Urmașii de sânge și os (Zestrea Orishei #1), de Tomi Adeyemi

IMG_20181110_222507

„Zelie Adebola își mai amintește de vremea când pământul Orishei vibra de magie. Arzătorii aprindeau flăcări. Mareicii chemau valurile, iar mama Secerător a lui Zelie chema sufletele morților.

Dar totul s-a schimbat odată ce magia a dispărut. La ordinele unui rege nemilos, majii au fost vânați și uciși, lasandu-i pe Zelie fără mamă și pe poporul ei fără speranță.
Acum Zelie are o șansă să aducă înapoi magia și să riposteze la prigoana regelui. Cu ajutorul unei prințese fugare, Zelie trebuie să dejoace și să scape de urmărirea prințului moștenitor, care este pornit să stârpească magia pentru totdeauna.
Primejdia amenință la tot pasul în Orisha, unde leopanarii de zăpadă dau târcoale după pradă și spirite răzbunătoare pândesc ascunse în ape. Totuși, cea mai mare primejdie poate fi Zelie însăși, care se luptă să-și controleze puterile nou- dobândite – și sentimentele din ce în ce mai adânci pentru un dușman.”

Poți să te îndrăgostești la prima vedere de o carte? Și apoi poți să te reindragostesti iar și iar de ea pe tot parcursul lecturii? Poți. Urmașii de sânge și os este genul acela de carte de care te îndrăgostești iremediabil. Coperta este absolut fabuloasă. M-aș putea uita la ea ore în șir cu un soi de fascinație bolnavă. Cred că este cartea cu cea mai frumoasă copertă din biblioteca mea. Editura Epica a făcut o treabă grozavă cu traducerea acestui roman și îi felicit de asemenea pentru că au păstrat coperta originală. Grafica este superbă. Genială de-a dreptul. Voi nu credeți la fel?!

Ok, ok, mă opresc aici cu coperta, dar laudele continuă. Povestea. Mi-nu-na-ta! De la Katniss (Hunger games) încoace nu am mai avut nicio eroină fantasy preferată. De fapt, ca să fiu sinceră nu m-am mai dat în vânt după fantasy, dar mă bucur tare mult că m-am lăsat vrăjită de povestea magică a lui Zelie. Mi-a plăcut la nebunie lumea ei. M-am mutat cu totul în Orisha, tărâmul atins de zei, care din cauza unui rege tiran nu mai avea magie. În urma Raidului condus de regele Saran, toți majii au fost omorâți în moduri brutale, iar magia dispăruse cu totul de pe pământul Orishei. Cei rămași în urmă erau copiii care au asistat neputincioși la moartea propriilor părinți și care erau nevoiți să trăiască într-o lume care îi disprețuia și îi abuza din pricina originii lor.

Majii din lumea imaginată de Tomi Adeyemi nu sunt magii cu care ne-am obișnuit. Majii din Orisha aveau o înfățișare deosebită, care nu putea fi nicicum trecută cu vederea – aveau o piele neagră precum abanosul, părul lung și creț, de un alb ca zăpada și ochii cenușii precum argintul. Majii erau împărțiți în zece clanuri, în funcție de puterile și magia cu care îi înzestrase Mama Cer. „Amenințarea” pe care o folosea regele Saran pentru a-și justifica măcelurile era de fapt rasism. Îi ura pe maji mai mult din cauza culorii pielii  decât pentru puterile lor, care l-ar fi nimicit.

Autoarea, americancă de origine nigeriană, readuce așadar în discuție tema rasismului sub o nouă formă. A îmbinat elemente din cultura africană cu situații ancorate în realitatea zilelor noastre și a creat o nouă lume fascinantă – Orisha. Nu știu cum aș putea descrie originalitatea acestui roman. M-a fascinat totul. Nu mai zic nimic de harta de la început. Am o „chestie” cu cărțile care au hărți.

Romanul e scris din perspectiva celor 3 personaje principale – Zelie, Amari și Inan. Cu fiecare capitol citit povestea te prinde tot mai mult în vraja ei, deci vă avertizez că nu este ușor de lăsat din mână. Stilul autoarei vibrează de viață și de emoție. Se simte durerea și mâhnirea cu care a dat viață dramelor personajelor. Și-a pus tot sufletul în cartea asta și asta chiar se simte.

Personajele sunt foarte foarte bine conturate. Relațiile dintre ele de asemenea sunt frumos construite. Mi-a plăcut mult prietenia dintre Zelie și Amari. Adesea, oamenii de la care aștepți cel mai puțin îți dăruiesc cel mai mult. Îți sunt alături în momentele-cheie ale vieții și devin astfel stâlpi ai ființei noastre, pe care știm cu certitudine că ne putem sprijini atunci când lumea începe să ni se clatine. Deși prietenia dintre cele două fete pornește cu stângul din pricina taberelor din care făceau parte fiecare, Amari și Zelie se maturizează împreună în această aventură, iar experiențele prin care trec le obligă să se salveze una pe alta. Mi-a plăcut Mama Agba și modul în care i-a călăuzit pașii lui Zelie chiar și prin absență, mi-a plăcut Tzain, fratele lui Zelie, pentru grija și responsabilitatea lui. Personaje frumoase, de care m-am atașat foarte repede.

Poveștile de dragoste nu puteau lipsi din acest gen de carte. Au fost previzibile, dar mă bucur că autoarea nu a insistat foarte mult pe ele. Acțiunea s-a concentrat mai mult pe drumul lui Zelie către ea însăși. În căutarea magiei, Zelie s-a regăsit și s-a acceptat. Și-a acceptat menirea și s-a maturizat.

Să mai spun? Nu știu ce să mai spun fără sa ajung să mă repet. Cert este că nu o să uit curând povestea asta. Aștept cu disperare continuarea și ecranizarea.

Urmașii de sânge și os  nu este un fantasy ca orice fantasy. Exceptând câteva elemente pe care le regăsești în cărțile de genul (pentru că altfel nu se poate) cartea asta e diferită. Nu știu cum să explic și nici nu are sens să povestesc prea mult despre poveste în sine pentru că nu vreau să-i stric farmecul. E o lume care trebuie descoperită pe cont propriu și gustată cu toate simțurile.

Tomi Adeyemi a scris o poveste complexă despre rasism, despre nedreptățile pe care le îndură oamenii de culoare, o poveste spre cruzime, trădare, dar și despre prietenie, iubire și familie. O să iubești cartea asta. Îți promit!

Mulțumesc mult prietenilor mei de la Libris, care mă răsfață de fiecare dată cu cărți minunate. Cartea a apărut la editura Epica, în ediție cartonată și o găsiți aici.

Fragmente:

Mama obișnuia să spună că, la început, părul alb era un semn al puterilor cerului și pământului. Deținător al frumuseții, virtuții și dragostei, însemna că noi eram binecuvântați de zeii de sus. Însă apoi totul s-a schimbat și magia a devenit un lucru de ocară. Moștenirea noastră s-a transformat într-un motiv de ură.”

„Aproape că izbucnesc în râs când o văd pe Amari; arată ridicol în haine de rând. Dar chiar și după toate acestea, ea e aceeași fată pe care o știu dintotdeauna: o pânză de emoții țesută în spatele unui zid de tăcere.”

„Aici, în scena noastră de vis, ura lumii nu este crestată în spatele meu.”

„Noi suntem urmașii de sânge și os. Cu toții, instrumente ale răzbunării și ale virtuții.”

 

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Ucenica vrăjitoare, de James Nicol

"După ce ratează un test important din lumea vrăjitoarelor, Arianwyn este retrogradată la statutul de ucenică și trimisă în îndepărtatul...

Închide