Văduva de safir, de Dinnah Jefferies

67457287_743954162705317_1195229402078642176_n

 „Ceylon, 1935. Louisa Reeve, fiica unui negustor de bijuterii britanic, și soțul ei, Elliot, un afacerist șarmant și aventuros, par să fie cuplul perfect. Doar că le lipsește ceea ce își doresc, de fapt, cel mai mult: un copil. Louisa e din ce în ce mai deprimată, Elliot devine tot mai absent, petrecând tot mai mult timp pe plantația de scorțișoară din apropiere. Apoi el moare în mod misterios, iar ea e singura preocupată de aflarea adevărului. Așa că merge la plantație și este fermecată peste puterea ei de înțelegere de dealurile nesfârșite și parfumate.Însă nimic nu e ceea ce pare, iar pe Louisa o așteaptă vești care-i vor schimba viața.” 

V-am mai spus că dezamăgirea produsă de o carte este direct proporțională cu așteptările pe care le ai de la ea sau de la autor?! Hm. Poate că am mai spus-o, dar mă văd nevoită să subliniez această idee din nou, dând exemplu romanul de față.

Nu știu dacă această carte a fost scrisă pentru că trebuia să fie la număr sau să se respecte un deadline, cert este că a fost ca un fel de spoială. Nu mă așteptam la un astfel de roman de la Dinnah Jefferies. Nu aș fi recunoscut-o din scriitura aceasta atât de slabă.

Singurul lucru bun și reușit în această poveste este locația. Descrierile Ceylonului, ale geografiei, ale climei, faunei și florei – peisajele superbe, descrierile oceanului și a vieții într-un astfel de loc…te teleportează acolo, te fac să te simți de-al locului sau să-ți dorești să ajungi acolo măcar o dată în viață. E un loc încărcat de magie și de liniște, care te îndeamnă la visare. Florile colorate, mirosul de apă sărată și de pește uscat, aerul proaspăt de după ploi sunt un deliciu. Închizi ochii și simți totul. Asta mi-a plăcut cel mai mult când am descoperit-o pe Dinnah Jefferies – că știe să redea atmosfera unui loc până în cele mai mărunte detalii.

 „Louisa rămase nemișcată un moment. În timp ce un stol de fluturi zbură deasupra ei, aroma copacilor și magia umbroasă a locului îi ridicară moralul. Aici, pe plantația de scorțișoară, exista sentimentul veșniciei, ba chiar al unei alte lumi, care, chiar dacă nu-i alină îngrijorările, o ajută să se simtă ciudat de liniștită.” 

În afară de asta, de atmosferă, totul este slab. Povestea, personajele. După ce soțul Louisei moare într-un accident suspect, încep să iasă la iveală tot felul de lucruri cu privire la ceea ce făcea și cine era cu adevărat omul alături de care aceasta credea că are o căsnicie fericită. Apare în ecuație o relație extraconjugală, un copil ilegitim, datorii neplătite, recuperatori, un tip misterios și atrăgător, care îi redă Lousei speranța unui nou început. Bla, bla, bla. Vă sună cunoscut scenariul? Mie da. E o telenovelă veritabilă. Unde mai plusez cu schimburile de replici, absolut groaznice. Asemenea dialog forțat și tras de păr nu am mai întâlnit de ceva vreme. Unele replici au fost efectiv ca nuca în perete. Altele, nu au avut nicio legătură cu contextul. Stângace, foarte foarte stângace și de umplutură. Nu am găsit niciun schimb de replici care să mă mulțumească de la început până la sfârșit. Și nu, nu sunt nici cârcotașă, nici răutăcioasă. În parte cred că este vorba și de traducere, dar eșecul cred că este al autoarei. A fost foarte neinspirată atât în ceea ce privește construcția personajelor, cât și interacțiunea dintre ele. Sunt multe lucruri contradictorii, reacții neașteptate ale personajelor. Se sare într-o fracțiune de secundă de la lucruri importante la banalități.

Nu mi-a plăcut niciun personaj, nu mi-a păsat de soarta lor, nu le-am simțit nici furia, nici frustrarea, nici bucuria. Iar pentru mine asta este de neiertat.

Surpriza care a mai îndulcit cât de cât dezamăgirea a fost reîntâlnirea cu Gwen și Laurence, personajele din Soția plantatorului de ceai. Asta a fost o idee inspirată, trebuie să recunosc.

Mi-a plăcut de asemenea și faptul că am aflat mai multe lucruri despre extracția și prelucrarea celebrei scorțișoare de Ceylon, pe care și eu o folosesc de altfel și care are o aromă deosebită.

 „Recoltarea este un proces laborios. Scorțișoara poate fi recoltată bianual, dar cel mai bine este ca descojirea să aibă loc în timpul sezonului ploios, atunci când seva circulă liber. Odată ce ramurile sunt tăiate, scoarța este răzuită și interiorul este tăiat, apoi curățat astfel încât să se facă fâșii. Părțile mai mari sunt rulate împreună, apoi învelite în fâșii mici, pentru a adăuga rezistență. Acestea sunt tăiate apoi în bucăți de aproximativ un metru lungime.” 

Văduva de safir a apărut la editura Nemira, în colecția Damen Tango și o găsiți aici.

Rating Goodreads: 2/5*

Iustina Dinulescu

 

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *