Iubiri…

Câte povești de dragoste, atâtea zâmbete și poate și mai multe lacrimi…

Dacă nu a avut un final fericit, nu înseamnă că nu o putem numi „o poveste de dragoste”. Fie că a durat mult sau puțin, ea a existat, a trezit în sufletul nostru sentimente frumoase, ne-a dăruit amintiri și ne-a furat zâmbete de bucurie. A însemnat… ceva.

Am iubit. De fiecare dată altfel. Fiecare poveste de dragoste a plantat în inima mea câte o floare, pe care am udat-o uneori cu lacrimi de fericire, alteori cu lacrimi de tristețe. Și de fiecare dată m-a durut sfârșitul brusc al acelei povești pe care eu o credeam „ultima”. M-a durut și m-a secat de energie și de speranță. M-a târât prin cele mai întunecate unghere ale tristeții și m-am simțit sufocată de dezamgire. M-am întrebat mereu dacă vinovatul sunt eu pentru că toate poveștile se termină așa, lăsându-mă înecată într-un ocean de întrebări fără răspuns.

(mai mult…)

Continue Reading Iubiri…

Altfel

Noi suntem… sau eu sunt și tu ești?! Nu, suntem. Noi. Doi.
Nu mă vezi, dar știu că mă simți. Sufletul tău mă simte.
Nu te văd, dar îți aud inima bătând de departe.
Crezi că speranțele au ruginit? Crezi că sunt pe moarte?
Nici gând! Ele sunt mai vii ca niciodată!
Mâna mea în mâna ta sau invers mi s-a părut mereu cel mai frumos „tablou” și l-am admirat de câteva ori pe furiș. (mai mult…)

Continue Reading Altfel

The impossible – Paradisul spulberat

The impossible (Paradisul spulberat) – „Pe 26 decembrie 2004, cel mai devastator tsunami din istorie a lovit coasta sud-estică a Asiei. Viața a nenumărate familii din toate colțurile lumii s-a schimbat pentru totdeauna. Aceasta este povestea uneia dintre aceste familii. O poveste adevărată.”  (mai mult…)

Continue Reading The impossible – Paradisul spulberat

Mărgăritare

Habar n-am de ce susținem că cele mai mari „bătălii” le ducem cu oamenii din jurul nostru. De fapt, cele mai grele lupte pe care le ducem sunt acelea care se dau între patru pereți, cu noi înșine. Acolo, suntem pe rând, victime și călăi și probabil că tot acolo, cea mai dură judecată este cea pe care ne-o facem singuri.
Ne adresăm mii de întrebări și suntem nevoiți să căutăm singuri răspunsuri la ele, căutăm vinovați în ceilalți sau ne învinovățim pe noi înșine și rugăm timpul să ne vindece toate rănile căpătate în acest „război” numit generic „viață”.
Așa rătăcim într-una pe cărările prăfuite ale propriului suflet căutând speranța care ne-a scăpat din buzunare când priveam peste umăr sau spre cer, visând. (mai mult…)

Continue Reading Mărgăritare

Din ciclul „Am învățat că…”

Am învățat că părinții sunt cea mai mare comoară a omului. Când ei nu mai sunt, noi rămânem mult mai săraci.
Am învățat că persoana care te iubește nu e obligată să îți suporte la infinit toanele și capriciile doar pentru că te iubește.
Am învățat că e bine să fii sincer, dar și că e important ca unele lucruri să le ții totuși pentru tine.
Am învățat că binele pe care îl faci nu se întoarce întotdeauna imediat – dar cândva, se întoarce, uneori chiar înzecit și am învățat că te poți simți împlinit făcând bine altora, recompensa fiind starea ta de bine. (mai mult…)

Continue Reading Din ciclul „Am învățat că…”

Un dor. Ce dor!

Mi s-a făcut dor. Simt din nou acel dor de copilărie sau mai degrabă e acel dor de a nu mă mai simți împovărată de „greutatea” lumii.
Mi s-a făcut dor de acele zile în care problemele mi le rezolva mama sau de care mă ascundeam sub plapumă și ele dispăreau.
Mi s-a făcut dor de inocența cu care priveam oamenii, văzându-le doar partea bună și frumoasă.
Am păstrat însă cu mine fragilitatea sufletească de atunci. Pe ea nu am lăsat-o acolo, în trecut, ci a devenit ca un tapet pe care l-am lipit fără să știu înăuntrul meu. (mai mult…)

Continue Reading Un dor. Ce dor!

Rugăminte

Fă un pas în spate.
Sau nu, mai bine vino înapoi.
Dar nu spune nimic.
Lasă-mă să plâng ca un copil, să fiu supărată.
Dă-mi voie să mi se pară că totul e o ruină și că nimic nu mai poate fi la fel.
Permite-mi să-mi deschid pieptul și să-mi îmbrățișez singură sufletul care a alunecat iarăși pe panta alunecoasă a… a tot ce poate fi mai urât în oameni. (mai mult…)

Continue Reading Rugăminte

Șoapte

– Shh… nu lăsa cuvintele să ne omoare dragostea!
– Cum pot s-o omoare?
– Taci, n-auzi?

Cu ochii închiși ascultăm tăcerea, ținându-ne respirația. Doar bătăile inimilor ne aduc aminte că suntem vii, dar dezgoliți de cuvinte.
Stăm față în față, cu ochii închiși, preț de ceva timp, timp care curge altfel decât de obicei, timp care ne dezbracă de toate cuvintele pe care am vrut vreodată să ni le spunem, dar pe care le-am încătușat în adâncul ființei noastre. (mai mult…)

Continue Reading Șoapte