Monolog VII

89d02ccc1b6573c865cfe577bde3c59b

De ce pleacă oamenii? Sau de ce rămân? Uneori pleacă chiar și de unde le e bine, alteori rămân acolo unde nu mai e nimic pentru ei. Cine poate să înțeleagă sufletul sau alegerile lui? Nimeni. Nici măcar tu însuți nu-ți înțelegi de cele mai multe ori reacțiile, acțiunile, sentimentele, pierderile, deci cu atât mai puțin ajungi să le înțelegi pe ale altora.
Uneori facem alegeri atât de proaste, alteori suntem chiar noi victime ale alegerilor proaste făcute de alți oameni. Ce e drept și ce e nedrept? Cine mai poate cataloga? Trăim vremuri stranii, în care sentimentele se degradează rapid, în care oamenii renunță ușor la alți oameni, în care oamenii rănesc cu ușurință sufletele altor oameni, intenționat sau neintenționat, în care omul își pierde esența în lupta lui pentru succes sau în căutarea propriului sine. (mai mult…)

Continue Reading Monolog VII

Monolog VI

 

67fc21c4c184d4c73b29a1612dc8841a

Mă simt…obosită. Și mă simt confuză. Parcă lucrurile care credeam eu că mă definesc și-au pierdut complet semnificația. Aveam sentimentul că trăiesc într-un echilibru și că mi-am găsit calea, însă astăzi, acum, totul îmi pare haotic, fără nici o noimă. Toată agitația și stresul zilnic m-au copleșit, au pus stăpânire pe sufletul meu, care acum e amorțit, anesteziat. Da, ăsta este cuvântul potrivit. Mă simt anesteziată, dar nu sunt pregătită să intru într-o operație de regăsire a eu-lui rătăcit pe undeva prin lume.
M-am pierdut pe mine. Nu știu dacă asta are vreun sens pentru cineva, pentru că mi se pare că nu are sens nici măcar pentru mine. Nu mă mai regăsesc pe mine însămi în niciunul dintre oamenii din jurul meu. I-am pierdut și pe ei, mi-au plecat din suflet și-au lăsat doar urme. (mai mult…)

Continue Reading Monolog VI

Monolog V

a81fcad8070333fbf91198695468f3c8

Scriu… despre sufletul meu. Ciopârțit, fericit, singur, iubit, părăsit, înfrânt, mâhnit, pustiu, liber, nerăbdător, copilăros, nemărginit. De atâta timp îmi aștern sufletul în mii de cuvinte, pudrate cu zâmbete dulcegi și aromate și condimentate cu lacrimi sărate-amărui și uneori tot simt că nu am spus destul. Simt că de-a lungul timpului au rămas în adancu-i multe sentimente nemărturisite, care l-au transformat așa cum apa mării conturează noi țărmuri.
Nu mai știu ce simt. Sita sufletului meu nu mai cerne, astfel că toate sentimentele mele, și bune și rele, zac murdare într-un colț. Nesiguranța e singurul sentiment care a izbutit să scape printr-o crăpătură a sufletului. (mai mult…)

Continue Reading Monolog V

Monolog IV

large (3)

Astăzi m-am trezit cu dor. Nu știu să explic cu ce fel de dor. Vorbesc de dorul acela care pune stăpânire pe sufletul tău și care pare într-un fel nefiresc.
E răcoare. Și neliniște. Primăvara asta e capricioasă. Azi, e ca o toamnă. Florile de cireș ni s-au așternut sub tălpi și le-am strivit nepăsători, iar aerul a devenit parcă mai greu. E îmbâcsit de atâta praf amestecat cu dor.
Azi mi-e greu să visez. Privesc abătută pe fereastră și nu mă gândesc decât la faptul că dorul meu se aseamănă cu vijelia de afară. Vântul puternic a alungat soarele și pentru moment îl ține la distanță. (mai mult…)

Continue Reading Monolog IV

Monolog III

large (8)

„Tu ești curajoasă. Tu ești frumoasă. Tu ești puternică.”
Așa mi se spune.
Dar azi nu. Azi nu sunt nicicum.

Nu știu cât sunt de curajoasă, de frumoasă ori de puternică atunci când gheara panicii mă sugrumă și mă lasă fără aer. Atunci nu sunt curajoasă și nici puternică, sunt doar o copilă speriată, care nu e sigură că ce a ales e ce are nevoie, că da-ul pe care l-a spus trebuia să fie nu sau invers. Nu te poți numi curajos atunci când sunt zile în care ți-e teamă să trăiești cu adevărat, în care ziua de mâine te sperie, căci nu știi cu exactitate pe ce drum să apuci. Nu ești cu adevărat curajos atunci când alegi să nu alegi nimic. (mai mult…)

Continue Reading Monolog III

Monolog II

8bdea02cbb1de43b8b4d6906900d0649

Te trezeşti dis-de-dimineaţă, te speli pe faţă, apoi îţi acorzi câteva minute ca să te dezmeticeşti. Arunci o privire fugară pe fereastră. Totul e gri. Copacii sunt la fel de goi precum îţi simţi şi tu sufletul în dimineaţa asta. Ieşi afară şi în ciuda ploii mărunte speri că soarele va ieşi din ascunzătoare şi te va dezmorţi şi pe tine. Te deplasezi dintr-un loc în altul ca un robot, butonat din umbră de raţiune. Dar inima nu mai simte nimic. Azi nu se bucură şi nu tresaltă. E amorţită acolo în colţul ei din stânga şi stă tăcută. Nici tu nu prea simţi nevoia să vorbeşti. Simţi că n-ai cu cine. Simţi că nu ţi-ar înţelege nimeni zbuciumul sufletesc. Aşa că taci. Şi dormi. Şi iar taci. Şi iar dormi. Ziua pare mult mai lungă decât de obicei, iar tu nu simţi nevoia să te mai dai jos din pat. Nu te mai bucură nimic, decât liniştea şi somnul. Iar oamenii nu observă că ceva nu e în regulă cu tine. Pare doar o zi proastă sau doar o oboseală cronică. Aşa că încerci să le vorbeşti, să le explici inexplicabilul, căci nici măcar tu însuţi nu înţelegi ce se întâmplă cu tine. (mai mult…)

Continue Reading Monolog II

Monolog

7e17750a0b8bfa98e1b33c17137d6b9c

Dacă m-ar întreba cineva în acest moment ce mă nemulțumește la viața mea sau ce simt că îmi lipsește aș răspunde scurt și sec: eu însumi. Cum vine asta? Așa bine. Îmi lipsește Eu-l meu liniștit și calm, răbdător și înțelegător pe care l-am pierdut nu știu când și nu știu unde și în nu știu ce condiții. Mi-e dor de omul spontan care obișnuiam să fiu, om care a fost înlocuit de cineva pe care nu-l mai recunosc, cineva mereu stresat și obosit.
Timpul liber s-a transformat în timp pentru zăcut și pentru singurătate, căci am ajuns să prefer singurătatea în locul oamenilor în speranța că-mi voi regăsi veselia și pofta de viață în liniște absolută. (mai mult…)

Continue Reading Monolog