Când înfloresc caișii, de Gina Wilkinson

„Noaptea, în gradina parfumată a Hudei, din orașul Bagdad, vântul bate dinspre deșert, foșnind frunzele caișilor și prevestind, parcă, sosirea oaspeților nepoftiți. Huda, secretară la Ambasada Australiei, trăiește cu teamă de persecuțiile poliției secrete – mukhabarat – care vânează fiecare informație ce ar putea fi folosită împotriva Americii și a aliaților săi. Hudei i s-a ordonat să se apropie de Ally Wilson, soția viceambasadorului, și, cu toate că nu-și dorește câtuși de puțin să devină informatoare, acceptă, temându-se pentru soarta fiului ei adolescent. Ceea ce nu știe însă este că și Ally are propriile secrete primejdioase.
Prietena din copilărie a Hudei, Rania, fiică de șeic, s-a bucurat de multe privilegii în tinerețe. Acum, însă, când averea familiei s-a dus, Rania face și ea, la fel ca toată lumea, eforturi disperate să supraviețuiască și, mai presus de orice, s-o ferească pe fata ei de primejdii. În Irak, unde trădarea amenință la fiecare pas, cele trei femei trebuie să își pună toată încrederea într-o nouă loialitate, încă fragilă, în timp ce descoperă câte sacrificii sunt dispuse să facă pentru a-și apăra familiile.”

„[…] Deși ne rugăm în feluri diferite, ne acoperim sau nu părul, facem lipie sau pâine dospită, în sinea noastră vrem aceleași lucruri – siguranță, pace, dragoste. Sunt mult mai multe lucrurile pe care le avem în comun decât cele care ne despart.” (extras din nota autoarei)

De vină a fost coperta (din nou!). Apoi a fost subiectul cel care m-a convins să nu mai zăbovesc și să o aleg. Din când în când aleg cărți despre locuri și timpuri măcinate de conflicte (și aici nu mă refer la perioada mea preferată, și anume WWII). Acțiunea din romanul Când înfloresc caișii este plasată în timpul regimului lui Sadam Hussein. Fie că ești sau nu pasionat de istorie, cu siguranță este un nume de care ai auzit și știi că personajul este unul negativ. Dar ce știm cu adevărat despre traiul oamenilor care au trăit pe vremea aceea acolo? Cum s-au adaptat restricțiilor și opresiunii, cum au scăpat și cum au supraviețuit? Pe mine astfel de cărți mă fac întotdeauna să fiu recunoscătoare că m-am născut și am crescut într-o țară care a scăpat de un regim dictatorial, că am prins niște vremuri de tranziție, dar cu pace, cu libertăți, cu drepturi, cu o oarecare normalitate.

Huda, Rania și Ally sunt trei femei care au în comun locul și timpurile în care trăiesc. Forțată de împrejurări, Huda este obligată de mukhabarat (poliția secretă) să se împrietenească cu Ally, o soție de diplomat, pentru a o spiona și pentru a furniza informații despre activitatea soțului acesteia. Strânsă cu ușa și șantajată constant, Huda trebuie să se supună, deși cu timpul ajunge să o îndrăgească pe Ally. Numai că prietenia lor nu era doar interzisă, ci era chiar periculoasă. Pentru că Ally avea la rândul său un secret despre originea ei; nu era doar o străină, era „dușmanul”. Odată luată în vizor de către poliția secretă nu mai e cale de întors, iar situația devine tot mai periculoasă pentru ea.

În trecut, pe vremea când Huda și Rania erau doar niște copile, au făcut un pact de sânge. Erau cele mai bune prietene în ciuda diferențelor care le separau (Huda era o fată simplă și săracă de țărani, iar Rania era fiică de șeic). Vremurile tulburi care au urmat mai apoi, au creat o prăpastie între viețile lor. În prezent, fiecare dintre ele încerca să supravietuiasca ținând capul plecat și conformandu-se regulilor și restricțiilor. După mulți ani, prin intermediul lui Ally, se reîntâlnesc și se reunesc având un țel comun – acela de a-și salva copiii din ghearele unui sistem care fie îi omora într-un fel sau altul, fie îi transforma în ucigași cu sânge rece. Acesta este de fapt nucleul romanului – sacrificiul matern, prietenia, loialitatea, trădarea, iertarea. Toate la un loc, desfășurate pe fundalul unor conflicte și tensiuni care schimbă vieți.

Mi-ar fi plăcut să simt mai mult tensiunea, să simt sabia deasupra capului cum s-ar spune. Au lipsit detaliile și suspansul care ar fi făcut din povestea asta una pe care să o țin minte peste ani, așa cum mi s-a întâmplat cu altele asemănătoare.

Romanul a apărut la editura Litera, colecția Buzz books și îl găsiți și pe Libris.ro. Eu acolo l-am descoperit.

Rating Goodreads – 3/5*
Iustina Dinulescu

Cincizeci de cuvinte pentru ploaie, de Asha Lemmie

„Kyoto, Japonia, 1948 Nu pune întrebări. Nu riposta. Nu te împotrivi. Aceasta este prima lecție pe care o primește Noriko „Nori” Kamiza, o fetiță în vârstă de opt ani. Nu va întreba de ce mama ei a abandonat-o cu doar aceste ultime cuvinte. Nu va riposta când va fi izolată în mansarda din reședința impozantă a bunicilor ei. Și nu se va împotrivi băilor fierbinți de care are parte zilnic, menite să-i deschidă culoarea pielii. Fiica unei aristocrate japoneze măritate și a iubitului ei, un soldat afro-american, Nori este o proscrisă încă de la naștere. Bunicii săi o primesc doar pentru a o ascunde, temându-se de rușinea pe care Nori ar putea să o abată asupra viței nobile pe care aceștia se străduiesc să o păstreze într-o Japonie aflată într-un proces profund de transformare. Dar când fratele său vitreg, Akira, mai mare decât ea, își face apariția în locuința bunicilor în calitate de unic moștenitor, Nori găsește în el un aliat neobișnuit cu care va ajunge să aibă o legătură foarte puternică.”

Cincizeci de cuvinte pentru ploaie. Sau cincizeci de cuvinte pentru durere. Cincizeci de cuvinte pentru tristețe și cincizeci pentru ghinion. Despre asta este viața lui Nori – durere, tristețe, ghinion.

Noriko Kamiza este părăsită de mama ei și lăsată la poarta bunicilor materni la vârsta de 8 ani. Pe lângă faptul că era un copil născut în afara căsătoriei, o bastardă, era fiica unui american de culoare, o mulatră cu păr creț și ochi migdalați. O „anomalie”, o ciudățenie, o rușine pentru familia ei. În casa bunicilor este închisă în mansardă vreme de câțiva ani, frecată cu înălbitor, bătută și maltratată chiar de către bunica ei. Crește cu ideea că este un nimeni, o persoană lipsită de valoare, care nu are dreptul să gândească și să vorbească. Este învățată să fie supusă, prima lecție pe care a învățat-o Seiko, mama sa. Se desconsideră pentru că așa a fost tratată din fragedă pruncie. Suferința ei devine din ce în ce mai mare cu timpul și o dată cu trecerea anilor și a obstacolelor care apar în drumul vieții ei ajunge să se învârtă în același cerc al suferinței dintotdeauna – pentru că traumele din copilărie nu se vindecă, lasă urme adânci care te urmăresc toată viața.

„Uneori sumbră, alteori plină de speranță, povestea cutremurătoare a lui Lemmie despre obligații de familie te poartă printr-un carusel de emoții.” – Publishers Weekly

Cincizeci de cuvinte pentru ploaie a fost un roman aproape foarte bun. Este scris frumos, cu o poveste interesantă , dar pe tot parcursul am simțit că lipsește ceva. Iar finalul m-a dezamăgit. Nori m-a dezamăgit complet. Dinamica relației cu Akira, fratele vitreg, care apare la un moment dat și care o „salvează” din mai multe puncte de vedere, mi s-a părut uneori ciudată, schimbul de replici dintre ei poate nefiresc. De fapt, toate interacțiunile ei cu celelalte persoane mi s-au părut așa. Uneori am pus asta pe seama handicapului ei emoțional. Alteori mi s-a părut că e poate e „vina” autoarei (Asha Lemmie), așa că am luat-o ca atare și am continuat.

Romanul se concentrează foarte mult pe legătura mamă-fiica. Sau, la drept vorbind, pe absența ei, pe modul în care aceasta le influențează și pe fiicele fiicelor fiicelor și tot așa. Cum totul e ciclic, cum ne învârtim în cerc judecând greșelile mamelor noastre și cum ajungem să le repetăm. Aproape ca un blestem.

De ce, Nori? De ce??

Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Fiction connection și îl găsiți și pe Libris.ro.

Rating Goodreads – 4/5*
Iustina Dinulescu