Publicat pe

Țarina, de Ellen Alpsten

„Sankt Petersburg, 1725. Petru cel Mare este pe moarte, în minunatul său Palat de Iarnă. Slăbiciunea și trădarea unicului fiu l-au determinat la fapte de o cruzime îngrozitoare, iar imperiul a fost lăsat fără moștenitor. Rusia riscă să alunece în haos. Dar, ca să acopere vidul de putere, intervine femeia care i-a fost alături zeci de ani – cea de-a doua soție, Ecaterina Alexeevna, la fel de ambițioasă, de lipsită de scrupule și de pasională ca Petru însuși.

Născută într-o sărăcie lucie, Ecaterina și-a folosit extraordinara frumusețe și inteligență pentru a intra în grațiile generalilor lui Petru, ajungând să-l seducă pe însuși Țarul. Dar, cu toată opulența noii ei vieți – petrecerile, bijuteriile și nopțile petrecute în patul lui Petru -, ea nu uita că viața îi este în orice moment în pericol. Petru are o fire schimbătoare și este iute la mânie. Prima lui soție zace în închisoare, iar iubitul acesteia a fost tras în țeapă în Piața Roșie. Așa că Ecaterina se confruntă cu o întrebare esențială: cum poate face să păstreze secretul despre moartea Țarului atât timp cât are nevoie pentru a-și pune la punct planul de a-și distruge inamicii și de a lua coroana pentru ea?”

5 stele și încă 5 de la mine. Pentru că mi-a plăcut atât, atât de mult. Pentru că a fost exact cartea pe care o așteptam, cartea cu care am rezonat din scoarță în scoarță, care m-a făcut să mă gândesc într-una la ea și care mi-a îmbogățit cunoștințele în materie de istorie cu un personaj absolut fabulos – Ecaterina Alexeevna (Marta la origini), spălătoareasa care a ajuns prima împărăteasă a Rusiei. O femeie inteligentă, descurcăreață și capabilă, care i-a furat inima Țarului Rusiei (Petru I, primul tar din dinastia Romanovilor). Și pe a mea, recunosc.

Romanul abundă în detalii și evenimente istorice, care nu plictisesc o clipă și asta pentru că autoarea a dozat extraordinar de bine totul. Personajele sunt atât de vii, iar caracterele lor atât de bine conturate, încât simți că faci parte din poveste chiar de la început. Vremurile în care a trăit Ecaterina nu sunt unele în care ți-ai dori să fi trăit, dar ajungi să simți o parte din ele grație măiestriei cu care a fost spusă povestea ei.

„Nimic nu unește mai tare oamenii decât teama pentru propria supraviețuire, Ecaterina.”

Așa cum spuneam, Ecaterina a fost un personaj uluitor, iar parcursul ei nu este denaturat în niciun fel în roman. Femeia asta s-a născut pentru a fi memorabilă. Deși a fost săracă lipită pământului și a trăit ani grei înainte de a fi fost remarcată de Petru și de a-i fi devenit amantă, Ecaterina a avut în mânecă doi ași – istețimea ei și spiritul de luptătoare. Nu știu din ce a fost plămădită, dar uneori mi-a părut indestructibilă. A suferit nenumărate pierderi și totuși a rămas neclintită. Curajul, forța și înțelepciunea ei m-au impresionat de fiecare dată.

„A te naște femeie este o pedeapsă uneori. […] Privește puterea pe care o ai asupra bărbaților ca pe niste cărți de joc; joacă-le astfel încât să-i bați pe ceilalți.”

Un personaj la fel de remarcabil mi s-a părut și marele Petru, care deși este genul de personaj ambivalent, un om crud și dur, privit cu dragoste, prin ochii Ecaterinei, devine uman. I-am admirat dorința de a evolua, ambiția de a construi un imperiu și setea de cunoaștere. Petru a fost bărbatul multor femei, dar marea lui dragoste a fost Ecaterina. Era singurul om care reușea să-i calmeze crizele de furie și care știa cum să le gestioneze pe cele de epilepsie. La pieptul ei se liniștea și adormea ca un prunc.

„În ciuda onorurilor cu care mă acoperea Petru, viața alături de el era întotdeauna ca o plimbare pe primul strat de gheață sfărâmicioasă a Nevei la început de iarnă. Mă putea duce la glorie și fericire, dar se putea și sparge, iar atunci apele întunecate și înghețate m-ar înghiți de tot.”

Dacă ar fi să numesc ceva ce mi-a plăcut cel mai mult la Țarina nu aș putea sub nicio formă să mă gândesc doar la ceva anume. Mi-a plăcut tot. Mi-a plăcut enorm și ținând cont că de la începutul anului și până acum nu m-a mai impresionat atât de mult o carte în afară de Grădina de vară, probabil că va fi în topul celor mai frumoase cărți citite anul acesta. Uneori, mi-a amintit de Copilul care a găsit soarele noaptea, pe de o parte datorită scriiturii, pe de altă parte datorită acțiunii, a perioadei, a jocurilor de putere.

„De oameni trebuie să te temi, nu de Diavol.”

Așadar, dacă sunteți în căutarea unei cărți care să vă impresioneze, Țarina este o carte pe care nu aveți voie să o ratați!
P.S. De curând, autoarea a publicat și un sequel – The Tsarina’s daughter – despre Elisabeta, una dintre cele două fiice ajunse la maturitate ale Ecaterinei și lui Petru. Elisabeta, ajunge și ea pe tronul Rusiei, iar eu aștept cu nerăbdare ziua când va fi anunțată traducerea în limba română! ❤️

Țarina a apărut la editura Litera, în colecția Blue Moon. Și e un must dacă vă dați în vânt, așa ca mine, după ficțiunea istorică, după Rusia și după povești despre femei puternice. 😁
O găsiți aici.

„Sufletul rusesc nu cunoaște vreodată nici liniște, nici echilibru și nici pace.”

Rating Goodreads – 5/5⭐
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Scriitori și îndrăgostiți, de Lily King

„Luată pe neașteptate de moartea subită a mamei sale și devastată în urma unei recente povești de dragoste, Casey Peabody a ajuns în Massachusetts în vara lui 1997 fără să aibă niciun plan. Un fost copil-minune la golf, acum lucrează într-un restaurant din Harvard Square și stă cu chirie într-o cămăruță igrasioasă, în care scrie la romanul început în urmă cu șase ani. La 31 de ani, Casey încă se agață de ceva la care toți vechii săi prieteni au renunțat: hotărârea de a duce o viață creativă. Când se îndrăgostește de doi bărbați în același timp, lumea ei se fisurează și mai mult.Strădania lui Casey de a-și împlini ambițiile literare și de a găsi un echilibru între viață și artă este greu pusă la încercare, împingând-o aproape până în pragul dezastrului.
Un roman uluitor, care explorează trecerea totodată înfricoșătoare și plină de exuberanță de la o anumită etapă din viața cuiva la începutul alteia.”

Scriitori și îndrăgostiți. Iată un titlu care atrage. Genul de poveste care te ispitește. Dar trebuie să vă spun din start că mie mi-a înșelat puțin așteptările. Mi-e tare dor să găsesc povestea aia care știu că va fi de 5 stele după primele capitole citite. Nu este cazul nici de data asta, căci cu cât am înaintat în poveste m-am gândit tot mai mult la vorba aia veche: „Vorba multă, sărăcia omului.” Ideea cărții a fost bună, dar de prea multe ori m-a plictisit teribil.

Casey Peabody este genul de personaj cu care poți deveni una și aceeași persoană. Pentru că te poți regăsi în lupta ei de zi cu zi. Pentru că la un moment dat, e foarte probabil să fi avut și tu cel puțin una dintre probleme ei. Iată de ce spun asta. Are 31 de ani, e singură, are un job stresant și obositor (chelneriță), care nu o împlinește, dar care îi plătește chiria (însă nu și datoriile imense), își pierde mama, nu are nicio relație cu tatăl, iar fratele este prea departe. E pe cont propriu, îngropată în datorii, dezamăgită în dragoste. Apoi se îndrăgostește de doi bărbați, aproximativ în același timp, iar să aleagă pe unul sau pe celălalt cât mai curând posibil devine o misiune extrem de dificilă, pentru că ei sunt foarte diferiți și perspectivele pe care i le oferă lui Casey sunt, evident, la fel de diferite ca ziua și noaptea.

Ah, uitasem să spun ce e cel mai important. Casey e scriitoare. Adică visează să devină una, o autoare publicată. Vreme de câțiva ani își scrie romanul, iar visul ei pare uneori intangibil. Pentru că…viața. Cu toții avem visuri și uneori le și împlinim. Alteori, rămân doar visuri, ce-ar fi fost dacă-uri… Suntem într-o fugă continuă de la un azi până la un mâine. Și uneori, victorie se cheamă faptul că reușești să faci asta – să supraviețuiești încă o zi și încă una. Pentru că sunt zile în care nu alergi, nici măcar nu mergi, ci te târăști și speri. Și scrii. Scoți din tine urâtul și greul și îl ascunzi printre cuvinte. Apoi cu timpul devine mai ușor.

„Casey nu e prezentată ca o femeie sfâșiată între arhetipurile creativității masculine, ci ca o femeie fidelă propriului proces de creație, avandu-se pe sine drept subiect de meditație.” – Los Angeles Times

Dacă reușește Casey să-și împlinească visul vă las să descoperiți singuri, dacă aveți chef de un roman simplut și ușor, care se citește relativ repejor. Poate fi o alegere potrivită pentru un weekend de leneveală (ceva ce în viața mea nu mai există, dar zic ca idee…😅) sau pentru pus în bagajul de concediu.

Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection. Mie mi-a făcut cu ochiul pe Libris.ro.

Rating Goodreads – 3/5 ⭐
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Să ne vedem cu bine în Havana, de Chanel Cleeton

„După moartea bunicii pe care a iubit-o nespus, o tânără americană de origine cubaneză călătorește la Havana, unde descoperă rădăcinile propriei identități, dar și un secret de familie ascuns de la Revoluție…

Havana, 1958. Fiica a unui magnat al zahărului, Elisa Perez, de 19 ani, face parte din înalta societate, în sânul căreia e ocrotită de tulburările politice din țara ei – până când începe o poveste de iubire clandestină cu un tânăr revoluționar…

Miami, 2017. Scriitoarea Marisol Ferrera a crescut ascultând poveștile romantice despre Cuba ale bunicii Elisa, care fusese nevoită să fugă împreună cu familia în timpul revoluției. Ultima dorință a Elisei este că Marisol să-i împrăștie cenușa în țara în care s-a născut. Sosind la Havana, Marisol se confruntă cu contrastul dintre frumusețea tropicală atemporală a Cubei și climatul politic periculos. Când istoria familiei începe să iasă la lumină, iar Marisol se simte atrasă de un bărbat care are propriile lui secrete, va avea nevoie de lecțiile învățate din trecutul bunicii ei ca să înțeleagă adevăratul sens al curajului.„

„Să fii cubanez înseamnă să fii mândru – este cel mai important, dar și cel mai cumplit blestem, deopotrivă. Nu slujim regi, nu plecăm capul, ne purtăm necazurile în spinare de parcă nici n-ar conta. Există o artă, o artă a purtării ca și cum totul ar fi lipsit de efort, ca și cum lumea noastră ar fi aurită, când realitatea este că genunchii de sub rochia de mătase ți se clatină sub povară. Suntem mătase și dantelă, iar dedesubt, oțel.„

Cu cartea asta am avut o sclipire de moment. Am văzut-o, am zis „Oh, nu se poate!” și apoi m-am gândit că e un musai. Aveam un chef nebun de o locație exotică și voiam demult să ajung prin Cuba, să-i aflu o parte din istorie și să-mi pierd pașii pe faleza Malecon. Iar cartea asta a apărut la fix, împlinindu-mi dorințele.

Partea bună e că am primit mai multe informații decât mă așteptam. Cred că autoarea s-a documentat mult și mi se pare că a reușit să redea frumos și în cantitatea potrivită vremurile tulburi ale Revoluției și viața plină de teamă și restricții a cubanezilor în anii de dictatură ai lui Batista și mai apoi în anii lungi de comunism, instituit de Fidel Castro. Chanel Cleeton pune reflectorul pe modul în care un singur om, pentru a mia oară în istoria lumii, trage în jos o țară întreagă prin prisma unor ideologii politice greșite sau greșit aplicate. În romanul ei, Să ne vedem cu bine în Havana, se focusează mai mult pe evenimentele istorice, motiv pentru care cele două povești de dragoste care se conturează în fundal, atât în trecut, cât și în prezent, nu ies foarte mult în evidență. Sau, cel puțin pe mine personal, nu m-au convins suficient încât să fiu impresionată.

„Poate că noi suntem visătorii. Cei care speră. Visăm la Cuba invizibilă, intangibilă, cu un gust pe care-l simțim încă, cu amprenta amintirilor. Exilații sunt istorici, păstrători ai memoriei unei Cube pierdute și aproape uitate.”

Atât Elisa, cât și Marisol se îndrăgostesc prea repede de bărbații nepotriviți pentru ele în contextul respectiv – niște rebeli, revoluționari, proscriși. Deși poveștile sunt plasate în perioade diferite de timp, sincronizarea și soarta este în ambele cazuri nepotrivită sau împotrivă. Istoria are felul ei ironic de a se repeta periodic, știm cu toții asta. Marisol merge în Havana pentru a împlini ultima dorință a bunicii sale – aceea de a o duce Acasă.

După zeci de ani de exil, timp în care cei care au exilat din Cuba înainte sau imediat după Revoluție pentru a rămâne în viață au așteptat și au sperat că ziua în care Castro va fi înlăturat de la putere nu e departe. Însă așteptarea a fost neașteptat de lungă. Timp de 60 de ani Cuba a fost izolată de restul lumii, condițiile de trai au fost austere, iar accesul la informație și libertatea de exprimare au fost extrem de îngrădite.

„Ca exilați, speranța aceea e gravată în sufletele noastre, învățată de la naștere… Să ne vedem cu bine în Havana este urarea din care nu ne oprim, pentru că visul nu devine realitate.”

„Havana este romantică și idilică, deși dovezile contrariului sunt peste tot. Poate că să fii cubanez este ca o sabie cu două tăișuri: suntem totodată realiști pragmatici și visători pasionați.”

Călătoria lui Marisol în Cuba a fost un drum înapoi în timp, la propriu și la figurat. Încercând să descopere locurile din poveștile despre Havana cu care i-a fost hrănită copilăria, aceasta descoperă secrete ale familiei sale care o fac să-și privească întreaga viață și tot ceea ce știa dintr-o cu totul altă perspectivă.

Recomand pasionaților de ficțiune istorică. E o carte destul de ușoară, cu un stil plăcut și ușor de parcurs, care te captivează de la primele rânduri și te ține aproape pe tot parcursul lecturii. Vestea bună e că acest volum este primul dintr-o trilogie. Vestea proastă e că nu se știe când sau dacă se vor traduce și următoarele. 😁

Romanul a apărut la editura Univers și îl găsiți și pe Libris.ro.

Rating Goodreads – 4/5*
Iustina Dinulescu

Alte fragmente:

„Să fii în exil înseamnă ca lucrurile pe care le iubești cel mai mult pe lume – aerul pe care îl respiri, pământul pe care calci – să-ți fie luate. Există de cealaltă parte a unui zid, sunt și nu sunt, neschimbate de vreme și de condiții, păstrate într-o amintire perfectă dintr-o țară a viselor.”

„Viața e prea scurtă să fii precaută, Marisol, să fii cuminte, să faci ce se așteaptă de la tine, nu să-ți urmezi inima. Uită-te la noi. Azi aveam totul, a doua zi zăcea ca un castel de nisip lovit cu piciorul. Nu se știe niciodată ce îți rezervă viața.”

„Așa e cu durerea – nu o recunoști până ce nu s-a strecurat deja în ființa ta.” „Singurul lucru pe care-l ai, în final, este cel pentru care lupți.”

„Havana este un oraș frumos, umbrit de tristețe și, totuși, lucrul remarcabil este că oamenii nu par să fi fost anunțați. Râd, iar aerul pare jubilant. Ritmul frenetic cu care sunt obișnuiți este înlocuit de o atmosferă efervescentă, care dă impresia că viața este doar o mare petrecere. Cubanezii au cele mai puține motive de râs, comparativ cu oricine din jurul lor, dar râd cel mai tare.”

„Lucrurile groaznice nu se întâmplă toate deodată. Se întâmplă treptat, așa că oamenii nu-și dau seama cât de rău este până nu e prea târziu.”

„Așa stau lucrurile cu moartea – chiar dacă crezi că a dispărut cineva, frânturi din ei rămân în cei care i-au iubit, lăsați în urmă.”

„Când ești tânăr, viața pare să pună punct când este doar o virgulă. Nu știi niciodată ce urmează și asta e frumusețea vieții. Dacă s-ar întâmpla totul așa cum ne dorim, așa cum plănuim, am rata cele mai bune părți, plăcerile neașteptate.”

„Nu putem cunoaște mereu oamenii pe care-i iubim atât de bine cum credem, Marisol. Iubirea e încâlcită în așteptări, în percepția asupra realității. Nu se știe niciodată cum gândesc oamenii de fapt. Adesea, își țin ascunse cele mai adânci trăiri.”

Publicat pe

Povestea iubirii noastre, de Catherine Isaac

„În 1983, o scrisoare ajunge la Liverpool din Italia, iar în interiorul ei se ascund secrete nebănuite. Este găsită trei decenii mai târziu exact de persoana care nu trebuia să o vadă niciodată. Atunci când Allie deschide un plic găsit acasă la bunica ei, viața i se schimbă, la fel ca și tot ce știa despre familia sa și despre ea însăși. Adevărul riscă să îi rănească pe cei la care ține Allie, așa că ea angajează un detectiv ca să afle ce s-a întâmplat în viața mamei sale, în vara dinainte ca Allie să se nască. După ce își ia concediu de la munca ei de cercetare, Allie pornește într-o călătorie inițiatică pe malurile mângâiate de soare ale lacului Garda, alături de cel mai bun prieten al ei, Ed. Dar secretele care ies la iveală îi depășesc așteptările și Allie trebuie să găsească tăria de a-și înfrunta trecutul…„

Am început această carte cu mult entuziasm și, deși pe parcurs m-a mai pierdut și a mers foarte greu (nu pentru că ar fi greoaie, ci pentru că timpul meu a fost extrem de limitat) mi-a plăcut. Poate ăsta e motivul datorită căruia lectura a fost anevoioasă. Acum că am reușit în sfârșit să o termin mă simt de parcă am reușit să alerg maratonul, chiar dacă am ajuns ultima la linia de finish. :))

Allie Culpepper găsește o scrisoare ascunsă în sertarul bunicii, care o face să pună la îndoială tot ceea ce știe despre originile ei, despre mama ei și despre trecutul acesteia. Pentru a afla adevărul, pe care bunica refuză inițial să i-l dezvăluie, ea merge pe urmele mamei sale tocmai în nordul Italiei, însoțită de prietenul său cel mai bun, Ed. Am intituit încă de la început că amândoi aveau sentimente mai profunde unul pentru celălalt, dar m-am lăsat dusă de ritmul impus de autoare, așteptând să văd când anume și cum și le vor recunoaște și și le vor asuma.

Povestea iubirii noastre este o poveste de dragoste călduță, exact ca o zi de primăvară însorită, cu raze care te mângâie blând pe față. Nu este povestea aia memorabilă, care să te impresioneze până la lacrimi. E mai aproape de normalitate, de banalitate. Allie și Ed sunt personaje cu care te poți identifica ușor, iar călătoria pe care o fac împreună e revelatoare din multe puncte de vedere. De la un moment dat încolo nu mai pot controla ceea ce simt și nu mai pot nega ceea ce era evident de multă vreme – că se căutau dintotdeauna.

Pornind în căutarea adevărului, Allie dezgroapă secrete dureroase, îngropate cu mult timp în urmă; secrete care redeschid răni mai vechi, dar care readuc înapoi speranța – speranța că nu e prea târziu. Nici să ierți, nici să iubești.

Romanul a apărut la editura Rao și îl găsiți pe Libris.ro.
Rating Goodreads – 4/5*
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Ce încredințăm vântului, de Laura Imai Messina

„Într-o zi cineva a instalat o cabină telefonică în gradina casei sale, la poalele muntelui Kujira-yama, adică Muntele Balenei, în imediata apropiere a orașului Otsuchi, unul dintre locurile cele mai grav lovite de tsunami-ul din 11 martie 2011. În interiorul ei se află un telefon vechi, negru, care însă nu este conectat și care poartă glasurile în văzduh. Mii de persoane merg în pelerinaj la el în fiecare an.

Când un uragan violent lovește acea zonă, o femeie își riscă viața pentru a se asigura că grădina magica de pe Muntele Balenei nu va fi distrusă. Numele ei este Yui și pe data de 11 martie 2011, când marea a măturat coastele Japoniei, și-a pierdut mama și fiica în vârstă de trei ani. Până să afle din întâmplare, în timpul unei emisiuni la radio pe care o modera, de existența Telefonului Vântului, Yui nu mai avea nici o rațiune de a trăi. Dar călătoria spre Kujira-yama și întâlnirea cu Takeshi, medicul văduv a cărui fiică refuza să vorbească, și cu o întreagă galerie de ființe ale căror rani se vindecă au fost primii pași pe drumul regăsirii unui sens al vieții, reaprinderii speranței, redescoperirii iubirii.”

„Nefericirea poartă pe ea amprentele bucuriei. Înăuntrul nostru avem întipărite amprentele oamenilor care ne-au învățat să iubim, să fim atât fericiți, cât și nefericiți. Acei puțini oameni care ne explică cum să deosebim sentimentele, și cum să identificăm zonele hibride care ne fac să suferim, dar care ne fac totodată diferiți. Diferiți și speciali.”

Când vine vorba de romane bazate pe evenimente reale, ei bine, eu am o slăbiciune. Pe lângă faptul că intră în categoria asta, Ce încredințăm vântului are legătură cu Japonia, o altă slăbiciune de-a mea. Romanul urmărește doliul unei femei, Yui, care și-a pierdut atât mama, cât și pe fiica ei, în dezastrul natural din Japonia, provocat de cutremurul urmat de tsunami din martie 2011. Nu știu dacă vă mai amintiți exact, eu aveam câteva frânturi de amintiri despre asta, dar pentru o reîmprospătare a memoriei am căutat informații suplimentare despre subiect:
„La 11 martie 2011, a avut loc în Japonia un puternic seism de magnitudinea 9, cu epicentrul în regiunea Tohoku din Oceanul Pacific, în apropierea oraşului nipon Sendai, aflat pe coasta estică a ţării. Cutremurul – considerat ca fiind cel mai mare din istoria Japoniei – a fost urmat de un tsunami puternic. Catastrofa naturală a declanşat incendii, alunecări de teren şi un val seismic de circa 14 metri, care a măturat oraşe şi sate întregi pe întreaga coastă pacifică a regiunii Tohoku.” (Sursa)

Despre „Telefonul vântului”
Amplasat pe un deal cu iarbă cu vedere la Oceanul Pacific (ulterior purtând numele de Grădina Bel Gardia), o cabină telefonică din Otsuchi, Japonia permite oamenilor în viață să-și sune rudele moarte. Numit „telefonul vântului”, telefonul rotativ deconectat poziționat în interiorul unei cabine de sticlă permite apelanților să trimită mesaje verbale celor pe care i-au pierdut, pe care vântul le poartă mai departe.

Despre Telefonul vântului aude Yui pe cineva povestind la radio. Si curiozitatea sau, mai degrabă dorința de a se simți din nou vie, îi poartă pașii către acea cabină telefonică. Atunci când pierzi pe cineva drag ai nevoie să te prinzi cu putere de orice firicel de speranță, oricât de subțire ar fi. Si sunt drumuri care ne poartă pașii exact acolo unde trebuie să ajungem, iar unele pierderi apar tocmai pentru a ajunge acolo. Nu spune nimeni că drumul va fi ușor, dar orice ar fi nu trebuie să te oprești, trebuie să crezi că durerea, orice durere, e o formă de purificare, un test de rezistență care, pe parcurs, te face mai puternic.

„Oricât timp ar trece, amintirea celor pe care i-am iubit nu îmbătrânește. Numai noi îmbătrânim.”

Telefonul vântului este o metaforă. Exact la asta mă gândisem si eu cu mult înainte de a citi nota finală a autoarei. Este o metaforă pentru că deși practic sfidează logica si pare ceva lipsit de sens, pentru cei care trec printr-o pierdere e un fel de terapie. Oamenii merg acolo si vorbesc spre neant. Nu le răspunde nimeni, e adevărat, dar vorbind, scot din suflet durerea, absorb speranța. Încearcă să umple cu ea golul rămas.Yui regăsește în Bel Gardia o parte din ea pe care nu se gândea vreodată că o va mai putea recupera. Acea parte care era capabilă să simtă, să trăiască, să iubească. Uneori, durerea aduce oamenii împreună, îi unește într-un mod în care nimic altceva nu i-ar putea uni. Iar iubirea, știm cu toții, apare în cele mai neobișnuite, nebănuite si improbabile locuri de pe pământ. Si readuce speranța de fiecare dată. Negreșit.

„În locul acela de surghiun Yui descoperi că mai învățase ceva important, anume că e destul să nu vorbești deloc despre un om pentru a-l anula pe vecie. De asta merită să-ți amintești poveștile, să vorbești cu oamenii, să vorbești despre oameni. Să-i asculți pe oameni când vorbesc despre alți oameni. Să vorbești si cu morții, dacă e nevoie.”

Ce încredințăm vântului e o experiență. Nu știu cum altfel l-aș putea descrie. Nu a fost exact ce mă așteptam, nu e genul de carte pe care să nu o poți lăsa din mână. Dar cred că este exact genul de carte pe care o poți dărui cuiva care a suferit recent o pierdere importantă.

Romanul a apărut la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei si îl găsiți si la prietenii de la Libris.ro.

Rating Goodreads – 3/5*
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Un râu lung și luminos, de Liz Moore

„Două surori străbat aceleași străzi, deși viețile lor sunt cum nu se poate mai diferite. Apoi, una dintre ele dispare. Într-un cartier din Philadelphia zguduit de criza opiaceelor, două surori odinioară de nedespărțit se trezesc de părțile opuse ale baricadei. Una dintre ele, Kacey, trăiește pe străzi, dependența de droguri. Cealaltă, Mickey, străbate cartierul cu mașina de patrulă a poliției. Nu-și mai vorbesc, iar autoritățile nu cunosc nimic despre relația dintre ele, însă Mickey n-a încetat niciodată să-și facă griji pentru sora ei mai mică. Apoi, Kacey dispare brusc, iar întâmplarea coincide cu un bizar lanț de crime săvârșite în cartierul lui Mickey. Riscându-și slujba de polițistă și, poate, chiar și bunăstarea fiului ei de patru ani, Mickey devine periculos de obsedată de găsirea făptașului – și a surorii ei – înainte de a fi prea târziu. Alternând misterul din prezent cu povestea copilăriei și a adolescenței celor două surori, Liz Moore creează o operă care are darul să te țină tot timpul în suspans, dar și să te impresioneze. Un râu lung și luminos îmbină cea mai înaltă formă de ficțiune polițistă cu intimitatea emoțională a unei drame familiale de neuitat, oferind cititorilor o poveste deopotrivă antrenantă și sensibilă despre indestructibila legatură dintre familie și destin.„

„[…] în adicție timpul se scurge ca într-o spirală. Fiecare dimineață aduce cu sine posibilitatea schimbării, fiecare seară, rușinea eșecului. Singura țintă de peste zi devine căutarea unei doze. Fiecare doză e o parabolă, drogat-nedrogat-drogat: fiecare zi devine o serie de astfel de valuri; zilele, și mai apoi, lunile însele se măsoară în timpul însumat petrecut de utilizator în liniște sau în durere.”

Nu-mi mai amintesc dacă am mai citit vreo carte cu acest subiect, dar nu-mi este străin, căci am văzut documentare și filme despre dependența de substanțe halucinogene. Suntem dependenți de multe lucruri în viața de zi cu zi. Absolut fiecare dintre noi se luptă cu o dependență – inofensivă sau nu, însă dintre toate, dependența de droguri este de departe cea mai distructivă. Și, din nefericire, cele mai multe povești au un sfârșit tragic.

Mickey și Kacey provin dintr-o familie disfuncțională, cu un trecut marcat de dependența de opiacee. După ce mama lor moare din cauza unei supradoze, iar tatăl le părăsește, cele două fete rămân în grija bunicii materne. Gee, se străduiește cât poate, în condițiile date, să îngrijească și să întrețină doi copii mici de una singură, însă nu reușește să ofere acel cadru familial potrivit, o educație care să transforme fetele în două femei puternice. Au aripile frânte. Chiar dacă sunt atât de diferite una de cealaltă, chiar dacă alegerile pe care le fac în viață sunt diferite și le duc în locuri diferite, trecutul pe care îl au în comun și care le-a frânt planează asupra prezentului ca un nor imens, care nu lasă lumina să pătrundă.

Kacey a cunoscut dependența devreme, mult prea devreme. S-a născut cu ea, se poate spune că a fost destinul ei. Nu s-a putut împotrivi pentru că nu a avut opțiunea asta. Mai târziu, când ar fi putut deveni o alegere între bine și rău era deja prea târziu. S-a lăsat dusă de întuneric și s-a îndepărtat tot mai mult de sora ei, însă viața are modurile ei prin care intersectează viețile oamenilor chiar și atunci când a aceștia se împotrivesc.

Romanul alternează pe două planuri – Atunci și Acum – fragmente din copilăria si adolescența fetelor cu evenimentele din prezent. Atunci când am ales Un râu lung și luminos și i-am citit descrierea m-am așteptat la un roman polițist cu accente dramatice. De fapt, a fost exact invers – o dramă cu ușoare accente polițiste, deoarece acțiunea s-a învârtit foarte puțin în jurul poliției și a crimelor care declanșează lanțul de evenimente. Nucleul romanului este dependența de droguri si tot ceea ce derivă din ea – vieți distruse, generații pierdute, suferință fizică si psihică, handicap emoțional, nefericire, singurătate, vulnerabilitate, nesiguranță, moarte. E o carte puțin dură pe alocuri. Chiar dacă asiști ca simplu spectator nu e greu să-ți imaginezi ceea ce trece prin filtrul minții. Stilul de scriere e foarte cinematografic, poți simți pericolul care pândește după colț și durerea ascunsă printre rânduri. Personajele nu se încadrează în tiparul celor de care te poți „lipi”, dar cumva ajungi să te conectezi la un anumit nivel cu fiecare în parte și să nu le judeci alegerile. Poți rămâne imparțial pentru că în galeria asta de personaje suferința este cea care dă tonul. Suferința, pierderea, abandonul.

E o carte bună, care merită atenție. Este în curs de ecranizare, a apărut la editura Leda, în colecția Bazaar si o găsiți pe Libris.ro.

Rating Goodreads: 5/5*
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Artista henna, de Alka Joshi

„Lakshmi, o fată de șaptesprezece ani, scapă dintr-o căsnicie cumplită și învață să se descurce singură în coloratul Jaipur al anilor ‘50.
Ajunge o fenomenală artistă de tatuaje cu henna, căutată de toată lumea nu doar pentru desene, ci și pentru sfaturi și confesiuni. Deși poate păstra secretele aristocrației, știe că nu le poate dezvălui pe ale sale…
Pe măsură ce succesul ei crește, Lakshmi trebuie să fie atentă la invidia pe care o stârnește și la viața independentă pe care o duce. Mai ales că soțul părăsit e deja pe urmele ei și o găsește după mulți ani, având o aliată neașteptată: o soră mai mică, de existența căreia Lakshmi nu avea habar. Brusc, tot eșafodajul atent construit al vieții ei e în pericol să se prăbușească.”

Când am văzut la editura Nemira anunțul despre apariția acestei cărți am știut imediat că trebuie să o citesc și că e genul meu de poveste. Mi-era dor să mă întorc în India prin intermediul unei cărți. A trecut un an de la ultima călătorie (vezi Taina povestitoarei) și parcă așteptam cu sufletul la gură un nou roman care să-mi poarte gândurile departe.

Artista henna mi-a purtat pașii pe străzile prăfuite din Jaipur, Rajasthan, într-o Indie a contrastelor, sufocată de tradiții străvechi, unde vechiul și noul sunt într-o continuă luptă, unde educația și șansele la o viață independentă sunt limitate de cutume, caste și poziția în ierarhia sistemului acestora. Lakshmi e un personaj care dă glas atâtor alte femei precum ea, care nu au avut poate curajul, șansa, încrederea de a încălca regulile și de a lupta pentru independența lor, pentru posibilitatea de a alege cine vor să fie, unde și cu cine.

Pe când avea treisprezece ani, Lakshmi a fost căsătorită forțat și trimisă de acasă. Timp de doi ani a reușit să îndure bătăile repetate ale soțului său și a învațat în același timp de la cea care îi era soacră despre efectele tămăduitoare și terapeutice ale plantelor, cum să le combine și cum să prepare mixturi pentru diverse afecțiuni și situații. Acest dar primit pe neașteptate, împreună cu talentul de a tatua cu henna o ajută pe Lakshmi să-și construiască zi de zi, vreme de cinsprezece ani, viața independentă pe care și-o dorea, la care visa, pentru care lupta și muncea. În societatea de elită din Jaipur, Lakshmi avea o reputație excelentă, iar afacerea ei înflorea și dădea constant roade. Însă viața ei își schimbă destul de repede traiectoria după ce apar în peisaj Hari, soțul părăsit și Radha, sora mai mică de a cărei existență nu avea habar.

Ei bine, ceea ce urmează a fost pe alocuri oarecum ușor de intuit, relația dintre cele două surori fiind pe tot parcursul romanului tensionată datorită lucrurilor atât de diferite pe care și le dorea fiecare în parte și care afectau inevitabil viețile amândurora. Lakshmi își dorea să-i ofere Radhei șansa pe care ea nu a avut-o la cei treisprezece ani ai ei – aceea de a alege, de a avea un viitor mai bun din toate punctele de vedere. Radha, pe de altă parte, visa la familia pe care nu a avut-o niciodată. Nu își dorea ceea ce Lakshmi își dorea pentru ea și nu îi semăna decât prin faptul că amândouă erau la fel de încăpățânate. Această prăpastie care se creează între ele se adâncește tot mai mult atunci când Lakshmi este nevoită să-și privească întreaga viață năruindu-se din cauza alegerilor pe care le face Radha și care, o afectează direct și indirect și pe ea.

Sunt momente de-a lungul timpului când modul în care ne influențează viața oamenii care ne ies în cale este unul negativ. Sau, mai bine zis, așa percepem lucrurile la momentul când acestea se întâmplă și asta pentru că ne îndepărtăm puțin (sau mai mult) de ceea ce ne doream, așteptam sau credeam că merităm. Și-apoi vine acel moment când trebuie să reconsideri totul, să tragi linie, să pui punct și să o iei de la capăt, departe de tot ceea ce îți imaginai, e adevărat, dar în locul potrivit, privind apoi imaginea de ansamblu. Pentru că, am constatat din proprie experiență, fiecare lucru care ne rănește și care ne afectează la un anumit moment dat, prinde rădăcini în noi, din care mai târziu înflorește ceva bun și frumos. Fiecare „rău” are o parte bună. Întotdeauna. Chiar dacă, din păcate, uneori o vedem mult, mult mai târziu.

„Succesul era efemer – și nestatornic -, așa cum aflasem pe propria piele. Te schimba dinspre exterior, nu dinlăuntru. În adâncul ființei mele eram în continuare fata care visa la un destin mai măreț decât îmi era îngăduit. Chiar aveam nevoie de casă pentru a demonstra că am pricepere, talent, ambiție, intelingență?”

Artista henna este o poveste tare frumoasă. Nu una extraordinară, căci uneori am simțit că înaintez greu și că îmi pierd răbdarea cu ea, ci una care merită descoperită pentru lecția prețioasă de istorie pe care ți-o oferă și pentru sentimentul plăcut de recunoaștere pe care îl ai la final – acela că indiferent de locul unde ne naștem sau trăim în lumea asta, de timp, de tradițiile pe care le urmăm, de Dumnezeul în care credem sau de culoarea pe care o are pielea noastră, simțim la fel. Și ne dorim același lucru – să fim fericiți și împăcați cu alegerile noastre, chiar dacă fericirea înseamnă altceva pentru fiecare dintre noi.

Mi-a plăcut personajul Lakshmi pentru hotărârea și îndârjirea sa, pentru tenacitatea și energia ei, pentru talentul, implicarea și dăruirea cu care muncea. Poate că nu a făcut întotdeauna cele mai bune sau mai inspirate alegeri, dar cine face atunci când e subiectiv?!

Romanul face parte din colecția Damen tango a editurii Nemira și îl găsiți aici.

Rating Goodreads: 4/5*
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Îndoiala, de Ashley Audrain

„Blythe Connor este hotărâtă să fie o mamă bună și iubitoare pentru fiica ei, Violet, o mamă așa cum ea nu a avut niciodată. Dar încă din primele luni, haotice și istovitoare, după ce o aduce pe lume, Blythe nu reușește să găsească acea legătură specială pe care visase să o aibă cu fiica ei. Cu timpul, ajunge să fie tot mai convinsă că e ceva în neregulă cu Violet. Sau să fie totul doar în mintea lui Blythe? Soțul ei, Fox, îi spune că exagerează. Și cu cât Fox îi respinge mai mult temerile, cu atât Blythe are îndoieli mai mari cu privire la luciditatea ei. Ani mai târziu, când devine mamă pentru a doua oară, Blythe cunoaște în sfârșit, alături de băiețelul ei, Sam, legătura profundă, unică dintre o mamă și copilul ei. Până și Violet pare să-l iubească pe frățiorul ei. Dar cand viața, așa cum au stiut-o până atunci, se schimbă iremediabil de la o clipă la alta, criza devastatoare o silește pe Blythe să înfrunte adevărul…”

„Inima unei mame se frânge într-o mie de feluri de-a lungul vieții.”

Maternitatea este un proces ireversibil. O parte din viața ta ești doar tu, X, cineva oarecare. După ce naști o altă ființă umană devii Mama pentru tot restul vieții tale. Și al lor. Din acel moment nimic nu va mai fi la fel, locul tău în lume nu va mai fi același. Pentru unele femei, maternitatea este o experiență divină. Pentru altele, nu. Și dacă e ceva ce învăț continuu de când sunt și eu o Mamă oarecare în mulțimea de Mame de toate felurile e că nu avem dreptul să ne judecăm una pe alta, indiferent de cum par lucrurile din afară. Niciodată. Fără excepție. Unele lucruri sunt ușor de condamnat privind de pe margine și îndrăznesc să spun că nicio experiență nu seamănă cu alta. Niciun copil nu seamănă cu altul.

„Așa e maternitatea – doar prezentul contează. Acum disperare, acum ușurare.”

Cum a fost cartea asta pentru mine… Doamne, cum a fost! Nu știu de unde să o apuc și cum să vorbesc despre ea. Despre tot ceea ce m-a făcut să simt. Pentru că uneori m-am regăsit în trăirile lui Blythe. Pentru că unele zile nu au fost, nu sunt ușoare, pentru că am avut și eu parte de momente când îmi doream să dispar din viața mea o oră, o zi, un an. Pentru că în zile ca alea simți că nu ai primit ceea ce așteptai sau poate că, nu e tocmai ceea ce îți doreai cu adevărat. Pentru că, de fapt, niciodată nu ești pregătit pentru această responsabilitate uriașă de a ține în viață o altă ființă umană complet dependenta de tine și de a rămâne tu însuți încercând să faci asta. Și pentru că, așa cum spuneam, nu mai există cale de a te întoarce înapoi.

Povestea lui Blythe e dramatică, iar suferința și întunericul par că se transmit din generație în generație, de la mamă la fiică. Un ciclu nesfârșit, etern. Lăsăm un pic din noi în fiecare dintre generațiile viitoare. Iar asta e emoționat și înfricoșător deopotrivă. Lumea lui Blythe se năruie puțin câte puțin după ce devine pentru prima oară mamă. Micuța Violet nu este copilul la care visează toate viitoarele mame, dar Blythe se străduiește din răsputeri să simtă pentru ea ceea ce crede că ar trebui să simtă o mamă. Printr-un joc crud al destinului, nici una dintre ele nu a apărut în viața celeilalte la momentul potrivit. Nu voi intra mai mult în amănunte. Despre o astfel de carte nu poți să povestești prea mult fără să spui prea mult. Dar o recomand cu căldură.

Îndoiala este o altfel de poveste despre maternitate. E un adevăr expus într-o lumină puternică, lipsit de nuanțe și de umbre. E brută, brutală. Și uneori o citești cu nod în gât pentru că asiști neputincios la drama unei familii care se destramă încetul cu încetul. Iar asta, ei bine, mi se pare întotdeauna greu de „privit”.

Romanul a apărut la editura Litera, în colecția Buzz Books. Îl găsiți, desigur, și pe Libris.ro.

Rating Goodreads: 4/5⭐
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Cele patru vânturi, de Kristin Hannah

„Texas, 1934. Milioane de oameni sunt șomeri și seceta a nenorocit Marile Câmpii. Fermierii se luptă să-și păstreze pământurile și gospodăriile, în timp ce recoltele le sunt decimate, apa e pe punctul de a seca, iar praful amenință să-i îngroape cu totul. Una dintre cele mai negre perioade ale recesiunii economice din anii 1930, perioada furtunilor de nisip, s-a abătut nemiloasă asupra capetelor oamenilor.

În aceste vremuri nesigure și periculoase, Elsa Martinelli trebuie să aleagă dacă rămâne să lupte pentru pământul iubit sau pleacă în căutarea unei vieți mai bune în California. Cele patru vânturi este un portret înduioșător al Americii și al visului american, văzute prin ochii unei femei de nezdruncinat, ale cărei curaj și putere de sacrificiu sunt definitorii pentru o întreagă generație.”

„Inima de mamă, atinsă de aceeași secetă care ucide totul în jur, are curajul să traverseze deșertul și să înfrunte foametea pentru a-și salva copiii, mânată doar de forța ei lăuntrică. Un roman extrem de realist, care subliniază valoarea și esența delicată a Naturii înseși.” – Delia Owens

Îmi era dor dor să dau 5 stele unei cărți semnate de Kristin Hannah. Ultimele titluri nu au reușit să mă mai cucerească, așa că mi-am pus toate speranțele în noua carte. Mă bucur că de data aceasta nu mi-au fost înșelate așteptările. KH este o autoare foarte dragă sufletului meu. Deși se folosește oarecum de aceeași structură în romanele sale, fiecare în parte are ceva al lui și atinge câte o coardă sensibilă. Chiar și atunci când tematica se repetă, autoarea prezintă întotdeauna o nouă față a acesteia. Poveștile ei sunt cel mai adesea centrate pe relațiile de familie și/sau de prietenie, în special pe legătura puternică mamă-fiica.

În Cele patru vânturi, Kristin Hannah se folosește de o perioadă dificilă din istoria Americii pentru a creea fundalul unei povești așa cum numai ea știe să scrie – profundă, dramatică, de neuitat.

„Între anii 1929 și 1933 SUA a suferit un puternic colaps economic, accentuat în unele zone geografice și de numeroase calamități naturale. Cele mai distrugătoare dintre acestea au fost furtunile de nisip declanșate în zona numită “Dust Bowl” (Castronul de nisip). În 1932 au fost înregistrate 14 furtuni de nisip, în 1933 deja 38. Cele mai puternice furtuni au avut loc între mai 1934 și aprilie 1935. Epicentrul furtunilor era cuprins în perimetrul statelor Kansas, Colorado, Texas și Oklahoma, dar au fost afectate și state vecine. Locuitorii acestor zone își vindeau, dacă puteau sau de cele mai multe ori își abandonau bunurile ce nu puteau fi transportate și plecau spre California, în căutarea unui trai mai bun.

În patru ani de zile, peste 300.000 de astfel de migratori, numiți “okies” sau “arkies”, în funcție de statul de origine, au trecut în California cu automobilul. Dezamăgirea celor care ajungeau la destinație era imensă pentru că forța de muncă era excedentară, iar salariile erau de mizerie.” (sursa: historia.ro si wikipedia.org)

O imagine reprezentativã pentru Marea Depresiune: Mama migrantă (fotograf: Dorothea Lange)

Cred că nu întâmplător am găsit această imagine „reprezentativă”, căci o astfel de mamă a fost și Elsa Martinelli. Un personaj fictiv, care însumează însă spiritul tuturor mamelor migrante – cel de sacrificiu. Aceste femei au lăsat în urmă totul, plecând spre necunoscut cu speranța unui viitor mai bun pentru copiii lor și găsind acolo și mai multă sărăcie și foamete.

Suferința umană, disperarea, deznădejdea sunt aproape palpabile în această poveste. Mi-am imaginat deseori pe parcursul lecturii ce aș fi făcut eu în locul Elsei. Cum aș fi reacționat, cum m-aș fi descurcat, dacă aș fi îndurat. Numai că nu am putut cuprinde cu imaginația atâta suferință, atât de mult sacrificiu. A fost mai mult decât am putut suporta, fiind de asemenea mamă a doi copii, dar care muncește o muncă decentă. O „văd” pe Elsa și pe mama din fotografia de mai sus în lanul de bumbac, culegând capsulele cu mâinile însângerate, la aproape 40 de grade, în câmp deschis și mă simt incredibil de norocoasa. Incredibil de nesăbuită uneori și poate nerecunoscătoare pentru tot. Povestea ei, a lor este cu adevărat o lecție. Despre forță interioară, curaj și demnitate.

„Un războinic crede într-un final pe care nu-l poate vedea și lupta pentru el. Un războinic nu renunță niciodată. Un războinic luptă pentru cei mai slabi decât el. Mie mi se pare că seamănă cu maternitatea.”

Lăsând deoparte contextul istoric-economic-politic al perioadei în care se desfășoară acțiunea, nucleul romanului este legătura dintre Elsa și fiica ei, Loreda – povestea unei mame care dă totul și a unei fiice care înțelege prea târziu. E aproape imposibil să nu simți ace în ochi la finalul cărții. Pentru că așa sunt mamele. Și așa sunt fiicele.

„Iubirea este ceea ce rămâne după ce toate celelalte lucruri au dispărut. Asta ar fi trebuit să le spun copiilor mei atunci când am plecat din Texas. Este ceea ce am să le spun diseară, deși ei încă nu sunt pregătiți să înțeleagă. Cum ar putea? Eu am patruzeci de ani și abia acum am înțeles acest adevăr fundamental.
Iubirea. În vremurile cele mai bune, e un vis. În vremurile cele mai rele, e o salvare.
[…] Cele patru vânturi ne-au adus aici pe noi, pe niște oameni din toate colțurile țării, chiar la marginea acestui pământ măreț. Iar acum, în sfârșit, ne spunem punctul de vedere, luptăm pentru ceea ce știm că e corect. Luptăm ca visul nostru american să fie din nou posibil.”

Ar mai fi multe de povestit despre carte, însă vreau să o descoperiți singuri. Pentru că este genul acela de carte – despre care e suficient să știi doar că merită, iar detaliile care o alcătuiesc să le descoperi pe cont propriu. Elsa Martinelli este un personaj care va rămâne cu tine, la fel ca celelalte personaje memorabile ale autoarei.

Romanul a apărut la editura Litera, în colecția Blue Moon și îl găsiți și pe Libris.ro.

Rating Goodreads: 5/5⭐
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Inside out (Din suflet), de Demi Moore

„Celebra actriță americană Demi Moore, îndrăgită de public pentru filme ca Propunere indecentă și Fantoma mea iubită, se deschide cititorilor prin cartea sa plină de detalii intime și emoționante. Demi Moore își spune povestea sincer, dar cu demnitate, tact și generozitate față de oamenii importanți din viața ei. Actrița se dovedește a fi foarte asemănătoare în persoană cu femeia din paginile cărții: grijulie, curioasă, uneori nesigură, dar și sinceră. Ea disecă, cu precizia unui chirurg, divorțurile, dependența și izolarea, dar, totodată, scoate în evidență caracterul puternic pe care îl are. Din suflet este o poveste despre supraviețuire, succes și renunțare.”

Continuă lectura „Inside out (Din suflet), de Demi Moore”