Acest tărâm al blândeții, de William Kent Krueger

„1932, Minnesota – Școala Lincoln e un loc ostil unde sute de copii amerindieni, orfani sau separați abuziv de familiile lor, sunt trimiși să fie educați. Printre ei se află Odie O’Banion, un băiat orfan, cu mintea ageră, ale cărui isprăvi atrag mânia directoarei. În urma unui incident, Odie și fratele său, Albert, singurii copii albi din școală, sunt siliți să fugă, luandu-i cu ei și pe Mose, un băiat mut din tribul Sioux, precum și pe Emmy, o fetiță rămasă fară mamă. Împreună, pornesc cu canoea pe râul Gilead, în căutarea unui cămin, întâlnind în drumul lor alți oameni în derivă, de la truditori ai pământului și tămăduitori prin rugăciuni la familii dezrădăcinate și suflete pierdute.”

Acest tărâm al blândeții – nu se putea găsi un alt titlu mai potrivit pentru cartea aceasta. Un loc unde viața se întâmplă; cu bune, dar mai ales cu rele, un loc unde oamenii se iubesc, dar se și rănesc, se caută, se găsesc, apoi iar se pierd; un loc unde oamenii se iartă. Locul în care îți cauți sensul, credința, rostul – acesta este Tărâmul blândeții. Noi toți facem parte din el și cu toții căutăm.

„Totul este muncă grea, Buck. Dacă nu te concentrezi asupra a ceea ce faci, viața te va ucide. Eu iubesc acest ținut și truda. N-am fost niciodată un om care să meargă la biserică. Dumnezeu a adunat totul sub un acoperiș? Nu cred asta. Dacă mă întrebi pe mine, Dumnezeu e chiar aici. În noroi, în ploaie, pe cer, în copaci, în mere și în stelele din plopi. În mine și în tine. Totul este legat și totul este Dumnezeu. Desigur că e munca grea, dar este o muncă bună fiindcă e o parte din ce ne leagă de acest pământ, Buck. Acest frumos tărâm al blândeții.”

E lesne de înțeles că mi-a plăcut cartea. Mult. Foarte mult. Singurul meu regret cu privire la ea este că nu am putut să o citesc dintr-o bucată. Atât de frumoasă e, o comoară. Așa că dacă nu erați hotărâți în privința ei, vă spulber acum orice îndoială. Luați-o! Călătoria lui Odie O’Banion sau „Povestea celor patru Vagabonzi” este mai degrabă o călătorie către cunoaștere și autocunoaștere, către înțelegerea credinței și către trecut, ori poate către descoperirea și acceptarea lui.

Acțiunea romanului este plasată în anul 1932, în Minnesota, în timpul Marii Crize (Dust Bowl), care servește drept fundal istoric pentru poveste. Odie și fratele său, Albert, rămân singuri pe lume și ajung în grija Statului, la Școala Lincoln pentru indieni (o instituție fictivă, dar cu bază reală). Lumea de după porțile Școlii Lincoln este una cu totul diferită de ceea ce ne imaginăm atunci când ne gândim la o școală, deoarece instituția era condusă de o femeie crudă, care exploata copiii în toate felurile în care putea să o facă – îi folosea ca mână de lucru gratuită pentru munci grele, îi înfometa, îi pedepsea pentru nimic. Așa cum spuneam mai devreme, Școala Lincoln are o bază reală, iar astfel de locuri au existat cu adevărat. În astfel de instituții destinate a fi un adăpost pentru copii, erau de fapt niște închisori, unde copiii erau abuzați deseori fizic, sexual și emoțional. Ieșeau de acolo cu aripile frânte și intrau deja ciobiți într-o lume atât de distrusă, care nu avea prea multe lucruri frumoase de oferit…

Într-o zi, Odie, Albert, Mose și micuța Emmy fug din iadul condus de soții Brickman și iau calea libertății pe apă, într-o canoe. Călătoria lor devine o adevărată odisee, căci la fiecare oprire pe care o fac, întâlnesc oamenii care îi mai învață câte o lecție prețioasă despre viață, despre moarte, despre Dumnezeu, despre cruzime și bunătate, despre prietenie și loialitate; dar poate cea mai importantă lecție pe care o învață cei patru vagabonzi este lecția iertării. Pentru că, da, iertarea se învață. Iertarea e darul pe care ți-l faci în primul rând ție, apoi celuilalt. Iertarea aduce suflet lângă suflet și face mai frumoasă viața.

„- Numai Dumnezeu e perfect, Odie. Noi, ceilalți, primim riduri și crăpături. Dacă am fi perfecți, lumina pe care o revarsă asupra noastră ar ricoșa imediat. Ridurile însă captează lumina. Prin crăpături, ea pătrunde înăuntrul nostru. Când mă rog, Odie, nu mă rog niciodată pentru perfecțiune. Mă rog pentru iertare, fiindcă știu că e singura rugăciune care va fi întotdeauna ascultată.”

Scrierea m-a cucerit de la prima pagină. Nu știam nimic despre autor, dar pe mine m-a câștigat cu romanul acesta. Are un stil unic și deosebit de a picta prin cuvinte simple incredibil de frumos. Povestea curge atât de lin, plutești, exact așa cum plutește canoea vagabonzilor pe cursul râului Mississippi. Iar oamenii, Oamenii din Acest tărâm al blândeții sunt numai buni de pus pe rană.

Recomand cu căldură. Aș zice că e unul dintre cadourile numai bune de pus sub bradul cuiva drag. Ține de cald inimii.
Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection. Aruncați o privire pe Libris.ro, îl găsiți acolo.

Rating Goodreads – 5/5✨
Iustina Dinulescu

Fragmente:

„Printre multe lecții pe care viața mi le-a dat în toți acești ani, este și acesta: fii deschis către orice, căci nu-i chip să nu se întâmple ceea ce întrezărești cu toată inima.”

„Inima e ca o minge de cauciuc. Oricât de tare ai zdrobi-o, tot își revine.”

„Pe lume sunt două feluri de oameni, Norman. Oamenii care au lucruri și oamenii care își doresc lucrurile pe care ceilalți oameni le au. Nu trece o zi să nu fie un război undeva în lume. Războiul care va încheia toate războaiele? E ca și cum ai vorbi de o boală care să sfârșească toate bolile. Asta se va întâmpla numai după ce toți oamenii de pe planetă vor fi murit.”

Îți spun ceva băiete. Orice te-ai gândi că nu ești capabil să faci, în clipa în care te concentrezi asupra acelui lucru, atunci când ideea iți pătrunde în minte, chiar dacă doar ți-o imaginezi, s-a și înfăptuit. Nu-ți va lua mult timp să o pui în practică.”

„Oricât de mult creștem sau înaintam în vârstă, undeva, adânc înăuntrul nostru, rămânem niște copii.”

„Suferim pierderi în fiecare clipă. Secundă cu secundă viețile ne sunt luate. Ce s-a pierdut nu se mai întoarce.”

„Rămânem veșnic ce am fost odată. Vorbim cu sinele nostru, ne revoltăm împotriva deciziilor ce ne aduc numai nefericire, oferim alinare și speranță, chiar dacă vechiul nostru sine nu ne mai aude.”

„Exista o suferință mai adâncă pe care niciun trup nu poate s- o îndure, iar aceea este durerea din suflet. E sentimentul că ai fost părăsit de toți, chiar și de Dumnezeu. O singurătate mai mare nu există.”

„Toți avem secrete. Ne purtăm cu ele ca niste veverițe cu alunele lor. Le ascundem și, chiar dacă sunt amare, ne hrănim cu ele.”

„Casa e acolo unde ți-e inima.”

„Cel mai de preț lucru din lume. Crede-mă, Buck, dacă ai o familie, poți să pierzi orice și tot un om bogat rămâi.”

„Există un fluviu care curge prin timp și univers, larg și misterios, un flux al spiritului care se află în miezul oricărei existențe și fiecare moleculă din corpul nostru face parte din el. Oare ce este Dumnezeu, dacă nu acel fluviu? […] Poate cel mai important adevăr pe care l-am învățat de-a lungul vieții mele este că numai când cedez în fața fluviului și accept călătoria îmi găsesc liniștea.”

„[…] tot ce întrezărești cu inima există cu adevărat.”