Un album numit simplu „amintiri”
Nu știu ce mi-a venit, dar ieri am răscolit prin noptiera de lângă pat. Ascuns printre multe hârtii și hârtiuțe, zăcea uitat un album. Albumul meu. De fapt, nici nu prea mai arată a album. E greu de descris starea precară în care se află. O să îl numesc simplu „amintiri”. Dintre toate pozele strânse de-a lungul timpului, pe astea am reușit cumva să le păstrez mereu laolaltă, în aceeași formulă. Nu am luat și nici nu am mai adăugat nimic. Ultimele două poze adăugate sunt de când am împlinit 18 ani. De 6 ani, nu am mai adăugat nimic.
Mărturisesc, un gol în stomac s-a făcut simțit când am început să le iau în ordine cronologică. Primele mele poze, de când aveam câteva luni, câteva cu mami, câteva cu tati (nu o să fiu formală, chiar și acum ei sunt mami și tati), alte câteva cu mine la grădiniță, apoi la școală. Priveam cu nostalgie ochii ăia mari, aproape negri, atât de inocenți și atât de senini. Mă privesc în oglindă și văd aceeași ochi aproape negri, cărora uneori le lipsește seninătatea, alteori inocența. Am ochii mamei. Deși nu sunt de aceeași culoare, arată la fel când zâmbesc, când sunt triști, când plâng. Câtă fericire se citea în ochii ei când mă ținea în brațe. Câtă dragoste. Și câtă copilărie într-ai mei. (mai mult…)
Mă trezesc deseori pe partea mea stângă de pat, înotând prin gânduri și prin amintiri. Cad în prăpastii de semne de întrebare și mă împiedic de semne de exclamare. Mă pierd între paranteze și tot pășesc haotic printre puncte de suspensie…
Se spune că oamenii se tot schimbă, însă amintirile rămân aceleasi… mai ales cele dureroase.