Timpul nu mai are răbdare cu oamenii

Mi se pare că timpul nu mai are răbdare cu noi. Sau poate că noi trecem prea nepăsători prin timp. Uneori ziua mi se pare prea scurtă pentru pentru toate îmbrățișările și săruturile pe care vreau să le dau, pentru toate te iubesc-urile pe care vreau să le rostesc și pentru toate greșelile pe care vreau să le îndrept, iar noaptea mi se pare exagerat de lungă atunci când gândurile se aleargă prin mintea mea.
Cândva, demult, timpul parcă se scurgea altfel. Zilele treceau liniștit, ca un rău de munte, vara, șerpuind printre copaci și gâdilând pietrele. Oamenii aveau mai puține griji și mai mult timp liber. Se bucurau unii de alții, se întâlneau mai des și comunicau mai mult.
Cândva, demult, timpul parcă vindeca mai repede rănile. Acum, e ca un doctor nepriceput care nu găsește leacurile potrivite.
Cândva, demult, oamenii își zâmbeau mai des, își adresau cuvinte frumoase și priviri pline de blândețe. Erau prieteni. Acum, se văd doar frunți încruntate și zâmbete de complezență.

Azi, timpul și-a pierdut răbdarea. S-a plictisit să aștepte și a luat-o la goană. Oamenii, au luat-o și ei la fugă după timp și au uitat să fie mai buni, mai răbdători, mai respectuoși, mai umili.
Timpul nu mai are răbdare cu oamenii. A obosit. S-a plictisit. A uitat…

Iustina T. ©

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

2 Comments

  1. Oamenii nu mai au rabdare cu timpul cred eu

  2. Acele timpuri pe care noi, românii, le-am trăit pe vremea lui Ceaușescu (cam în primii zece ani) nu se mai întorc. Atunci, oamenii erau egali, copiii inocenți, dascălii răbdători, medicii buni la suflet. Era un socialism (se socializa la propriu) care acum nu mai există. Acum avem multă tehnologie care transformă oamenii mai rău decât orice (și la propriu și la figurat). De asemenea, e vremea celor care se „descurcă”, a infractorilor îmbrăcați în haine scumpe. Banul e la putere, bogăția, falsitatea, lipsa de scrupule, etc. Timpul trece oricum, el nu aparține nimănui, fiindcă într-un final, Pământul va sfârși înghițit de Soare și nu se va ști că au existat vreodată niște creaturi numite oameni pe o mică stea din Univers.
    Dacă e să fim sinceri, Terrei puțin îi pasă de noi și de existența noastră efemeră, în care tot ce am știut să facem a fost să construim orgolii și să distrugem tot ce ea a construit în milenii.
    Totuși, singurii care merită să mai trăiască pe această planetă sunt acele populații nomade (sau stabile) de prin anumite regiuni ale globului, care au știut de secole să trăiască în sânul naturii, în armonie cu ea și să nu polueze. Doar în prezența lor, timpul s-ar scurge în tihnă, neobosit.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Vara din noi

Vara este anotimpul care își ia visurile nedeslușite până la capăt și ți le prezintă dureros de sincer în toată...

Închide