Zilele în care suntem bine

Eram la duș, ascultând și fredonând în gând versurile de la Easy on me a lui Adele, încercând să jupoi de pe mine micile momente neplăcute ale zilei când, dintr-o dată, mintea mi s-a limpezit și mi-am amintit ceva anume. Un ceva îngropat de multă vreme în memoria mea, care a țâșnit spontan la suprafață și care m-a lovit din plin în prea plinul din suflet.

Când eram mică, mama cânta la duș, în timp ce făcea baie. Fredona, murmura, iar uneori cânta chiar și mai tare. O auzeam din cameră. Era semn bun. Când cânta era semn bun că era bine, că era fericită (poate…). Când cânta ea la duș, eram bine cu toții. Erau cele mai bune zile. Cu timpul, însă, a cântat din ce în ce mai rar. Apoi, după altă bucată de timp, s-a oprit de tot din cântat. Iar eu mi-am dat seama abia în seara asta, după mulți, mulți ani, că ea a încetat să mai cânte în timp ce făcea baie. Că… poate nu a mai fost bine. Nu atât de bine încât să dea pe dinafară cântând pentru noi.

Am stat minute în șir și m-am gândit la ea, apoi m-am gândit la mine și iar la ea, la noi, la noi mamele, si-am simțit că mi se face stomacul covrig de frică. Astea suntem noi, mamele. În unele zile plângem la duș, iar lacrimile se confundă cu apa, pentru că nimeni nu le aude și nimeni nu le vede; ne ard doar pe noi. Dar zilele pe care și le amintesc copiii noștri sunt alea în care cântăm la duș, fredonat sau murmurat, ori cu voce tare; zilele în care suntem bine.

Mi-e frică să nu mă opresc, într-o bună zi, din cântat…

Iustina Dinulescu

Pot

Știți de câte ori în viața mea l-am ținut strâns în brațe pe „Nu pot„? De câte ori am fost convinsă că nu sunt capabilă să trec peste un episod anume, peste un sentiment sau peste un gol? Și-apoi, cumva, am putut? Viața m-a dus de fiecare dată la limitele acelea pe care eu eram sigură că le am și mi-a arătat că pot să le depășesc. Au fost lecții importante pentru mine, iar cea mai recentă a fost provocarea de a fi pentru a doua oară mamă. Continuă lectura „Pot”

Mi-e dor…de mine. Îmi lipsesc.

Să fii mamă cu normă întreagă înseamnă să te pui pe pauză pe tine, omul, femeia, pentru următorii doi ani (în cel mai fericit caz). Când o aveam pe Eva mică și era vorba doar de ea și atât scriam, practic în necunoștință de cauză, că nu ai voie să te lași pe tânjală. Că trebuie să rămâi femeie, să îți aloci o bucățică de timp pentru tine. Susțin în continuare asta. Oarecum și parțial. Dar mi-am dat seama că depinde de prea multe variabile posibilitatea de a face asta și că judecăm prea ușor alte mame care „arată ca naiba”. Continuă lectura „Mi-e dor…de mine. Îmi lipsesc.”

Paralelă

Eu, la 27 ani, la botezul Evei. Tot eu, la 31 ani, la botezul lui Cezar.

Diferențe:
Stânga: machiajul profesional cu enspe mii de chestii și coafura mult prea elaborată, pentru care am pierdut cel puțin 3 ore, mi-a adăugat ani buni la vârstă. Să nu zic chiar 10, dar pe acolo…
M-am simțit și nu m-am simțit bine. Parcă nici de zâmbit nu mai știam să zâmbesc ca mine. Asta am constatat-o ulterior, uitându-mă la poze. Continuă lectura „Paralelă”

Cu toate te obișnuiești până la urmă

Cu toate. Oricât de imposibil de grele ți s-ar părea. Oricât de slab sau incapabil te crezi tu. Oricât de împotriva firii îți pare că este.

Asta e concluzia la care am ajuns eu și la care rumeg de aproape un an. Un an care mi s-a părut cât zece și nu exagerez cu nimic. Un an în care mi-a fost mai greu ca niciodată și totuși…m-am obișnuit cu fiecare greu și imposibil pe care inițial nu mă gândeam că îl pot depăși. Se pare totuși că noi, oamenii, ne adaptăm până la urmă la orice schimbare și suntem mai flexibili decât credem. Că uneori ducem mai mult decât puterea pe care credem că o avem limitată. Umerii noștri sunt până la urmă mai rezistenți decât ne imaginăm. Continuă lectura „Cu toate te obișnuiești până la urmă”

Acolo unde cântă racii, de Delia Owens

69552421_705207936570503_2074720717252853760_n

„Zvonurile despre Fata Mlaștinii au circulat mulți ani în Barkley Cove, un orășel liniștit de pe coasta Carolinei de Nord. Așa că, în 1969, când chipeșul Chase Andrews este găsit mort, localnicii bănuiesc imediat că a fost ucis de Kya Clark, adevăratul nume al Fetei Mlaștinii. Însă Kya nu este nici pe departe sălbăticiunea pe care și-o închipuie lumea. Sensibilă și inteligentă, a supraviețuit singură în ținuturile luxuriante de pe malul oceanului, imprietenindu-se cu pescărușii, descoperind bogăția nesfârșită a pădurilor brăzdate de canale și învățând lecții de viață accesibile doar celor care trăiesc în natură. Într-o bună zi, Kya simte infiripandu-se în sufletul ei dorința de a fi iubită, iar când doi tineri din oraș sunt atrași de frumusețea ei neobișnuită, viața i se schimba complet, căpătând un alt sens. Dar, nu după mult timp, ceva cu totul neprevăzut îi sfărâmă noua existență.

Acolo unde cântă racii îmbină cu un talent extraordinar povestea tulburătoare a maturizării unei fete părăsite de familie, un superb omagiu adus naturii, o emoționantă poveste de iubire și misterul unei crime.” Continuă lectura „Acolo unde cântă racii, de Delia Owens”

30 sau…”Ti se pare o glumă până ți se întâmplă și tie…”

FB_IMG_1539540626182

Să mă fi întrebat în urmă cu 10-15 ani ce credeam despre oamenii în vârstă de 30 de ani și aș fi spus că sunt deja bătrâni. Totuși, pe măsură ce m-am apropiat și eu de ei, de la un an la altul i-am privit altfel. Iar astăzi îi am. 30. Un număr interesant, rotund, tânăr, plin de viață.
Nu am mai făcut de ceva vreme o „retrospectivă“ , însă astăzi simt nevoia să o fac. Să trag linie, să adun, să scad, să mă împart și să mă multiplic, să mă privesc cu sinceritate și strig în gura mare ce cred că am învățat în toți anii ăștia. Continuă lectura „30 sau…”Ti se pare o glumă până ți se întâmplă și tie…””

Dacă voi nu mă mai vreţi, nici eu nu vă mai vreu!

29cdfaeea4f5d415b1d4a852875c6c83

Târziu, chiar foarte târziu pentru bunăstarea mea emoţională am învăţat să interpretez corect tăcerea sau absenţa oamenilor şi am învăţat deasemenea să le practic. Mare parte din viaţa mea am fost dependentă de prezenţa oamenilor în viaţa mea, dar cu timpul am reuşit să-mi câştig independenţa emoţională. Asta m-a costat multe lacrimi plânse şi neplânse de dezamăgire. M-am consumat o vreme, fiind furioasă şi simţindu-mă nedreptăţită. Astăzi nu mă mai simt aşa. Astăzi merg mai departe cu mai multă uşurinţă şi nu mai sunt dispusă să accept de la nimeni resturi de prietenie, de atenţie ori de apreciere. Continuă lectura „Dacă voi nu mă mai vreţi, nici eu nu vă mai vreu!”