Vrabiuta

- Ce frumoasa esti! spuse vrabiuta randunicii. Ce talie superba ai si ce negru cu irizari de albastru, ce alb curat pe piept, ce aripi superbe si cu ce viteza zbori! Ce mult as vrea sa fiu si eu, randunico, ca tine, sa ma-nalt pana sus, sa zbor si eu in tarile calde!
Randunica nu spuse nimic, asa ca intr-un tarziu vrabiuta continua:
– Stii, eu am doi prieteni, castanul din parc, care ma adaposteste cand ploua, are frunze mari si ma pot ascunde si un pensionar care-mi aduce faramituri. Vine-n fiecare zi dupa-amiaza. Nu stiu ce m-as face fara el. Vin si niste porumbei salbatici, care ma alunga, dar totusi ma lasa sa mananc la margine. Uite, daca vrei, intr-o zi mergem impreuna sa mancam, iti dau din faramiturile mele, numai sa ma-nveti si pe mine sa zbor ca tine la-naltime!
Randunica isi aseza cu ciocul, putin, fulgii fini din pieptu-i alb, apoi, fara sa spuna nimic, se ridica precum o sageata in inaltul cerului.
– Ce sus zboara! murmura ca pentru sine vrabiuta. Apoi capul ii cazu trist pe piept.
– Oare de ce n-a vrut sa vorbeasca cu mine? se-ntreba ea.
– Poate pentru ca sunt urata?!… Pentru o clipa se uita la penele ei. Un cenusiu meschin de culoarea asfaltului.
– Da, sunt urata! suspina vrabiuta. Apoi isi lua avant si zbura si ea pana-n castan. De acolo se sus ea vedea zilnic lumea. Pe alee, pe sub castan se plimbau oamenii.
– Uite o pereche de indragostiti! isi spuse bucuroasa vrabiuta.
Intr-adevar, acolo jos o fata tanara si un baiat se tineau de mana. Baiatul s-a uitat cu grija imprejur, s-a asigurat ca nu-i nimeni, apoi s-a uitat in ochii fetei si a sarutat-o.
–  Asa se iubesc oamenii! isi spuse vesela vrabiuta. Apoi cei doi au plecat. Aleea de sub castan a ramas pentru mult timp singura. Nu trecu totusi vreme multa si niste pasi ce veneau incet se facura auziti. Cu greu aparu si stapana lor, o batranica. Abia mergea, cu privirea-n jos si cu o plasa goala ce flutura in vant.
– E batranetea! isi spuse intristata vrabiuta.

Apoi n-a mai trecut nimeni. O liniste profunda se aseza. Doar adierea lina de vara a vantului se facea simtita. Vrabiuta se pomeni cumplit de singura. Vantul care-i ridica incet puful de pe piept era singura ei mangaiere. Ganduri triste o strabateau: Oare de ce nu poate si ea sa zboare mult? De ce ii este dat sa nu poata vedea si ea alte tari? S-a nascut aici si aici pesemne avea sa moara! Cum o fi oare in tarile calde?
Dar intrebarile astea mari n-aveau raspuns in inima ei plapanda. Apoi, adormi. Incet, incet inceput sa viseze. Se facea ca zboara sus de tot, la mare inaltime. Era atat de fericita. Niciodata nu ajunsese in inaltul cerului. Ce mici se vedeau oamenii! Si cu ce viteza zbura. Nu se mai satura de inaltime. Zbura sus de tot si de acolo, vedea lucruri pe care nu le vazuse niciodata: orase, rauri, poduri… Toate pareau dintr-o data mai mici, iar ea se simtea mult mai puternica. Viteza devenea ametitoare.

Aici bunicul se opri din povestit. Intinse mana tremuranda dupa paharul cu apa ca sa poata sa-si ia mica pastila din cutia lui de medicamente. Nepotelul se uita la el nerabdator pentru a afla sfarsitul povestii.
– Si cu vrabiuta ce  s-a-ntamplat?, intreba nepotelul. Ce s-a-ntamplat cu ea mai departe, s-a trezit din vis?
– Nu! raspunse bunicul, nu s-a mai trezit niciodata! A zburat atat de sus incat visul ei a devenit realitate! Apoi bunicul tacu.
Viata a trecut. Bunicul, intre timp, se retrasese incet din viata, intrand in filele de carte ale altei povesti. In schimb, nepotelul acum era un om mare. Crescuse, avea familie, copii. Isi traia viata ca toti ceilalti din jur, neobservand ca viata lui semana izbitor de mult cu viata vrabiutei din poveste. Se multumea cu faramiturile vietii. Dar intr-o zi, pesemne atunci cand a realizat ce se-ntampla, s-a dus cumplit de tulburat la prietenul sau cel mai bun sa-l intrebe:
– Crezi ca se mai poate face ceva?
– Nu! ii raspunse acesta. Suntem condamnati!
Ca un traznet cazu in sufletul lui raspunsul prietenului sau. Nu spuse nimic, se-ntoarse acasa patruns de o cumplita tristete.
Si totusi, in inima lui simti cum creste o forta fantastica si atunci stiti ce a facut?… A scris povestea asta pe care voi tocmai ati citit-o acum!

Se spune ca de atunci, orice copil care citeste aceasta poveste capata o forta tainica.
Oricum, dupa toate acestea, cerul s-a umplut de vrabii ce-au invatat sa zboare sus si sa devina randunele. De acolo de sus, de la inaltimea zborului lor, toti cei care au deznadajduit nu se mai vad. Se vede doar pensionarul, cel care-i dadea faramiturile vrabiutei.

* fragment din cartea Fii demn! , de Dan Puric
Cartea poate fi gasita aici.

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

4 Comments

  1. Emotionanta povestea…Desi n-am prea inteles la ce erau condamnati nepotul si prietenul lui.

    • Eu am interpretat ca sunt condamnati la a se multumi cu putin ( faramiturile vietii )… cred ca se lasa la viziunea fiecaruia!

  2. SUPERBA POVESTIOARA!!Cine are urechi de auzit..va auzii cu siguranta…

  3. Multumesc mult!

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
„Moartea vânătorului”

"Apoi, crescând mai mare, le-am dat lor, celor ce mă priveau de după gard, sufletul meu. Iar ei îl dădeau...

Închide