Britt-Marie a fost aici, de Fredrik Backman

„Personajul Britt-Marie apare pentru prima dată, în toată splendoarea răutăților ei obsesive, în Bunica mi-a zis că-i pare rău, dar Backman a simțit imensul potențial al personajului său și, poate, a tânjit cumva să-i facă dreptate. Și reușește. Britt-Marie are în continuare obsesiile ei legate de felul cum trebuie făcute lucrurile, are liste de la care nu se poate abate pentru nimic în lume, iar complimentele pe care concede uneori să le facă par mai degrabă atacuri la persoană. Dar curajul cu care își ia în mâini propria viață, dupa o căsnicie în care nu a avut aproape niciun cuvânt de spus, o umanizează și o transformă într-un personaj digerabil, pentru ca treptat, aproape fără să ne dăm seama, să ajungem să o iubim.”

Cărțile sunt de două feluri: cărți și cărțile lui Backman. Personaje ca ale lui nu știu dacă mai găsești prin alte cărți, indiferent de gen. Și știți de ce cred asta? Pentru că în general, marea majoritate a personajelor sunt încadrate în tipologii cunoscute, sunt pozitive sau negative. Ale lui Backman sunt diferite. Sunt umane. Pline de defecte și de obsesii. Și ajung să ți se bage pe sub piele tocmai datorită acestora. La început, toate par o adunare pestriță cu care nu ți-ai dori să ai vreodată tangență, ca la final, după ce treci alături de ele prin situațiile neprevăzute în care sunt puse, ți-ai dori să le scoți dintre pagini și să le îmbrățișezi, să le cunoști, să le fii alături. În ciuda tuturor defectelor și obsesiilor enervante pe care le au.

Britt-Marie poate că este o babă pisăloagă. I s-a spus deseori asta. Are darul de a te scoate din minți cu obsesia ei pentru ordine și curățenie (nu cred că aveți idee în câte variante se poate folosi bicarbonatul la curățenie!!!). Este obsedată de liste, de ordinea tacâmurilor în sertar (ar țipa în sinea ei, așa cum doar Britt-Marie o face, dacă ar vedea sertarul meu de tacâmuri), iar ceștile de cafea fără farfurioară dedesubt îi creează angoasă. Se teme de „ce o să zică/creadă lumea”. Întotdeauna, orice ar face.

Britt-Marie a uitat să viseze, pentru că a trăit mereu în umbra cuiva sau a trăit visurile altcuiva. Ceea ce și-a dorit ea nu a contat, iar vreme de 60 de ani i s-a părut firesc, s-a obișnuit cu ideea. Dar într-o zi, Britt-Marie își părăsește soțul. Și ajunge într-un loc uitat de lume, numit Borg, unde trăiesc oameni care folosesc expresii ca „lămâie în cur” ca să spună despre cineva că e acru și oameni care iubesc fotbalul. Oameni care îi schimbă viața lui Britt-Marie. Care o fac să se simtă importantă, utilă. Britt-Marie a fost acolo. Și a contat. Pentru ea și pentru ei.

Și acest roman a fost așadar, în același stil care îl caracterizează pe Backman. Subtil, amuzant, profund, plin de înțelesuri și de mici adevăruri ascunse ici și colo. Un pic de Britt-Marie e în fiecare dintre noi. Pentru că Britt-Marie e despre singurătate, bunătate, prietenie, pasiune, speranță, a doua șansă. E despre „nu e niciodată prea târziu să ajungi acolo unde vrei cu adevărat să fii” și despre curajul de a păși în afara zonei de confort. E despre de a învăța să crezi în tine și despre cum să-ți cureți geamurile atât de bine încât să vezi și tu lumea și lumea pe tine.

„E greu să-ți dai seama cine ești când ți-ai trăit toată viața de dragul altcuiva.”

Mi-a plăcut mult. Și am convingerea că nu o să mă pot despărți niciodată de Britt-Marie. Și nici de Cineva. Pentru că „Lămâie în cur” mi s-a părut o expresie teribil de amuzantă, care mă face să privesc lămâile sau mai degrabă oamenii acri într-un mod cu totul nou. 😂

Romanul a apărut la editura Art. Și e Musai.

Rating Goodreads – 5/5✨
Iustina Dinulescu

Fragmente:
„Greu de spus când îmbobocește iubirea, dar, într-o bună zi, te trezești că deja a înflorit.”

„Iarna e tăcerea cu care Britt-Marie se luptă să trăiască – în tăcere nu-ți dai seama dacă știe cineva că ești acolo. Iarna este anotimpul tăcerii, pentru că frigul izolează oamenii.”

„Te trezești într-o dimineață cu mai mulți ani în urma decât înaintea ta și nu știi cum au trecut.”

„La o anumită vârstă, aproape toate întrebările pe care și le pune un om sunt, de fapt, despre același lucru: Cum să-ți trăiești viața?”

„Câteva clipe. Omul, orice om, pe măsură ce înaintează în vârstă, are din ce în ce mai puține șanse să trăiască într-o astfel de clipă. Să uite de timp și să îmbrățișeze clipa. Să iubească nestăvilit. Să explodeze de pasiune. De câteva ori, poate, când suntem copii, pentru aceia dintre noi care sunt lăsați sa fie copii. Dar, după aceea, câte respirații ne mai fac să uităm de noi? Câte emoții pure ne mai fac să chiuim de bucurie fără să ne rușinăm? Câte șanse mai avem la o sfântă pierdere a memoriei?
Toată pasiunea e copilărească. Banală și naivă. Nu se învață, e instinctivă. Ne inundă. Ne răstoarnă. Ne duce în larg. Toate celelalte emoții aparțin terestrului, dar pasiunea își are locul în spațiul cosmic. Pasiunea are valoare nu pentru ceea ce ne oferă, ci pentru ceea ce ne cere să riscăm – demnitatea noastră, clătinările condescente din cap ale celor care nu ne înțeleg.”

„Niciun om nu-și poate alege circumstanțele, dar își poate decide acțiunile.”

„Căci, dacă nu-i iertăm pe cei pe care îi iubim, atunci pe cine? Ce este dragostea dacă nu a-i iubi pe cei dragi chiar și atunci când nu merită?”

Lasă un răspuns