Pământ american, de Jeanine Cummins

„Lydia Quixano Pérez locuiește în orașul mexican Acapulco și este proprietara unei mici librării. Are un fiu în vârstă de opt ani, Luca, lumina ochilor ei, și un soț minunat, jurnalist de profesie. Și cu toate că realitatea dură a cartelurilor începe să-și facă simțită prezența, viața Lydiei este, în principiu, una destul de confortabilă.
Desi știe că se vor vinde mai greu, Lydia aduce în librărie și o parte dintre cărțile ei favorite. Iar într-o bună zi, un bărbat intră în magazin și alege câteva cărți, printre care și două dintre preferatele ei. Javier este un erudit și un bărbat fermecător. Și, ceea ce Lydia nu știe, este liderul celui mai nou cartel al drogurilor din oraș. După ce soțul ei publică un articol în care vorbește fară ocolișuri despre proaspătul jefe, viața întregii familii se va schimba radical. Obligată să fugă din oraș în urma asasinării soțului și a rudelor sale, Lydia pleacă împreună cu fiul ei cu faimosul tren La Bestia spre nord, către Statele Unite, acolo unde Javier nu-i poate găsi.”

Am început să citesc Pământ american săptămâna trecută, cam pe atunci când nebunia cu virusul a început să ia amploare și în țara noastră. Atunci nu mi-am dat seama, dar acum după ce am terminat de citit și privesc povestea ca pe un tot unitar pot găsi câteva similarități, deși subiectul în sine nu are nicio legătură cu asta. În carte, Lydia și fiul său Luca, de 8 ani scapă de o răzbunare a unui cartel de droguri care îi măcelărește 16 membri ai familiei prezenți la aniversarea de cinsprezece ani a nepoatei sale. Într-o clipă, lumea Lydiei, așa cum o știa ea și pe care o lua drept garantată dispare pur și simplu. Nu are timp să-și plângă morții sau să-i îngroape. Ca să supraviețuiasca pune strictul necesar într-un rucsac, își ia fiul și fuge spre Nord, adică spre SUA.

Asta și nu numai, m-a făcut să mă gândesc la noi și la situația actuală prin care trecem. Fie că suntem obligați de circumstanțe să ne izolăm sau să fugim, un lucru e cert – viața, așa cum o știm se schimbă brusc. Reperele la care ne raportam se modifică, rutina se schimbă și ea și devine parcă și mai apăsătoare. Apare frica, apoi panica și paranoia. Ne schimbăm și noi, nu mai putem rămâne aceeași oameni de dinaintea dezastrului. Asta se întâmplă și cu Lydia. Pornește într-o călătorie extrem de periculoasă, în care atât ea cât și fiul ei își pot pierde viața într-o mulțime de feluri și singurul mod în care reușește să depășească obstacol după obstacol este să acționeze ghidată de instinct și nu de conștiință. Căci atunci când frica este cea care îți guvernează gândurile e mai bine să nu te gândești prea mult atunci când ești pus în situații limită. „Nu gândi” e mantra Lydiei. Și gandindu-ma că sunt Lydia sunt convinsă că aș fi procedat la fel.

Asta și nu numai, m-a făcut să mă gândesc la noi și la situația actuală prin care trecem. Fie că suntem obligați de circumstanțe să ne izolăm sau să fugim, un lucru e cert – viața, așa cum o știm se schimbă brusc. Reperele la care ne raportam se modifică, rutina se schimbă și ea și devine parcă și mai apăsătoare. Apare frica, apoi panica și paranoia. Ne schimbăm și noi, nu mai putem rămâne aceeași oameni de dinaintea dezastrului. Asta se întâmplă și cu Lydia. Pornește într-o călătorie extrem de periculoasă, în care atât ea cât și fiul ei își pot pierde viața într-o mulțime de feluri și singurul mod în care reușește să depășească obstacol după obstacol este să acționeze ghidată de instinct și nu de conștiință. Căci atunci când frica este cea care îți guvernează gândurile e mai bine să nu te gândești prea mult atunci când ești pus în situații limită. „Nu gândi” e mantra Lydiei. Și gandindu-ma că sunt Lydia sunt convinsă că aș fi procedat la fel.

Drumul pe care apucă cei doi protagoniști este unul foarte lung, plin de situații de criză și de oameni periculoși și cruzi, dar și de frânturi neașteptate de bunătate, care le alimentează speranța și credința că vor izbuti să scape. Lor li se alătură și alte personaje, diferite tipologii de oameni, pe care autoarea le-a inserat cu măiestrie în contextul principal. Personaje precum surorile Soledad și Rebeca. Drumul celor două din Honduras până în SUA pare a fi o călătorie până în Iad și înapoi, o buclă în care pare că nimic bun nu le așteaptă și că viața pare să le nedreptățească mereu într-un fel sau altul. Dar ele sunt niște supraviețuitoare, niște luptătoare aprige, care m-au uimit și m-au emoționat capitol după capitol. Știu că sunt personaje fictive, la fel ca și restul, dar mai știu și că viețile lor și situațiile prin care trec în fuga lor spre libertate sunt inspirate din poveștile pe care autoarea le-a strâns pe vremea când se documenta pentru carte. Așadar, cu gândul ăsta în minte nu pot decât să strâng din dinți și din ochi ca să-mi opresc imaginația.

Pământ american este o poveste despre migranți, despre oameni dezrădăcinați, despre oamenii care lasă totul în urmă fără să privească înapoi, dar privind mereu peste umăr, oamenii care fug pentru viața lor sau pentru o viață mai bună. Oamenii care mânați de frică își pun în pericol viețile în alte moduri doar pentru a mai apuca încă o zi și încă una. Oamenii care își pun toate speranțele în alți oameni că îi vor ajuta sau că cel puțin nu îi vor opri din drum.

Mi-a rămas în minte următoarea sintagmă, pe care autoarea a menționat-o în nota sa finală și care se găsește scrisă și pe gardurile cu sârmă ghimpată de la frontiere Mexicului cu SUA – TAMBIEN DE ESTE LADO HAY SUENOS (Și aici, de partea asta, sunt vise…)
Pentru că da, și migranții sunt oameni. Și ei au visuri. Și ei vor să trăiască în pace!

Rating Goodreads – 5/5 ⭐
Iustina Dinulescu