Publicat pe

Trei surori, de Heather Morris

„La sfârșitul anilor 1920, trei fetițe dintr-un orășel din Slovacia sunt rugate de tatăl lor să promită că vor avea mereu grijă una de cealaltă. Fac ușor o astfel de făgăduință, neimaginându-și ce greutate va căpăta ea nu peste mult timp. La 15 ani, Livi e trimisă la Auschwitz. Cibi, care are 19 ani, nu poate concepe să-și lase singură sora mai mică și decide să o însoțească. Magda, în vârstă de 17 ani, reușește să se ascundă o vreme, dar până la urmă ajunge și ea în lagăr. Cele trei surori se reîntâlnesc în cel mai cumplit loc cu putință: la Auschwitz-Birkenau. Cruzimea și teroarea pe care le au de înfruntat sunt inimaginabile, dar amintindu-și de tatăl lor și de rugămintea lui, de devotamentul mamei lor și de afecțiunea cu care au fost mereu înconjurate, lupta din toate puterile pentru a trăi.”

Ultima carte din seria Tatuatorului nu aduce nimic nou în ceea ce privește Holocaustul, dar întărește ideea de umanitate și de unitate. Iată de ce spun asta:

Auschwitz-Birkenau e un cuvânt care mie personal cred că îmi va rămâne săpat în creier. E un cuvânt despre un loc, pe care deși nu l-am văzut cu ochii mei, îl am atât de bine conturat în minte încât nu îl mai pot uita. Și nici ce s-a întâmplat acolo.
Auschwitz-ul a fost un loc al contrastelor din atât de multe puncte de vedere, dar ceea ce mi se incredibil și fascinant deopotrivă este faptul că acolo, laolaltă, trăiau cruzimea și umanitatea, că se dădea permanent o luptă între cele două. Prizonierii, pe de o parte, încercau din răsputeri să rămână oameni în ciuda faptului că demnitatea lor și condiția umană erau strivite sistematic, zi de zi. Pe de altă parte, erau călăii lor și chiar și unii dintre ei, care erau mașini de ucis, pline de ură și de violență. Mi-a rămas în minte următoarea parte din notele finale ale cărții…

„Peste lagărul morții și peste câmpurile și pădurile de dincolo de gard era același cer albastru, același soare.” Vedea familii împreună, copii care se jucau și oameni muncind pe câmp. Ei ignorau complet ceea ce se întâmpla în lagărul morții, continuând să trăiască și vazandu-si de treburile lor ca și cum ar fi fost o zi ca oricare alta, ca și cum cei aflați de partea cealaltă ar fi fost invizibili. Aici, unde stătea ima, de o parte a gardului, se simțea duhoarea morții, a crimei și a suferinței, dar de cealaltă parte era viață și libertate. Și totul sub același cer albastru. Cum era posibil așa ceva?”

Povestea celor Trei surori care au supraviețuit Holocaustului este impresionantă din multe puncte de vedere. Eu am fost singură la părinți, sentimentele pe care le ai pentru un frate nu îmi sunt cunoscute, dar am gustat puțin din ele prin intermediul cărților care au la bază această temă – legătura dintre frați. Ca multe altele, e ceva ce nu poți să știi sau să înțelegi pe deplin decât atunci când ești în cunoștință de cauză. Dar din afară este incredibil de frumos de privit. E emoționant. Surorile astea trei mi-au rămas în suflet pentru iubirea și devotamentul lor. E imposibil să nu le iubești pe Civi, pe Livi și pe Magda. Pe toate trei și pe fiecare în parte.

Gândiți-vă la o mână, la degetele de la o mână. Dacă ții palma deschisă și degetele depărtate nu poți să apuci nimic. Dar când strângi pumnul și degetele se lipesc, păstrezi orice înăuntru. Așa au fost cele trei surori, ca pumnul strâns. Împreună au fost puternice, împreună au rezistat. Una lângă alta, s-au apucat bine de viață cu amândouă mâinile și-au strâns pumnii. Naziștii nu le-au înfrânt până la urmă, căci deși ororile văzute și trăite în lagăr le-au însoțit toată viața, cele trei femei au trăit cu adevărat, au luat de la viață tot ce meritau, au râs din nou, au fost fericite, s-au bucurat de fiecare clipă de libertate.

„- Putere și speranță, repetă bunicul ei. Cuvintele noastre speciale, secrete. Sunt cele mai mari calități pe care le poate avea cineva. Calități pe care le văd la tine, Magda, și la surorile tale.”

Un alt moment care mi-a creat din nou un gol în stomac a fost plecarea de acasă. Înainte să plece spre Auschwitz, Civi și Livi își fac bagajele. Știau că vor merge să muncească pentru nemți și, cu inocența omului care nu știe ce îl așteaptă acolo unde va ajunge, își pregătesc hainele pe care nu le vor mai îmbraca niciodată. Haine și bunuri care vor ajunge într-un buncăr de la Auschwitz numit Kanada, unde, printr-o ironie a sorții ajung și fetele la un moment dat, sortând și scotocind prin bagajele altor oameni care au făcut același lucru ca și ele – au pus într-o valiză speranța că vor reveni curând înapoi acasă. Partea asta mi se pare la fel de dureroasă de fiecare dată. Îmi lasă un gol, o tristețe, un gust amar pe limbă. Mă gândesc cât de mici suntem, cât de lipsiți de control asupra vieții în general, cât de ușor de (în)frânt.

„E nevoie de un anume fel de curaj ca să te trezești în fiecare dimineață și să mergi mai departe.”

Și câte povești sunt încă neștiute, nespuse! Câte vom mai afla și iată-ne, după aproape 80 de ani, ștergând cu burete suferințele oamenilor și scriind din nou aceeași istorie plină de ură și de cruzime, cu alt stilou…

Intenția a fost să termin recenzia într-o notă optimistă, dar nu prea am reușit. Două dintre surori trăiesc și în prezent. Viețile lor au fost împlinite. Povestea asta a avut un final fericit și totuși, toată suferința și sacrificiile dintre pagini te împiedică să închei optimist. Heather Morris a reușit din nou să transmită multă emoție în scris. Mai vreau povești spuse de ea!

Romanul a apărut la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei. O găsiți oricând în stoc pe Libris.ro

Rating Goodreads – 5/5*
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo, de Taylor Jenkins Reid

„O legendară actriță de film, care amintește întrucâtva de Marilyn Monroe și Elizabeth Taylor, reflectează asupra neobositei sale ascensiuni, precum și a riscurilor pe care și le-a asumat, a iubirilor pe care le-a pierdut și a secretelor pe care le-a ținut departe de ochii și urechile admiratorilor înfocați. Aflată în amurgul vieții, Evelyn Hugo este în sfârșit gata să spună adevărul despre strălucitoarea și scandaloasa ei viață. Dar când o alege pentru această întreprindere pe Monique Grant, o jurnalistă cvasinecunoscută, nimeni nu este mai uimit decât Monique însăși. De ce ea? De ce acum? Monique nu traversează chiar cea mai fericită perioadă. Soțul a părăsit-o, iar viața ei profesională bate pasul pe loc. Indiferent de motivul pentru care Evelyn a ales-o, tânara este hotărâtă să profite de această ocazie nesperată pentru a-și dinamiza cariera. Convocată în luxosul apartament al lui Evelyn, Monique ascultă fascinată în timp ce actrița își deapănă povestea. De la drumul către Los Angeles în anii ’50 până la decizia de a părăsi lumea divertismentului în anii ’80 și, bineînțeles, cele șapte mariaje, Evelyn evocă totul, vorbind despre ambiție nemiloasă, prietenie necondițonată și o mare dragoste interzisă. Monique începe să se lege sufletește de legendara vedetă, dar, pe măsură ce povestea lui Evelyn se apropie de încheiere, jurnalistei îi devine clar că propria viață se intersectează cu destinul actriței într-un mod tulburător.„

Iată-mă, în sfârșit scriind despre Evelyn Hugo, la distanță de un serial cu 5 sezoane de pe Netflix, pentru că pur și simplu nu știam de unde să încep cu ea. Nici acum nu prea știu, zău așa, dar zic că e timpul să-i dau credit înainte de a o uita.
De regulă mi-e greu să scriu ceva, orice, despre cărți care sunt super apreciate de către majoritatea oamenilor, iar eu fac parte din minoritatea aia care nu a fost extraordinar de impresionată. Mi-a plăcut, nu zic nu, însă nu am găsit senzaționalul, nu am simțit profunzimea, nu m-am atașat emoțional de personaje, prin urmare am rămas un simplu spectator, care lasă cu usurință în urmă această poveste.

Cartea e ușor de parcurs, „readable”, datorită stilului aerisit, a vorbelor de duh spuse din când în când de Evelyn, dar citind și alte cărți ale lui Taylor Jenkins Reid, care mi-au plăcut mult mai mult, am simțit că ceva a lipsit aici. Poate pentru că pe Evelyn fie o iubești, fie o urăști. Nu există cale de mijloc cu ea. E genul acela de personaj. Și de poveste.

„Când ți se dă ocazia să-ți schimbi viața, fii gata să faci orice e necesar ca să realizezi schimbarea! Nu lumea ne oferă una sau alta, ni le luăm noi. Dacă e să înveți un lucru de la mine, atunci ăsta ar trebui să fie.”

Evelyn Hugo este o forță a naturii. One of a kind. Cum spuneam, ori o iubești, cu toate ale ei, ori o urăști pentru ceea ce a făcut ca să ajungă acolo unde a ajuns. Deși, cine suntem noi să-i condamnăm pe cei îndrăzneți, pe aceia care nu se tem să-și asume orice risc, să încalce câteva norme morale, să frângă inimi și să ceară cu voce tare de la viață tot ceea ce cred că merită? Oare nu am fost fiecare dintre noi puși în situația de a călca pe inimile altor oameni pentru a merge pe drumul pe care ni l-am ales? Pentru că da, uneori e așa. Alegi suferința altora pentru a fi tu fericit, pentru a-ți fi ție bine, pentru a te ridica și a înainta prin viață. Am fi extrem de ipocriți să facem pe inocenții. Iar Evelyn nu e ipocrită. Ea își asumă greșelile, eșecurile, viața. Ia de la viață tot ce poate și totuși nu ia destul. În spatele reflectoarelor care îî arată fericiți și împliniți, cei bogați și celebri au propriile goluri și neîmpliniri, care le macină existența.

„Nu simt regret pentru lucrurile pe care le-am făcut, cel puțin nu pentru cele la care te-ai aștepta, indiferent de cât de grele ori de respingătoare or părea ele la lumina rece a zilei.”

Cred cu tărie că povestea iubirii imposibile din această carte este povestea multor oameni ai acelor vremuri și poate chiar ai prezentului (într-o mai mică măsură, evident). Homosexualitatea este încă un subiect sensibil pentru multă lume, chiar dacă de câțiva ani se încearcă „normalizarea” ei, ba chiar promovarea ei pe toate căile. Da, poate că în zilele noastre nu mai privim cu dezgust sau cu stupoare două persoane de același sex care se iubesc, dar în anii 50 acest lucru era inacceptabil, condamnabil, interzis în ochii societății. Poate că un criminal era privit cu mai multă îngăduință decât o femeie iubind o femeie, căci societatea e chiar atât de absurdă uneori.

Nu știu dacă mai este un secret faptul că marea iubire a lui Evelyn a fost o femeie și că cele șapte căsnicii ale ei au fost doar încercări de a umple goluri. De fapt, nu știu cum aș putea vorbi despre cartea asta fără să aduc deloc în discuție subiectul, care e chiar nucleul romanului (stiți doar că de fel nu sunt genul care strică plăcerea lecturii spunând prea multe). Evelyn și Celia – două femei care au trăit într-un timp care le-a fost împotrivă, care nu le-a lăsat să fie cine erau cu adevărat și nici să simtă ceea ce simțeau. Acesta e dramatismul poveștii – imposibilul unui final fericit.

”Evelyn always leaves you hoping you’ll get just a little bit more.
And she always denies you.”

Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo a apărut la editura Leda, colecția Leda Bazzar. O găsiți pe Libris.ro (astăzi la un super preț!!).

Rating Goodreads – 3/5*
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Secretul fotografei franceze, de Natasha Lester

„1942: Când cariera sa de fotomodel celebru este brusc întreruptă de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, Jessica May devine ziaristă și fotografă pentru Vogue și pleacă în Europa să scrie despre conflagrație. Tânăra își găsește salvarea în compania celor trei prieteni ai săi: jurnalista Martha Gellhorn, care o încurajează să încalce toate regulile, parașutistul Dan Hallworth, care o ajută să scrie povești cu adevărat importante, și Victorine, o fetiță care a crescut într-un spital de campanie.

2005: Curatoarea australiană DʼArcy Hallworth este chemată la un superb chateau francez ca să arhiveze o faimoasă colecție de fotografii. Însă, adevăratul mister care îi poate schimba viața este identitatea persoanei din spatele camerei foto.”

„Războiul sfâșie, cutremură. Războiul spintecă, eviscerează. Războiul pârjolește. Războiul dezmembrează. Războiul distruge.” – Susan Sontag

Nu știu de ce continui să citesc cărți cu acest subiect, cu atât mai mult acum, când războiul – acest cuvânt înfiorător, care îți dă fiori numai pronunțându-l – este și realitatea noastră, se întâmplă chiar acum, nu foarte departe de noi. Nu știu de ce, pe de o parte am ales să mă țin departe de informațiile legate de acesta, dar pe de altă parte, mă închid singură între niște pagini care îmi imprimă în suflet aceeași durere, teamă, neputință și furie. Poate tocmai acesta este motivul pentru care lectura cărții a fost anevoioasă. Am înaintat incredibil de greu, dar mi-am impus să o citesc până la capăt și abia apoi să schimb registrul. De data asta chiar o s-o fac.

Natasha Lester m-a cucerit anul trecut cu Secretele Parisului. Eram convinsă că și Secretul fotografei franceze va avea același efect asupra mea. Nu a fost întocmai la fel, nu în cazul meu, dar autoarea a reușit și de data asta să pună sub reflector povestea unor femei remarcabile, a căror muncă nu a fost niciodată apreciată sau răsplătită așa cum ar fi meritat. Pentru că au fost femei. Au fost femei într-o lume domintă de bărbați și de forța lor, de puterea lor de a le decide drepturile sau de a le strivi. O lume dură, nemiloasă. Dar în acea lume, la fel ca în orice altă perioadă de timp de dinainte sau de după, au existat femei eroine, femei curajoase, femei care au ales singure să pășească în bătaia puștii, să facă parte din istorie, să fie schimbare, progres, să încalce normele societății rigide în care au trăit, să fie pur și simplu altfel. Datorită unor astfel de femei, noi, cele de astăzi, avem o voce, voință proprie și dreptul de a o urma, avem dreptul de a ne alege singure calea. Femeile precum Jessica May, personajul principal al romanului, nu au avut asta, dar au făcut ceva în sensul ăsta. Au acționat, s-au sacrificat. Unele au reușit să fie văzute și ascultate. Altele nu.

Romanul Secretul fotografei franceze este o ficțiune istorică. Personajul Jessica May este unul fictiv, dar mare parte din povestea și acțiunile care îi sunt atribuite sunt inspirate de unul sau mai multe personaje reale. Multe evenimente tulburătoare care au loc în carte s-au întâmplat în realitate și sunt consemnate oficial, ceea ce dă autenticitate poveștii.

Jess este în multe privințe genul meu preferat în materie de personaje feminine. Frumoasă, inteligentă, curajoasă, îndrăzneață, cu un desavârșit simț al umorului. E departe de a fi perfectă, dar a fost minunată. În lumea în care femeile nu aveau dreptul să aibă opinii sau să acționeze, Jess nu ezita să spună oricând și oricui ceea ce gândea, ceea ce simțea ori ceea ce își dorea. Evident că a fost deseori redusă la tăcere, pedepsită sau desconsiderată pentru că era femeie și pentru că nu era supusă.

„Cel mai curajos lucru pe care îl poți face este să ierți.„

Așa cu spuneam și mai devreme, a fost o lectură solicitantă. Poate și datorită numărului mare de personaje, a lungimii capitolelor, a faptului că alternarea perspectivelor Jess-Darcy a fost „la distanță” mare și uneori a fost greu să țin pasul și să-mi păstrez interesul și concentrarea.
Din păcate, povestea lui D’Arcy – perspectiva prezentului mi s-a părut mai mult schițată și grăbită din multe puncte de vedere, însă povestea de dragoste dintre Jess și Dan, deși nu este una „epică” sau memorabilă, este genul de poveste care te face să zâmbești, care îți încălzește inima.

Poate fi greu de crezut că în vreme de război oamenii se mai gândeau și la altceva în afară de a supraviețui, dar adevărul este că iubirea și prietenia sunt sentimentele care te țin la suprafață atunci când valurile vieții te aruncă în toate direcțiile. Iubirea e stâlpul de rezistență al vieții noastre, ea ne salvează de cele mai multe ori sau, măcar ne dă forța de a merge mai departe chiar și în cele mai întunecate vremuri.

”Războiul ne transformă în monștri sau în îngeri, însă la fel face și dragostea.”

Romanul a apărut la editura Nemira, în colecția Damen tango și îl găsiți pe Libris.ro.
Rating Goodreads – 4/5*

Iustina Dinulescu

Publicat pe

Un băiat ca toți ceilalți, de Lorenzo Marone

„Mimi e un băiat de doisprezece ani, cu ochelari, rezultate excelente la școală și o pasiune pentru benzile desenate cu supereroi. Locuiește în cartierul Vomero, în Napoli, unde tatăl său lucrează ca portar al unui imobil elegant. Își petrece timpul pe stradă cu cel mai bun prieten, Sasa, care îl venerează, ca toți napolitanii, pe Maradona, sau în micul apartament pe care îl împarte cu părinții, sora adolescentă și bunicii. În 1985, anul care-i va accelera maturizarea, Mimi face experimente telepatice, visează să-și cumpere un costum de Spider-Man și caută o modalitate de a se împrieteni cu Viola, frumoasa adolescentă care locuiește în imobilul păzit de tatăl lui. Dar, mai presus de toate, îl cunoaște pe Giancarlo, supereroul său personal, nimeni altul decât Giancarlo Siani, tânărul jurnalist de la Il Mattino care avea să își piardă viața în numele adevărului. În lunile premergătoare zilei de 23 septembrie, ziua în care Giancarlo este ucis de Camorra, Mimi descoperă însemnătatea prieteniei, importanța cuvintelor și a curajului. Și află că este posibil ca supereroii să nu existe, dar că amintirea oamenilor curajoși și a faptelor lor mari nu pălește niciodată.„

„Primele două mari forțe pe care copiii le întâlnesc în drumul lor sunt dragostea și moartea. Și în fața amândurora deseori se apucă s-o facă pe tonții. E un mod ca oricare altul de a nu da prea multă greutate lucrurilor. Și pentru a nu rămâne striviți de ele.”

Un băiat ca toți ceilalți nu este cartea care rămâne cu tine. Ba chiar, după o vreme, e prea posibil să uiți mare parte din ea. Nu este o carte pe care să o recomanzi oricui, indiferent de context. Lorenzo Marone nu scrie cărți memorabile, dar cărțile lui te vor face întotdeauna să zâmbești în colțul gurii, să devii nostalgic, să te apropii de personaje pentru că îți seamănă sau în care regăsești persoana care ai fost cândva, pentru că viețile lor sunt la fel de obișnuite ca a ta. Îl alegi pe Marone atunci când cauți o lectură care să nu te solicite prea mult, dar de care să te bucuri în egală măsură.

Mimi Russo este un băiat de doisprezece ani, care face parte dintr-o familie numeroasă și… înghesuită. Nu este popular, are decât un singur prieten de vârsta lui, cu care nu are totuși prea multe lucruri în comun, crede în supereroi și este îndrăgostit de Viola, o fată cu care, după standardele societății, el nu ar avea nicio șansă, niciodată. E un puști serios, studios, înarmat întotdeauna cu o întrebare ori cu un răspuns știintific pentru aproape orice. Povestea urmărește trecerea pragului invizibil dinspre copilărie spre adolescență sau direct spre maturitate (în cazul personajului), prag pe care Mimi îl trece pe parcursul a mai puțin de un an. Într-o zi de septembrie a anului 1985, Mimi își lasă copilăria în stradă, aproape ca pe o haină pe care o dezbracă și o lasă în urmă, știind că nu i se va mai potrivi niciodată. Se întâmplă asta atunci când Mimi asistă din întâmplare la asasinarea vecinului său, Giancarlo Siani, un tip pe care Mimi îl considera prieten (deși avea dublul vârstei lui) și pe care îl privea ca pe un supererou adevărat. Șocul de a asista la moartea lui îi schimbă complet lumea.

„Cuvintele pot deseori să ne schimbe viața, s-o ilumineze, cum fac marile iubiri, să ne năucească, zicea tata, ne întind mâna și ne ridică pentru a ne conduce pe drumul pe care trebuie s-o luăm și nu avem curajul s-o facem. De secole ne spun poveștile lor și ne permit să intrăm în lumile lor fantastice, cuiburi în care ne putem refugia, atunci când se întunecă.”

Giancarlo Siani este personajul real al poveștii. Deși nu este unul dintre personajele principale ale romanului, povestea lui Mimi (personaj fictiv) se țese în jurul a ceea ce i s-a întâmplat tânărului ziarist în realitate. Siani a fost asasinat deoarece spunea lucruri incomode, iar Mafia nu îi lasă niciodată nepedepsiți pe oamenii care îndrăznesc să iasă în față și să spună adevăruri. Din acest motiv Giancarlo era supereroul lui Mimi. Pentru că era curajos, pentru că credea în ceea ce făcea, pentru că încerca să înoate împotriva curentului. Ce-i drept, nu știu dacă în cazul ăsta a fost vorba de nebunie, de curaj sau de câte puțin din fiecare.

Un băiat ca toți ceilalți este așadar despre maturizare, despre a te descoperi pe tine însuți, de a crede în tine și în puterea adevărului, despre curajul de a-l spune cu voce tare.
Preferatul meu din seria de autor râmane totuși Tentația de a fi fericit.

Romanul a apărut la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei și îl găsiți pe Libris.ro.

Iustina Dinulescu
Rating Goodreads – 3/5*

Fragmente:
„Deseori suntem prea ocupați să ne îndeplinim visurile, le urmărim în fiecare zi cu capul plecat și nici măcar nu ne dăm seama cât de mult ne costă urmărirea, nici nu înțelegem că, da, e important să visăm, dar mai important decât a visa e a face, pentru că viața, în fond, e ceva simplu numai dacă e trăită zi după zi. Și atunci trebuie să fim atenți să nu umplem toate aceste zile numai cu visuri, ci și cu emoții adevărate, cu viață trăită.”

„Băiete, ar trebui să începi să ai încredere în omenire, știi? Să-ți tragi mâna n-o să-ți aducă nimic bun în viață. Dacă o să fii cândva fericit, și ți-o doresc din inimă, o să fie numai grație unei alte mâini pe care o strângi.”

Publicat pe

Ultima vale verde, de Mark Sullivan

„Să fugi de un dușman. Și să te afli la mila altuia. La sfârșitul lui martie 1944, în timp ce trupele lui Stalin pătrund cu forță în Ucraina, tânărul cuplu alcătuit din Emil și Adelina Martel trebuie să ia o decizie teribilă: să aștepte intruziunea ursului sovietic și să riște deportarea în Siberia? Sau, împotriva voinței lor, să urmeze lupii – ofițerii naziști criminali care au promis să protejeze germanii „cu sânge pur”? Familia Martel este una dintre numeroasele familii cu rădăcini germane ai căror strămoși au trăit în Ucraina din cultivarea pământului vreme de peste un secol. Dar după ce au îndurat regimul îngrozitor al lui Stalin, Emil și Adeline hotărăsc că trebuie să fuga din țara lor împreună cu lupii pe care-i disprețuiesc. Doar astfel pot scăpa de sovietici și își pot găsi libertatea. Prinsă între două armate rivale și nevoită să treacă prin niște încercări cumplite pentru a-și împlini speranța de a emigra în Vest, familia Martel întruchipează o poveste brutală, complexă și în cele din urmă biruitoare despre puterea extraordinară a dragostei, a credinței și despre voința incredibilă a unor oameni greu încercați de soarta de a supraviețui.”

Ce carte minunată tocmai am terminat de citit! Ce povestitor desăvârșit este Mark Sullivan (ați citit Sub un cer sângeriu?!)! Ce familie frumoasă și greu încercată de viață am descoperit eu între aceste două coperți! Trebuie să vă spun și vouă câte ceva, ca să vă îndreptați atenția către ea, căci merită cu adevărat.
Ziceam că o să iau o pauză de la cărțile cu și despre război, dar Ultima vale verde e…ALCEVA. Ei bine, da, este plasată spre finalul războiului, acesta constituie punctul de plecare al familiei Martel în călătoria și aventura vieții lor, dar am găsit aici ceva ce nu am găsit în alte cărți cu tematica Holocaustului…încă încerc să identific acest ceva.

Piesa centrală a romanului nu este războiul, deși acesta este fundalul istoric. Povestea asta este despre FAMILIE, despre credință zdruncinată, pierdută, apoi regăsită, despre curajul de a crede într-o șansă mai bună și de a-ți risca viața încercând să ajungi la ea, despre iubirea imensă dintre doi oameni, pe care nu o întâlnești atât de des, despre puterea unor părinți de a face totul pentru copiii lor în ciuda a tot și toate și nu în ultimul rând despre speranță, acel fir subțire de care ne prindem cu amandouă mâinile când ne ajunge viața din urmă.

„Unele secrete nu trebuie împărtășite. Unele amintiri sunt menite să fie uitate.”

Familia Martel, întregul lor parcurs, tocmai a devenit modelul meu în viață, la modul general și cât se poate de în amănunt. Toată călătoria lor a fost ca un apel de trezire. Experiențele prin care au trecut, modul în care aceștia le-au depășit, felul în care au ales să privească și să accepte fiecare lovitură venită din partea vieții, pe mine m-au făcut să privesc tot ce am și tot ce sunt într-o lumină nouă. Mi-am dat deseori seama, de-a lungul vieții mele de până acum, că nu am apreciat cu adevărat ceea ce mi-a oferit mie anume viața, dar aflând poveștile altor oameni, ceea ce au fost nevoiți să facă sau să îndure ca să fie liberi sau să-și găsească pacea, simt că e posibil să nu fi conștientizat nicând cu adevărat ce binecuvântare e viața asta pe care o avem, pe care o trăim și ce nimicuri ne lipsesc de fapt.

„Draga mea, i-a zis atunci doamna Kantor, după optezeci și unu de ani pe pământul acesta am ajuns să cred că misiunea noastră în viață e să răzbim, să fim blânzi, să lăsăm mereu trecutul în urmă și să nu ne cramponăm prea tare de viitor. Dacă e neapărat nevoie să te uiți în urmă, încearcă să găsești frumusețe și lucruri bune pentru tine în fiecare cruzime care ți se face. Dacă e neapărat nevoie să te gândești la viitor, încearcă să nu ai așteptări. Încrede-te în Dumnezeu să te îndrume. Înțelegi ce-ți zic? […] Pentru că, atunci când vei face asta, draga mea, o să cunoști binecuvântarea lui Dumnezeu și o să meriți toată fericirea și preaplinul pe care viața are să ți le ofere, câtă vreme o să împarți din preaplinul tău cu alții mai puțin norocoși.”

Frumusețea cărților inspirate de fapte și de oameni reali este că te sensibilizează într-un mod diferit de orice alt gen literar. Martelii mă vor însoți mereu din acest punct încolo, îmi vor poposi des în gânduri, pentru că îmi doresc să se întâmple asta, ca să nu mai uit niciodată să mă bucur de puțin, să fiu prezentă și poate, din când în când, să ridic privirea spre cer și să mulțumesc din toată inima. Astfel de cărți sunt daruri, sunt comori, sunt pături care țin de cald sufletului.

Am scris mult, dar am povestit puțin. Nici nu știu dacă e cazul să povestesc ceva anume, știți că eu rar povestesc ce se întâmplă în cărți, prefer să descriu cel mai adesea sentimentele cu care rămân după lectură. Iar această carte este plină, plină de sentimente în stare brută. Spunând asta, tocmai am identificat acel CEVA care a fost diferit în carte asta și pe care nu reușeam să-l numesc. Emoția. Emoția neîmbrăcată în cuvinte sau expresii pompoase, nefiltrată de autor. E atât de vie, deși povestirea este obiectivă și la persoana a treia. Autorul a reușit să surprindă trăirile personajelor cu atâta acuratețe de parcă el însuși ar fi fost pe rând, Emil sau Adeline Martel.

„Râsul era ca un duș fierbinte pentru suflet, după o zi lungă și înghețată.”

Unul dintre lucrurile pe care autorul a insistat în mod special pe tot parcursul romanului a fost credința în Dumnezeu a personajelor. Dacă Adeline a reușit să-și păstreze această credință în pofida tuturor obstacolelor care i s-au ivit în cale, chiar și atunci când a crezut și a simțit că mai mult de atât nu mai poate duce și că Dumnezeu a părăsit-o, Emil a trebuit să treacă prin Iadul de pe pământ (în lagărul de la Poltava, Ucraina) ca să-și regăsească credința pe care o pierduse într-o noapte, în Dubăsari (Moldova), când i s-a pus un pistol în mână și a fost obligat să împuște evrei.
Nu o dată s-a întrebat Emil Martel unde era Dumnezeu atunci, cum de permitea Dumnezeu să existe atâta rău, atâta ură. Și eu m-am întrebat uneori asta. De ce s-a întâmplat tot ce s-a întâmplat atunci, de ce răul continuă să existe sub atât de multe forme dintotdeauna. Oare fiecare zi, fiecare piedică, fiecare rău care se întâmplă este un test pentru noi, o modalitate prin care să prețuim binele și pacea atunci când le avem? Încă mă gândesc la asta și la modul în care cei doi Marteli au ajuns la acel nivel de conștientizare și întelepciune de a fi fericiți pentru simplul fapt că sunt împreună neavând nimic, dar având totul în același timp.

„Familia noastră înseamnă acasă. Câtă vreme suntem împreună, indiferent unde suntem, suntem acasă. Nu contează dacă suntem la fermă sau în frumoasa vale verde, câtă vreme suntem toți la un loc.”

Familia Martel în anul 1943, înainte de a pleca pe drumul cel lung spre Ultima vale verde

Ultima vale verde a fost visul Adelinei Martel, pe care l-a văzut împlinit după foarte mulți ani grei. Ultima vale verde e liniștea sufletească, pacea după un război lung și urât. Ultima vale verde e viața trăită din plin după ce ai văzut moartea cu ochii. Ultima vale verde e credința nestrămutată că nimic nu este întâmplător și că fiecare piedică după care trebuie să ne ridicăm și să mergem mai departe sau să schimbăm complet direcția este drumul pe care trebuie să fim și care ne duce acolo unde trebuie să ajungem. Da, trebuie să credem asta cu toată ființa.

„Visurile devin realitate dacă le ții în inimă și tot ce faci e din inimă.”

Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection și îl găsiți pe Libris.ro.
Vi-l recomand cu căldură. De fapt, vă rog să îl citiți!

Rating Goodreads – 5/5*
Iustina Dinulescu



Publicat pe

Începem cu sfârșitul, de Chris Whitaker

„Corect. Greșit. Viața o trăiești undeva între ele. Duchess Day Radley are 13 ani, se declară proscrisă și este apriga apărătoare a fratelui ei de 5 ani, Robin, și părinte pentru mama ei, Star, care nu reușește să aibă grijă nici de ea și nici de copii. Walk n-a plecat niciodată din orășelul din California unde au crescut el și Star. A ajuns șerif, dar nu poate uita că a depus mărturie cândva împotriva celui mai bun prieten, Vincent King, care a ajuns în închisoare. Și este excesiv de protector cu Duchess și fratele ei. După 30 de ani, Vincent este eliberat. Iar Duchess și Walk trebuie să înfrunte problemele care apar odată cu întoarcerea lui.”

Când am citit despre apariția acestei cărți, mi-am zis că e musai să o trec pe lista rapidă, ceea ce am și făcut. Cum a devenit disponibilă pe Libris, a ajuns destul de repede și la mine. M-a atras în primul rând titlul, apoi paralela cu Acolo unde cântă racii (trebuie să o citiți și pe asta, în cazul în care nu ați făcut-o deja!). Ceea ce am făcut diferit totuși a fost fost faptul că nu am mai căutat referințe și recenzii despre carte, așa cum fac de obicei. Nu mă întrebați de ce. Pur și simplu nu am mai făcut-o. Așa că am pornit la drum neștiind absolut nimic despre poveste, neavând așteptări (deși oarecum în mintea mea o și pusesem lângă Acolo unde cântă racii), neștiind exact ce gen e și ce gen de personaje voi găsi. Surpriza a fost una plăcută, vă asigur.

Asemănarea e pertinentă, însă povestea și atmosfera diferă destul de mult. Duchess nu e Kya, dar este un personaj cel puțin la fel de impresionant și de dramatic. Un adult captiv în corpul unei adolescente de 13 ani sau, poate, un copil maturizat cu mult înainte de vreme. Pentru că o serie de întâmplări nefericite și o mulțime factori mai importanți sau mai puțin importanți îi trasează lui Duchess un drum tare anevoios, plin cu obstacole și neșanse, cu lipsă (de afecțiunea și atenția pe care un copil le merită de la părintele său), cu multă, prea multă tristețe și pierdere.

„Mi-aș fi dorit să existe o cale de mijloc, știi? Pentru că undeva la mijloc trăiesc oamenii. Viața nu trebuie să fie ceva de genul totul sau nimic…înoată sau îneacă-te, cam așa. Cei mai mulți oameni calcă pur și simplu apa – și asta mi se pare îndeajuns. Pentru că atunci când tu te îneci, ne tragi și pe noi după tine.”

Începem cu sfârșitul. Pentru că sfârșitul e de fiecare dată un nou început, o nouă șansă. Nu e un clișeu, chiar deloc. Să începi cu sfârșitul, adică să începi să trăiești din nou după ce mori sufletește nu înseamnă că trecutul dispare, că pierderile se uită, că durerea nu a fost acolo. Să începi cu sfârșitul înseamnă să pornești în căutarea fericirii, în căutarea sau spre regăsirea ta. Cred că această expresie a fost modul prin care Chris Whitaker a sintetizat perfect călătoria lui Duchess, viața ei, finalul poveștii.

„Speranța e un sentiment profan. Și viața e fragilă. Iar uneori ne ținem de ea cu prea multă putere, chiar dacă știm că se va frânge.„

Despre poveste efectiv nu vreau să povestesc nimic. Este un thriller construit cu răbdare și pricepere, unul atipic aș putea spune (cel puțin din ce am citit eu până acum), în care fiecare găsim câte puțin din mai multe genuri literare. Duchess a fost un personaj interesant. Uneori greu de înțeles, de multe ori cu reacții exagerate, însă construind puzzle-ul vieții ei, punând una lângă alta piesele care îl alcătuiesc – lipsa unui tată, a unei familii, a unei mame care să-i fie înger păzitor, prietenă, model în viață, lipsa unor repere și a stabilității emoționale, povara de a avea grijă de o altă ființă umană de doar 6 ani cu atât de multe nevoi și multe altele – îți dai seama de ce Duchess era persoana care era, de ce simțea că nu aparține, că nu se încadrează în niciun tipar. Absența, de toate felurile, i-a trasat lui Duchess drumul în viață.

„Romanul lui Whitaker este în același timp un mistery polițist, o poveste de dragoste și o tragedie sfâșietoare. Agonia existențială este vizibilă la tot pasul, dar la final există și speranța.„ – Publishers Weekly

Au fost câteva momente emoționante, unele pasaje pe care le-am citit și de două ori cu o imensă părere de rău. Mă tot întrebam pe parcursul lecturii oare de ce unii oameni au parte de vieți atât de grele? Oare chiar stă vreun pic în puterea noastră să ne schimbăm destinul, viața? O mulțime de întrebări existențiale fără răspuns. Începem cu sfârșitul e genul de carte care le scoate din sertarul ăla prăfuit în care le-ai vârât cândva.

Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection. Îl găsiți aici.

Rating Goodreads – 5/5*
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Povestea mea nescrisă, de Jane Thynne

„O descoperire întâmplătoare în cutia unei vechi mașini de scris dezvăluie povestea plină de secrete dureroase a două surori despărțite geografic și ideologic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

New York, 2016: Juno, o fotografă americană, cumpără o mașină de scris Underwood din 1931 care i-a aparținut cândva faimoasei jurnaliste Cordelia Capel. În cutia ei descoperă un roman neterminat, care o determină să pornească într-o călătorie transatlantică pentru a umple golurile din povestea Cordeliei și a surorii ei și pentru a le înțelege secretele.

Europa, 1936: Irene, sora Cordeliei, se marită cu un industriaș german bogat și se mută în Berlin. Cordelia obține un loc de muncă la un ziar din Paris și părăsește Anglia natală în încercarea de a-și construi o carieră în jurnalism. Pe măsură ce situația politică devine tot mai tensionată în Europa, cele două surori păstrează legătura prin scrisori și Cordelia descoperă că soțul lui Irene este simpatizant al regimului nazist.”

Hai să o spun și cu voce tare: Oficial, gata cu războiul pentru mine! Nu-mi vine nici mie să cred că am ajuns la momentul ăsta în care simt că nu mai pot să diger alte povești noi cu tematica războiului. De la Hoțul de cărți încoace, citită în 2014, sunt deci 7 (!!) ani în care am citit nu multe, foarte multe cărți despre acest subiect atât de ofertant și de dramatic, dar simt că sunt gata să mă despart de el (măcar pentru o vreme).

Povestea mea nescrisă nu se focusează neapărat pe partea cu războiul și reușește chiar să fie un pic diferită de altele asemenea. Jane Thynne a încercat să aducă sub reflector câte puțin din toate cele 3 faze ale războiului – perioada de dinainte, puțin din perioada de război și puțin din cea de după. A făcut asta prin intermediul celor două surori – Irene și Cordelia. Deși mai bine de jumătate din roman am crezut că personajul principal al acestuia este Cordelia, am realizat spre final că adevărata eroină a poveștii a fost Irene.

Înainte de căsătoria surorii sale, Cordelia și Irene erau de nedespărțit. Apoi, viața se întâmplă, războiul se întâmplă, iar cele două se înstrăinează complet, apucând căi diferite, supraviețuind fiecare în funcție de conjuncturile apărute. Cordelia nu a înțeles niciodată cu adevărat forța și tăria de caracter ale surorii sale. Irene s-a căsătorit din dragoste, plecând din Anglia în Germania încrezătoare în viitorul său, însă la scurt timp după mutarea în noua țară adoptivă rotițele unui plan diabolic incepeau deja să se învârtă și să prindă viteză, iar Irene a fost obligată să se adapteze din mers. Din afară, Cordelia nu avea cum să știe și nici să înțeleagă rezervarea și tăcerile lui Irene, așa că fiecare dintre cele două pornește pe câte un drum.

Trebuie să recunosc că mi-a luat foarte mult să termin de citit cartea asta. În parte pentru că am fost foarte prinsă cu diverse altele, iar pe de altă parte pentru că jumătate din ea mi s-a părut oarecum plictisitoare. Simțeam că nu ajung nicăieri cu ea, că parcă niciun personaj nu mi se lipește de suflet. A fost însă salvată de final, pe care l-am savurat din plin, pentru că îmi plac la nebunie finalurile la care nu mă aștept deloc. Personal cred că se putea scoate mai mult din poveste. Poate mai aprofundată un pic și perspectiva prezentului, adică a lui Juno. A apărut prea puțin în peisaj, iar spre final parcă s-a concentrat de fapt toată acțiunea. Stilul autoarei e plăcut, ușor de citit, te captivează, însă ceva i-a lipsit romanului de față. Încă nu mi-am dat seama exact ce anume.

Războiul a schimbat ireversibil viețile atâtor oameni. Lumea a mers mai departe, dar nu știu și nu cred că a aflat totul, că a învățat din greșeli ca să nu le mai repete, că a onorat în vreun fel pierderile milioanelor de vieți înghițite de această luptă inutilă. Tot citind cărți cu și despre asta am regăsit o mulțime de similarități cu prezentul în care trăim noi astăzi. Și mi se pare cu adevărat deprimant și lipsit de speranță că am reușit asta – să găsesc asemănări. Nu mai există un Hitler, există mai mulți împrăștiați prin lume. Nu se mai există lagăre de concentrare și camere de gazare, există alte modalități prin care oamenii scapă unii de alții. Rasismul a rezistat timpului și provoacă la fel de multa suferință. Violența…o întâlnim la tot pasul sub diverse forme. Încerc să scriu finalul acestei recenzii de trei zile și nu știu dacă am ales bine exact ziua de astăzi ca să-l scriu, pentru că îmi dau seama și eu că nu sună prea optimist și că m-am îndepărtat de ideea de recenzie a cărții. Așa că o să mă opresc chiar acum. Cartea e drăguță, doar că nu m-a prins pe mine în cea mai grozavă perioadă. Însă dacă ați descoperit de curând subiectul și vă atrage, nu este de ocolit.

Romanul a apărut la editura Rao și îl găsiți și pe Libris.ro.

Rating Goodreads- 4✨
Dinulescu Iustina

Publicat pe

Acest tărâm al blândeții, de William Kent Krueger

„1932, Minnesota – Școala Lincoln e un loc ostil unde sute de copii amerindieni, orfani sau separați abuziv de familiile lor, sunt trimiși să fie educați. Printre ei se află Odie O’Banion, un băiat orfan, cu mintea ageră, ale cărui isprăvi atrag mânia directoarei. În urma unui incident, Odie și fratele său, Albert, singurii copii albi din școală, sunt siliți să fugă, luandu-i cu ei și pe Mose, un băiat mut din tribul Sioux, precum și pe Emmy, o fetiță rămasă fară mamă. Împreună, pornesc cu canoea pe râul Gilead, în căutarea unui cămin, întâlnind în drumul lor alți oameni în derivă, de la truditori ai pământului și tămăduitori prin rugăciuni la familii dezrădăcinate și suflete pierdute.”

Acest tărâm al blândeții – nu se putea găsi un alt titlu mai potrivit pentru cartea aceasta. Un loc unde viața se întâmplă; cu bune, dar mai ales cu rele, un loc unde oamenii se iubesc, dar se și rănesc, se caută, se găsesc, apoi iar se pierd; un loc unde oamenii se iartă. Locul în care îți cauți sensul, credința, rostul – acesta este Tărâmul blândeții. Noi toți facem parte din el și cu toții căutăm.

„Totul este muncă grea, Buck. Dacă nu te concentrezi asupra a ceea ce faci, viața te va ucide. Eu iubesc acest ținut și truda. N-am fost niciodată un om care să meargă la biserică. Dumnezeu a adunat totul sub un acoperiș? Nu cred asta. Dacă mă întrebi pe mine, Dumnezeu e chiar aici. În noroi, în ploaie, pe cer, în copaci, în mere și în stelele din plopi. În mine și în tine. Totul este legat și totul este Dumnezeu. Desigur că e munca grea, dar este o muncă bună fiindcă e o parte din ce ne leagă de acest pământ, Buck. Acest frumos tărâm al blândeții.”

E lesne de înțeles că mi-a plăcut cartea. Mult. Foarte mult. Singurul meu regret cu privire la ea este că nu am putut să o citesc dintr-o bucată. Atât de frumoasă e, o comoară. Așa că dacă nu erați hotărâți în privința ei, vă spulber acum orice îndoială. Luați-o! Călătoria lui Odie O’Banion sau „Povestea celor patru Vagabonzi” este mai degrabă o călătorie către cunoaștere și autocunoaștere, către înțelegerea credinței și către trecut, ori poate către descoperirea și acceptarea lui.

Acțiunea romanului este plasată în anul 1932, în Minnesota, în timpul Marii Crize (Dust Bowl), care servește drept fundal istoric pentru poveste. Odie și fratele său, Albert, rămân singuri pe lume și ajung în grija Statului, la Școala Lincoln pentru indieni (o instituție fictivă, dar cu bază reală). Lumea de după porțile Școlii Lincoln este una cu totul diferită de ceea ce ne imaginăm atunci când ne gândim la o școală, deoarece instituția era condusă de o femeie crudă, care exploata copiii în toate felurile în care putea să o facă – îi folosea ca mână de lucru gratuită pentru munci grele, îi înfometa, îi pedepsea pentru nimic. Așa cum spuneam mai devreme, Școala Lincoln are o bază reală, iar astfel de locuri au existat cu adevărat. În astfel de instituții destinate a fi un adăpost pentru copii, erau de fapt niște închisori, unde copiii erau abuzați deseori fizic, sexual și emoțional. Ieșeau de acolo cu aripile frânte și intrau deja ciobiți într-o lume atât de distrusă, care nu avea prea multe lucruri frumoase de oferit…

Într-o zi, Odie, Albert, Mose și micuța Emmy fug din iadul condus de soții Brickman și iau calea libertății pe apă, într-o canoe. Călătoria lor devine o adevărată odisee, căci la fiecare oprire pe care o fac, întâlnesc oamenii care îi mai învață câte o lecție prețioasă despre viață, despre moarte, despre Dumnezeu, despre cruzime și bunătate, despre prietenie și loialitate; dar poate cea mai importantă lecție pe care o învață cei patru vagabonzi este lecția iertării. Pentru că, da, iertarea se învață. Iertarea e darul pe care ți-l faci în primul rând ție, apoi celuilalt. Iertarea aduce suflet lângă suflet și face mai frumoasă viața.

„- Numai Dumnezeu e perfect, Odie. Noi, ceilalți, primim riduri și crăpături. Dacă am fi perfecți, lumina pe care o revarsă asupra noastră ar ricoșa imediat. Ridurile însă captează lumina. Prin crăpături, ea pătrunde înăuntrul nostru. Când mă rog, Odie, nu mă rog niciodată pentru perfecțiune. Mă rog pentru iertare, fiindcă știu că e singura rugăciune care va fi întotdeauna ascultată.”

Scrierea m-a cucerit de la prima pagină. Nu știam nimic despre autor, dar pe mine m-a câștigat cu romanul acesta. Are un stil unic și deosebit de a picta prin cuvinte simple incredibil de frumos. Povestea curge atât de lin, plutești, exact așa cum plutește canoea vagabonzilor pe cursul râului Mississippi. Iar oamenii, Oamenii din Acest tărâm al blândeții sunt numai buni de pus pe rană.

Recomand cu căldură. Aș zice că e unul dintre cadourile numai bune de pus sub bradul cuiva drag. Ține de cald inimii.
Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection. Aruncați o privire pe Libris.ro, îl găsiți acolo.

Rating Goodreads – 5/5✨
Iustina Dinulescu

Fragmente:

„Printre multe lecții pe care viața mi le-a dat în toți acești ani, este și acesta: fii deschis către orice, căci nu-i chip să nu se întâmple ceea ce întrezărești cu toată inima.”

„Inima e ca o minge de cauciuc. Oricât de tare ai zdrobi-o, tot își revine.”

„Pe lume sunt două feluri de oameni, Norman. Oamenii care au lucruri și oamenii care își doresc lucrurile pe care ceilalți oameni le au. Nu trece o zi să nu fie un război undeva în lume. Războiul care va încheia toate războaiele? E ca și cum ai vorbi de o boală care să sfârșească toate bolile. Asta se va întâmpla numai după ce toți oamenii de pe planetă vor fi murit.”

„Îți spun ceva băiete. Orice te-ai gândi că nu ești capabil să faci, în clipa în care te concentrezi asupra acelui lucru, atunci când ideea iți pătrunde în minte, chiar dacă doar ți-o imaginezi, s-a și înfăptuit. Nu-ți va lua mult timp să o pui în practică.”

„Oricât de mult creștem sau înaintam în vârstă, undeva, adânc înăuntrul nostru, rămânem niște copii.”

„Suferim pierderi în fiecare clipă. Secundă cu secundă viețile ne sunt luate. Ce s-a pierdut nu se mai întoarce.”

„Rămânem veșnic ce am fost odată. Vorbim cu sinele nostru, ne revoltăm împotriva deciziilor ce ne aduc numai nefericire, oferim alinare și speranță, chiar dacă vechiul nostru sine nu ne mai aude.”

„Exista o suferință mai adâncă pe care niciun trup nu poate s- o îndure, iar aceea este durerea din suflet. E sentimentul că ai fost părăsit de toți, chiar și de Dumnezeu. O singurătate mai mare nu există.”

„Toți avem secrete. Ne purtăm cu ele ca niste veverițe cu alunele lor. Le ascundem și, chiar dacă sunt amare, ne hrănim cu ele.”

„Casa e acolo unde ți-e inima.”

„Cel mai de preț lucru din lume. Crede-mă, Buck, dacă ai o familie, poți să pierzi orice și tot un om bogat rămâi.”

„Există un fluviu care curge prin timp și univers, larg și misterios, un flux al spiritului care se află în miezul oricărei existențe și fiecare moleculă din corpul nostru face parte din el. Oare ce este Dumnezeu, dacă nu acel fluviu? […] Poate cel mai important adevăr pe care l-am învățat de-a lungul vieții mele este că numai când cedez în fața fluviului și accept călătoria îmi găsesc liniștea.”

„[…] tot ce întrezărești cu inima există cu adevărat.”

Publicat pe

Când stelele se întunecă, de Paula McLain

„Când stelele se întunecă este cea mai personală carte a scriitoarei americane Paula McLain. Victimă ea însăși a abuzurilor și a abandonului, autoarea deschide o ușă dintre cele mai intime și spune o poveste, ficțiune și realitate deopotrivă, despre întunericul din oameni și despre puterea unei femei de a lupta și de a se accepta cu tot trecutul ei însemnat cu mai multe drame.

În fata tragediei personale, Anna Hart, un detectiv specializat în dispariții de persoane, se întoarce la Mendocino, orașul de pe coasta nordică a Californiei unde a locuit până la optsprezece ani împreună cu ultima familie socială căreia i-a fost data în grijă. Devastată, epuizată și asaltată de pierderea cumplită pe care a suferit-o de curând, Anna se oferă să ajute discret poliția locală în rezolvarea unui caz. Cameron, fiica adolescentă a unei actrițe celebre, copil adoptat, la fel ca Anna, dispare peste noapte. Pe măsură ce se implică în anchetă, Anna descoperă că tot ceea ce a trăit ea însăși, dar mai ales rănile unei copilării marcate de abandon i-au dat o precizie în a-și urma instinctele și o înțelegere aproape dureroasă a căilor prin care trauma te poate face să cazi victimă, crezând că singura salvare e în mâinile celui care poate deveni ucigașul tău. Anna știe și ce chip ar avea acesta și pornește pe urmele lui.”

Când stelele se întunecă este romanul care mi-a ținut companie în fiecare seară, vreme de 2 săptămâni. Nu am reușit să îl citesc mai repede, oricât de mult mi-am dorit, căci somnul m-a răpus de fiecare dată. Este, de asemenea, prima mea întâlnire cu Paula McLain și, în mod cert, nu va fi singura. Mi-a plăcut mult stilul de scriere și mă bucur că m-am hotărât, în final, să-i acord o șansă. De vină a fost subiectul, care mi-a atras atenția din prima clipă – sumbru, apăsător, dramatic. S-a mulat cumva pe starea mea din momentul în care m-am gândit că vreau să-l parcurg și s-a mulat și acum, cu finalul, care a săpat adânc în fricile mele, cărora nu îndrăznesc niciodată să le dau drumul, ci le blochez în mintea mea, refuzând să le dau trecere liberă.

„Mă gândeam, chiar azi, la iertare. Știi, mulți oameni se-ncurcă, în legătură cu ce este, și-o leagă de vinovăție. Se simt rușinați pentru lucruri asupra cărora n-au avut nici un fel de control de la bun început. Eu nu cred că iertarea-i ceva pentru care trebuie să ne dăm și sufletul, doar-doar o s-o primim. E deja prezentă de jur împrejurul nostru, ca ploaia. Tot ce-avem de făcut e s-o acceptăm.”

Nu-mi amintesc ce credeam că voi găsi în acest roman. Nu-mi amintesc dacă m-am gândit vreo clipă că voi găsi atât de multă durere și pierdere în el. Sunt cărți pe care le alegi știind în mare ce o să găsești printre paginile lor. Apoi sunt cărți ca cea despre care vă povestesc, care te ating mai mult decât te așteptai. Pentru că suferința umană ferecată în ele e reală, tangibilă, te răscolește chiar dacă nu ai trăit niciodată ceea ce au trăit personajele lor. Tot îți vine să plângi pentru ele și să îți dorești să le alini cumva suferința, să schimbi lumea asta nebună în care trăim, dacă s-ar putea…

Când stelele se întunecă… oamenii fac rău. Incredibil de mult rău. Răpesc, violează minți și trupuri, pângăresc suflete, lasă cicatrici. Ucid. Tema principală a romanului este abuzul, în jurul căreia se dezvoltă alte teme mai mărunte, dar nu mai puțin importante. Anna Hart este genul de femeie care poate că ești chiar tu. O mamă, care încearcă să fie mamă, dar și detectiv, pentru că își iubește slujba. O mamă, o femeie, care e la fel de umană ca noi toți, că e imposibil să nu devii una și aceeași persoană cu ea pe parcursul lecturii.

Povestea începe cu un prolog ambiguu, pe care nu am reușit să-l descifrez decât la sfârșit, atunci când a simțit autoarea că este timpul. Iar atunci a fost cu atât mai dureros. Anna Hart știe prea bine gustul pierderii, al durerii, al vinovăției. Știe și gustul abandonului, dar asta e o poveste pentru altă dată. Atunci când viața ei ajunge la o cotitură dramatică, Anna se întoarce în orașelul Mendocino, în care a copilărit pentru ultima dată, încercând să fugă de prezent. Numai că în Mendocino se reîntâlnește cu trecutul și cu traumele lui, atunci când încep să dispară tinere în mod misterios. Prin prisma meseriei sale, detectivul Anna nu poate sta deoparte, mai ales că ultima victimă, Cameron, trezește în femeia Anna, traume și amintiri îngropate adânc. Cine poate înțelege mai bine un copil abandonat și abuzat dacă nu un alt om, fost copil abandonat și abuzat? Astfel, salvarea lui Cameron devine scopul vieții Annei. Pentru că, salvând-o pe Cameron, Anna speră să se salveze totodată pe ea însăși.

„Casa ta, mintea ta, poate fi oricât de mare e nevoie să fie. Zugrăvește-i camerele în culori vii. Lasă lumina să intre-n ele. […] Nu-i vorba de ce duci cu tine, ci de cum poți învăța să duci cu tine acel ceva. Inclusiv copilul din tine, Anna. Fă-i loc acelei fetițe. Găsește o metodă prin care s-o primești înăuntru.”

Totul este cu atât mai trist atunci când afli că unele cazuri de răpiri menționate în carte sunt de fapt reale, iar finalul lor nu e unul fericit. Câte sunt, de fapt? Termini de citit, dar gustul amar rămâne. Pentru că îți rămân atât de multe întrebări despre viață pe buze… De ce ne omorâm unii pe alții? De ce ne rănim? De ce sunt furați copiii? De ce omorâți? Cum poate cineva să facă asta? Cum poate cineva să violeze un copil? De ce pândește moartea la fiecare colț? Prea multe de ce-uri și nicio variantă corectă de răspuns.

Când stelele se întunecă nu e genul de carte pe care o citești dintr-o bucată. Te apasă în piept ca o piatră de moară. Dar e cartea pe care nu vrei să o ocolești. Tocmai pentru că te obligă să privești de pe margine niște monștri, să trăiești în continuare respirând același aer ca ei și te obligă să accepți că lumea pe care o împărțiți e un loc de-a dreptul înfricoșător, că nu trebuie să lași niciodată, sub nicio formă, garda jos. Pentru că azi, azi așa bine cum îl știi acum, mâine poate deveni un coșmar, din care poate o să te mai trezești cine știe când sau cum. Sau poate nu…

Romanul a apărut la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei. O găsiți desigur la prietenii de la Libris.ro. (apropo, ați văzut ce bine arată noua interfață? Și coletele!! 🥰)

Rating Goodreads – 4/5✨
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Zilele în care suntem bine

Eram la duș, ascultând și fredonând în gând versurile de la Easy on me a lui Adele, încercând să jupoi de pe mine micile momente neplăcute ale zilei când, dintr-o dată, mintea mi s-a limpezit și mi-am amintit ceva anume. Un ceva îngropat de multă vreme în memoria mea, care a țâșnit spontan la suprafață și care m-a lovit din plin în prea plinul din suflet.

Când eram mică, mama cânta la duș, în timp ce făcea baie. Fredona, murmura, iar uneori cânta chiar și mai tare. O auzeam din cameră. Era semn bun. Când cânta era semn bun că era bine, că era fericită (poate…). Când cânta ea la duș, eram bine cu toții. Erau cele mai bune zile. Cu timpul, însă, a cântat din ce în ce mai rar. Apoi, după altă bucată de timp, s-a oprit de tot din cântat. Iar eu mi-am dat seama abia în seara asta, după mulți, mulți ani, că ea a încetat să mai cânte în timp ce făcea baie. Că… poate nu a mai fost bine. Nu atât de bine încât să dea pe dinafară cântând pentru noi.

Am stat minute în șir și m-am gândit la ea, apoi m-am gândit la mine și iar la ea, la noi, la noi mamele, si-am simțit că mi se face stomacul covrig de frică. Astea suntem noi, mamele. În unele zile plângem la duș, iar lacrimile se confundă cu apa, pentru că nimeni nu le aude și nimeni nu le vede; ne ard doar pe noi. Dar zilele pe care și le amintesc copiii noștri sunt alea în care cântăm la duș, fredonat sau murmurat, ori cu voce tare; zilele în care suntem bine.

Mi-e frică să nu mă opresc, într-o bună zi, din cântat…

Iustina Dinulescu