Un album numit simplu „amintiri”

Nu știu ce mi-a venit, dar ieri am răscolit prin noptiera de lângă pat. Ascuns printre multe hârtii și hârtiuțe, zăcea uitat un album. Albumul meu. De fapt, nici nu prea mai arată a album. E greu de descris starea precară în care se află. O să îl numesc simplu „amintiri”. Dintre toate pozele strânse de-a lungul timpului, pe astea am reușit cumva să le păstrez mereu laolaltă, în aceeași formulă. Nu am luat și nici nu am mai adăugat nimic. Ultimele două poze adăugate sunt de când am împlinit 18 ani. De 6 ani, nu am mai adăugat nimic.
Mărturisesc, un gol în stomac s-a făcut simțit când am început să le iau în ordine cronologică. Primele mele poze, de când aveam câteva luni, câteva cu mami, câteva cu tati (nu o să fiu formală, chiar și acum ei sunt mami și tati), alte câteva cu mine la grădiniță, apoi la școală. Priveam cu nostalgie ochii ăia mari, aproape negri, atât de inocenți și atât de senini. Mă privesc în oglindă și văd aceeași ochi aproape negri, cărora uneori le lipsește seninătatea, alteori inocența. Am ochii mamei. Deși nu sunt de aceeași culoare, arată la fel când zâmbesc, când sunt triști, când plâng. Câtă fericire se citea în ochii ei când mă ținea în brațe. Câtă dragoste. Și câtă copilărie într-ai mei.

Am continuat să răsfoiesc nostalgică restul fotografiilor. Una mă înfățișa cu buna mea prietenă din generală. Îmi lipsește acea prietenie. Aproape că uneori devine durere. Zâmbeam fericite către apărat, convinse fiind că nimic, niciodată nu ne va îndepărta… dar timpul… of, timpul…
Următoarele poze sunt cu câteva momente din liceu, unele sunt cu câteva persoane care au sau au avut o mare importanță în viața mea, iar ultimele două cu mine la 18 ani. Întâmplător sau nu, câteva poze de după 18 ani le-am pus deasupra albumului. Nu le-am așezat niciodată înăuntrul lui, chiar dacă au fost momente „€œimportante”.
Acei 18 ani din viața mea, pe care i-am strâns în câteva momente imortalizate într-un album mic cred că m-au marcat cel mai mult. Și-au pus definitiv amprenta pe mine ca individ, ca om și ca prieten. Poate de asta le-am ținut mereu separat, ca o dovadă grăitoare a ceea ce sunt, dincolo de cuvinte, dincolo de fapte.

Farmecul acelor ani e de neegalat. Am sute de poze în calculator, de fapt, pe două calculatoare, pe care le revăd rareori sau niciodată, iar atunci când o fac sunt puține care îmi trezesc amintiri vii, care să mă facă să lăcrimez nu de tristețe, nu de nostalgie, nu de regret, ci de emoție. Am multe poze reușite, care exprimă anumite stări pe care le-am avut la un moment dat. Am multe poze care îmi dezvăluie obiceiuri, vicii, defecte, stil de viață etc. Am multe poze. Dar nici una nu simt că ar merita locul în acel album ponosit, dar atât de valoros pentru mine.
Pozele nu sunt atât de clare ca cele făcute cu aparatele simandicoase de acum. Nici nu au culori atât de vii. Unele sunt alb-negru. Dar Doamne, ce amintiri!

Poate e nostalgie de toamnă, poate e un dor greu de exprimat în toate cuvintele lumii, poate sunt întrebări retorice și discuții cu mine însumi. Dar sunt ceva.
Iar toate acele amintiri, 38 la număr, sunt totul!

© Iustina Ţalea

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

2 Comments

  1. frumos….mi-ai trezit melancolii…o sa mă uit și eu în albumul cu poze…. din copilărie….

  2. nu stiu de ce , dar …imi vine sa plang :(

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Plouă.

Plouă. Pic, pic, pic. Plouă peste gândurile mele, peste visele mele, peste dragostea mea. Plouă peste speranţe şi peste prietenii....

Închide