Tatuatorul de la Auschwitz, de Heather Morris

46760637_2215653955132997_1143666567343505408_n„Tatuatorul de la Auschwitz se bazează pe povestea din spatele unuia dintre cele mai puternice simboluri ale Holocaustului: numerele verzi-albăstrui tatuate pe brațele prizonierilor, femei și bărbați deopotrivă. Când lui Lale i se oferă ocazia de a fi Tätowierer la Auschwitz, tânărul evreu slovac înțelege că aceasta poate fi șansa lui să supraviețuiască, deși trebuie să-și înțepe până la sânge semenii, act pe care îl resimte ca pe o dureroasă profanare. De la masa la care lucrează, nici nu i se permite să ridice capul spre cei al căror destin îl pecetluiește astfel. Dar într-o zi reușește să surprindă privirea unei tinere al cărei nume îl află în cele din urmă: Gita.”

Să spui că ți-a plăcut o carte despre Holocaust e destul de ciudat, însă având în vedere numărul cărților pe care le-am citit pe această temă (ficțiune sau non ficțiune) și care m-au impresionat la propriu până la lacrimi, da, îmi pot exprima astfel părerea despre un asemenea roman. Tatuatorul de la Auschwitz avea mult potențial, mai ales având în vedere că este vorba despre o poveste reală. Ce m-a „deranjat” în mod special a fost modul în care a fost scrisă. Autoarea a ales o variantă ciudată din punctul meu de vedere, prezentând faptele aproape telegrafic, făcând economie de explicații, trecând brusc de la un fapt la altul, adesea lipsind continuitatea. E adevărat că ororile nu au nevoie de impopotonari, însă unele idei și fapte mi-ar fi plăcut să le aflu mai în detaliu. Este o mare diferență între „Ana are mere.” și „Ana are un coș de mere roșii, așezat pe o masă din camera de zi, scăldată în lumina soarelui.” Sigur ați prins ideea.

Făcând abstracție de acest aspect, da, povestea lui Lale nu poate fi decât una tristă, având în vedere locul în care se desfășoară. Dragostea lui pentru Gita se naște în cele mai nefericite împrejurări, dar devine principalul motiv pentru care cei doi se agăță de firul extrem de subțire al speranței, într-un loc atât de sinistru. Lale a fost un om curajos, norocos și încăpățânat. Încăpățânat să supraviețuiască, norocos pentru că a reușit să o facă în timp ce milioane de oameni la fel ca el și-au găsit sfârșitul în camerele de gazare de la Auschwitz. Sarcina lui a fost să depersonalizeze „încărcăturile” care ajungeau în lagăr reducându-le la un număr – oamenii nu mai erau nume, erau niște numere pe o listă. Nu mai aveau visuri, identitate sau libertate.
El sfidează de mai multe ori la rând moartea, însă faptul că reușește să o păcălească de fiecare dată nu îl scapă de sechele. Ororile la care asistă, anii petrecuți în lagăr își lasă negreșit amprenta pe sufletul lui. Doar iubirea pentru Gita îl motivează să își păstreze umanitatea și să înfrunte demonii cu chip uman.

La Auschwitz nici măcar soarele nu mai avea puterea de a lumina existența oamenilor închiși în spatele gardurilor electrificate. Cerul era aproape mereu greu și plumburiu, aleile pline de cenușă provenită de la coșurile crematoriilor, aerul îmbâcsit de mirosul de carne arsă și de mirosul disperării. Este o lectură cu o mare încărcătură emoțională, unele scene fiind greu de digerat. Într-o zi, Lale este chemat la una dintre camerele de gazare pentru a analiza o situație: de ce existau două cadavre cu același număr de identificare. Cine era cine? În drum spre camera morții Lale este convins că sfârșitul îi este aproape, dar ceea ce vede acolo îl sfâșie mai rău decât teama propriei morți-o piramidă umană formată din cadavre cu ochii goi și cu membrele contorsionate, înconjurată de o baltă de sânge, vomă și fecale. Imaginea mi-a rămas pe retină și nu pot scăpa de ea nici acum.

Autoarea s-a concentrat mai mult pe povestea de dragoste a celor doi protagoniști și mai puțin pe viața în lagăr. Totuși mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre prietenia Gitei cu Dana, Ivana și Cilka. În pofida tuturor lipsurilor și a cruzimii din lagărele naziste, prizonierii și-au păstrat cel mai de preț lucru-umanitatea. În acel loc lipsit de speranță și de viață, majoritatea oamenilor nu și-au pierdut bunătatea și empatia. Au legat prietenii, s-au îndrăgostit, s-au ajutat și uneori s-au salvat reciproc din ghearele morții. E greu de crezut că toate astea s-au întâmplat într-un loc ca Auschwitz-Birkenau.  Oamenii se întrebau adesea unde era Dumnezeu în infernul acela. Cred că răspunsul este acesta. În micile gesturi mărunte care au făcut diferența între victime și călăii lor. În iubire, în prietenie, în bunătate.

Nu există cuvinte potrivite pentru a descrie ceea ce s-a întâmplat în lagărele lui Hitler. Nu există cuvinte potrivite pentru a cuprinde pierderea atâtor vieți omenești în moduri atât de crude și de inumane. Nu există moduri prin care acel rău să poată fi reparat vreodată.
Ceea ce putem face este să nu uităm. Să nu-i uităm niciodată.

 

„Tatuatorul de la Auschwitz spune istoria adevărată a lui Lale și a Gitei Sokolov, doi evrei slovaci, doi oameni obișnuiți care au trăit în vremuri ieșite din comun, cărora li s-au luat libertatea, demnitatea, familiile, și chiar și numele le-au fost înlocuite cu numere. Este povestea supraviețuirii lor în lagărul de concentrare de la Auschwitz.” – (The Irish Times)

Cartea a apărut la editura Humanitas și o găsiți aici.
Rating Goodreads: 4/5*

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Povestea mea, de Michelle Obama

"În memoriile ei, o operă de o reflexivitate profundă, scrisă într-un stil fermecător, Michelle Obama îi invită pe cititori în...

Închide