De multe ori în viața mea m-am întrebat dacă am cu adevărat prieteni. Genul de prietenie despre care citești cu plăcere într-o carte, genul de prietenie pe care îl vezi pe micile sau pe marile ecrane și la care, evident, visezi și tu, genul de prietenie pe care îl vezi la alții, dar de care tu n-ai avut încă parte. Genul de prietenie… pură. Fără interese, fără ascunzișuri, fără reproșuri.M-am păcălit de multe ori. Oamenii au încetat la un moment dat să îmi mai zâmbească sincer și au început ușor, ușor să se îndepărteze. Apoi să-și ceară scuze. Să-mi spună că le-a fost dor. Că au fost prea ocupați cu treburile lor ca să-și mai îndrepte gândurile către mine. Că orgoliul le-a fost prea mare ca să facă primul pas după o discuție copilărească. Și am iertat. De „n” ori m-am făcut că nu văd, că nu aud. Mi-am înăbușit gânduri și sentimente doar pentru a salva o prietenie.
Apoi, am realizat că nu trebuie să lupt doar eu. Că o prietenie nu presupune uitare, lipsă de timp sau orgoliu stupid. Continuă lectura „Multumesc pentru prietenie!”
