o Indie a contrastelor, sufocată de tradiții străvechi, unde vechiul și noul sunt într-o continuă luptă, unde educația și șansele la o viață independentă sunt limitate de cutume, caste și poziția în ierarhia sistemului acestora. Lakshmi e un personaj care dă glas atâtor alte femei precum ea, care nu au avut poate curajul, șansa, încrederea de a încălca regulile și de a lupta pentru independența lor, pentru posibilitatea de a alege cine vor să fie, unde și cu cine.

Pe când avea treisprezece ani, Lakshmi a fost căsătorită forțat și trimisă de acasă. Timp de doi ani a reușit să îndure bătăile repetate ale soțului său și a învațat în același timp de la cea care îi era soacră despre efectele tămăduitoare și terapeutice ale plantelor, cum să le combine și cum să prepare mixturi pentru diverse afecțiuni și situații. Acest dar primit pe neașteptate, împreună cu talentul de a tatua cu henna o ajută pe Lakshmi să-și construiască zi de zi, vreme de cinsprezece ani, viața independentă pe care și-o dorea, la care visa, pentru care lupta și muncea. În societatea de elită din Jaipur, Lakshmi avea o reputație excelentă, iar afacerea ei înflorea și dădea constant roade. Însă viața ei își schimbă destul de repede traiectoria după ce apar în peisaj Hari, soțul părăsit și Radha, sora mai mică de a cărei existență nu avea habar.

Ei bine, ceea ce urmează a fost pe alocuri oarecum ușor de intuit, relația dintre cele două surori fiind pe tot parcursul romanului tensionată datorită lucrurilor atât de diferite pe care și le dorea fiecare în parte și care afectau inevitabil viețile amândurora. Lakshmi își dorea să-i ofere Radhei șansa pe care ea nu a avut-o la cei treisprezece ani ai ei – aceea de a alege, de a avea un viitor mai bun din toate punctele de vedere. Radha, pe de altă parte, visa la familia pe care nu a avut-o niciodată. Nu își dorea ceea ce Lakshmi își dorea pentru ea și nu îi semăna decât prin faptul că amândouă erau la fel de încăpățânate. Această prăpastie care se creează între ele se adâncește tot mai mult atunci când Lakshmi este nevoită să-și privească întreaga viață năruindu-se din cauza alegerilor pe care le face Radha și care, o afectează direct și indirect și pe ea.

Sunt momente de-a lungul timpului când modul în care ne influențează viața oamenii care ne ies în cale este unul negativ. Sau, mai bine zis, așa percepem lucrurile la momentul când acestea se întâmplă și asta pentru că ne îndepărtăm puțin (sau mai mult) de ceea ce ne doream, așteptam sau credeam că merităm. Și-apoi vine acel moment când trebuie să reconsideri totul, să tragi linie, să pui punct și să o iei de la capăt, departe de tot ceea ce îți imaginai, e adevărat, dar în locul potrivit, privind apoi imaginea de ansamblu. Pentru că, am constatat din proprie experiență, fiecare lucru care ne rănește și care ne afectează la un anumit moment dat, prinde rădăcini în noi, din care mai târziu înflorește ceva bun și frumos. Fiecare „rău” are o parte bună. Întotdeauna. Chiar dacă, din păcate, uneori o vedem mult, mult mai târziu.

„Succesul era efemer – și nestatornic -, așa cum aflasem pe propria piele. Te schimba dinspre exterior, nu dinlăuntru. În adâncul ființei mele eram în continuare fata care visa la un destin mai măreț decât îmi era îngăduit. Chiar aveam nevoie de casă pentru a demonstra că am pricepere, talent, ambiție, intelingență?”

Artista henna este o poveste tare frumoasă. Nu una extraordinară, căci uneori am simțit că înaintez greu și că îmi pierd răbdarea cu ea, ci una care merită descoperită pentru lecția prețioasă de istorie pe care ți-o oferă și pentru sentimentul plăcut de recunoaștere pe care îl ai la final – acela că indiferent de locul unde ne naștem sau trăim în lumea asta, de timp, de tradițiile pe care le urmăm, de Dumnezeul în care credem sau de culoarea pe care o are pielea noastră, simțim la fel. Și ne dorim același lucru – să fim fericiți și împăcați cu alegerile noastre, chiar dacă fericirea înseamnă altceva pentru fiecare dintre noi.

Mi-a plăcut personajul Lakshmi pentru hotărârea și îndârjirea sa, pentru tenacitatea și energia ei, pentru talentul, implicarea și dăruirea cu care muncea. Poate că nu a făcut întotdeauna cele mai bune sau mai inspirate alegeri, dar cine face atunci când e subiectiv?!

Romanul face parte din colecția Damen tango a editurii Nemira și îl găsiți aici.

Rating Goodreads: 4/5*
Iustina Dinulescu

Dispariția lui Annie Thorne, de C.J. Tudor



„Joe nu voia să se mai întoarcă vreodată la Arnhill după tot ce s-a întâmplat: trădarea, sinuciderea, dispariția surorii lui. Dar nu are de ales, după ce primește un e-mail înspăimântător în care scrie: „Știu ce s-a întâmplat cu sora ta.“
E ușor să se angajeze ca profesor la fostul său liceu și să-i evite pe prietenii care nu se bucură prea tare că s-a întors. Însă e greu să se întoarcă la mina abandonată unde viața i s-a schimbat pentru totdeauna, ca să înfrunte adevărul. Pentru că cea mai îngrozitoare zi din viața lui nu a fost când sora lui a dispărut, ci ziua în care s-a întors.”


Chestia cu thrillerele horror e următoarea: dacă sunt foarte bune te urmăresc multă vreme și aproape că-ți schimbă permanent percepția asupra anumitor locuri sau obiecte; în schimb, dacă sunt aproape bune simți că ai fost cumva păcălit și te-ai cam speriat degeaba. Cred că Dispariția lui Annie Thorne a fost un thriller aproape bun.

Mi-a plăcut, nu zic nu. Este fără doar și poate genul de carte care te ține captiv, în care nimeni nu spune tot adevărul, în care secretele ies la iveală greu, atmosfera e apăsătoare, iar personajele sunt reci. Ceea ce nu mi-a plăcut a fost lipsa de originalitate. Nu sunt amatoare de cărți/filme horror, dar din puțina mea cultură atunci când vine vorba de așa ceva, pot să spun că unele chestii mi s-au părut familiare. Cred că autoarea s-a inspirat din mai multe surse și a încercat să facă o combinație între ceea ce a fost mai interesant din fiecare. Am mai citit câteva review-uri ca să văd dacă mai este cineva cu aceeași impresie și se pare că nu sunt singura. Pe mine personal m-a trimis cu gândul la serialul Dark, poate din cauza motivului central – mina și a misterului întunecat care plutea în jurul ei.

Satul Arnhill este personajul principal al romanului. Unul înfricoșător. Locul unde toată lumea știe pe toată lumea, unde oamenii închid ochii și se fac că nu văd atunci când trebuie să vadă, unde agresorii își transmit „moștenirea” din generație în generație pentru că nimeni nu are curajul să-i oprească în vreun fel. Arnhill e o buclă. Una în care istoriile întunecate se repetă, unde suferința umană e ciclică, fară sfârșit, Nimeni nu pleacă vreodată din Arnhill.

Romanul abordează puțin și tema bullying-ului, acest fenomen care a căpătat amploare și care este din ce în ce mai agresiv, dar este cumva în plan secundar, nu despre asta e vorba de fapt. C.J. Tudor știe să se folosească de suspans, dialogurile sunt foarte bune, merge pe un tipar (în cazul ăsta același ca în Omul de cretă) și te prinde de la primele rânduri. DAR în romanul ăsta nu ne-a spus tot. O mare parte din „ceață” s-a risipit, e adevărat, dar la final tot nu am putut să văd clar anumite evenimente. Nu am primit toate explicațiile și am rămas cu cel puțin 3 întrebări la care nu am primit răspunsuri. Nu m-a deranjat tenta de supranatural/fantastic din ultima parte, însă chiar și în cazul ăsta e musai să existe explicații și deznodământ, chiar dacă e posibil să sfideze puțin logica.

Ați citit cartea? Cum vi s-a părut?

Romanul a apărut la editura Nemira, în colecția Armada thriller.

Rating Goodreads – 4/5✨
Iustina Dinulescu

Fragmente:

„Oamenii spun că timpul le vindecă pe toate. Se înșală. Timpul doar le șterge pe toate. Trece și trece fără să-i pese de nimic, ne macină amintirile, distrugând puțin câte puțin tristețea ce e ca un mare bolovan din care mai rămân mici fragmente dureroase, dar sunt suficient de mici ca să le poți duce.
Inimile frânte nu se vindecă. Timpul doar ia bucățile și le fărâmițează până când se prefac în praf.”

„Așa sunt unele lucruri – unice, trecătoare. Le poți copia, recrea, dar nu le mai poți aduce niciodată la viață. Nu mai sunt la fel.”

„Durerea e ceva intim. Nu e ceva ce poți împărți ca o cutie cu bomboane. E a ta și doar a ta. O ghiulea din oțel cu țepi legată de gleznă. O haină plină de cuie pe umerii tăi. O coroană de spini. Nimeni nu poate simți durerea aia. Nu pot să meargă în pantofii tăi pentru că în pantofii tăi e sticlă spartă și, ori de câte ori încerci să faci un pas, îți sfâșie tălpile. Durerea e cea mai groaznică tortură și nu se termină niciodată. Ești legat de temnița aia pentru tot restul vieții.”

„Cred că și locurile au secrete. Ca oamenii. Trebuie doar să sapi. În pământ, în viață, în sufletul unui om.”

Te-am iubit deja în visul meu, de Holly Miller

„Joel se teme de viitor.
De când era copil, a fost bântuit de vise despre cei dragi. Viziuni despre ceea ce li se va întâmpla, cu bune și cu rele. Singura modalitate de a le evita este să nu mai lase pe nimeni să se apropie de el.
Callie nu se poate împăca cu trecutul.
De când i-a murit cea mai bună prietenă, Callie e pierdută. Știe că trebuie să fie mai spontană, dar nu știe cum să redevină persoana plină de viață de dinainte.
Joel și Callie au nevoie să înceapă să trăiască prezentul.
Și, deși nu se căutau, întâlnirea lor pare inevitabilă – și devine începutul unei noi vieți.
Până când Joel vede cum se va termina totul.” Continuă lectura „Te-am iubit deja în visul meu, de Holly Miller”

Peste cinci ani, de Rebecca Serle

„Avocată de success în Manhattan, Dannie Kohan are toată viața personală și profesională plănuită punct cu punct. În ziua când are un interviu pentru slujba vieții ei și când se logodește cu bărbatul perfect, crede că viața perfectă e pe cale să înceapă.
Dar, în aceeași seară, Dannie adoarme și se trezește în cu totul alt apartament, cu alt inel de logodnă pe deget și alături de un bărbat necunoscut. Pe ecranul televizorului vede data: 15 decembrie 2025. Cinci ani în viitor. Visul atât de real o bântuie multă vreme, dar viața merge mai departe. Asta până când, peste patru ani și jumătate, bărbatul din vis apare la un colț de stradă.”

Continuă lectura „Peste cinci ani, de Rebecca Serle”

Biblioteca de la Miezul Nopții, de Matt Haig

„O singură bibliotecă. O infinitate de vieți. Care e cea mai bună?

Undeva, la marginea universului, există o bibliotecă infinită de cărți, iar fiecare poveste din ele provine dintr-o altă realitate. Una spune povestea vieții tale așa cum e, alta spune povestea vieții tale așa cum ar fi fost dacă ai fi luat altă decizie într-un anumit moment. Toți ne întrebăm mereu cum ar fi putut să fie viețile noastre. Dar dacă am găsi răspunsul într-o bibliotecă?

Atunci când Nora ajunge în această bibliotecă, are șansa să îndrepte lucrurile – o viață plină de durere și de regrete. Are ocazia să facă totul altfel și să-și dea seama cum ar putea avea viața perfectă. Dar lucrurile nu sunt tocmai cum și le imaginează ea… Curând, alegerile pe care le face o pun într-un pericol iminent.

Înainte să expire timpul, trebuie să răspundă la o singură întrebare: care e cea mai bună cale de a-ți trăi viața?” Continuă lectura „Biblioteca de la Miezul Nopții, de Matt Haig”

Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare, de Suzanne Collins

„AMBIȚIA ÎI VA DICTA.
RIVALITATEA ÎL VA CONDUCE.
DAR PUTEREA ARE UN PREȚ.

E dimineața în care începe a zecea ediție a Jocurilor Foamei. La Capitoliu, Coriolanus Snow, un băiat de 18 ani, se pregătește pentru singura lui șansă la glorie, ca mentor în Jocuri. Casa Snow, cândva măreață, a decăzut, iar soarta ei atârnă de posibilitatea firavă ca tânărul Coriolanus să fie mai fermecător, mai isteț și mai abil decât colegii lui ca să ajungă mentorul tributului câștigător. Continuă lectura „Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare, de Suzanne Collins”