Monolog II

8bdea02cbb1de43b8b4d6906900d0649

Te trezeşti dis-de-dimineaţă, te speli pe faţă, apoi îţi acorzi câteva minute ca să te dezmeticeşti. Arunci o privire fugară pe fereastră. Totul e gri. Copacii sunt la fel de goi precum îţi simţi şi tu sufletul în dimineaţa asta. Ieşi afară şi în ciuda ploii mărunte speri că soarele va ieşi din ascunzătoare şi te va dezmorţi şi pe tine. Te deplasezi dintr-un loc în altul ca un robot, butonat din umbră de raţiune. Dar inima nu mai simte nimic. Azi nu se bucură şi nu tresaltă. E amorţită acolo în colţul ei din stânga şi stă tăcută. Nici tu nu prea simţi nevoia să vorbeşti. Simţi că n-ai cu cine. Simţi că nu ţi-ar înţelege nimeni zbuciumul sufletesc. Aşa că taci. Şi dormi. Şi iar taci. Şi iar dormi. Ziua pare mult mai lungă decât de obicei, iar tu nu simţi nevoia să te mai dai jos din pat. Nu te mai bucură nimic, decât liniştea şi somnul. Iar oamenii nu observă că ceva nu e în regulă cu tine. Pare doar o zi proastă sau doar o oboseală cronică. Aşa că încerci să le vorbeşti, să le explici inexplicabilul, căci nici măcar tu însuţi nu înţelegi ce se întâmplă cu tine. (mai mult…)

Continue Reading Monolog II