Pe gânduri…

605730450c0f7232978764a8446ccad2

Atunci când lucrurile devin grele și sunt departe de ceea ce ți-ai imaginat, simți un dor nebun de copilărie. Ai da fuga înapoi la zilele lungi de vară când viața era mult mai simplă, mai colorată, mai veselă, când sufletul îți plutea, iar chipul îți era luminat în fiecare zi de zâmbet.
Atunci când simți că nu mai ai scăpare și că te învârți într-una în același cerc vicios, dorul de anii copilăriei parcă te sufocă și te doare. Te simți ca un netrebnic pentru că ai tânjit după maturitate. Acum problemele nu au întotdeauna rezolvare și parcă se înmulțesc cu fiecare an care trece.

Îmi este iarăși dor de copilul de-altădată. Îmi este dor.

Iustina Ţalea Dinulescu

Amintiri din copilărie II

8386794384_2316face37_z

M-am întors pentru câteva momente în urmă cu 15 ani. În iulie, vara anului 1998. Aveam 10 ani și atunci, în acea vară, am mers pentru prima oară la mare. Cu mama. Doar noi două. Drumul cu trenul mi s-a părut (și încă mi se pare) interminabil. Aveam o dorință nebună de a vedea marea. Mi se părea ceva incredibil. Simțeam o chemare. Am avut-o în suflet dintotdeauna. Acum știu asta.  Continuă lectura „Amintiri din copilărie II”

Nostalgii

muzica-anilor-90-700x465

Am fost un copil fericit. Și cred că lipsa tehnologiei avansate mi-a făcut copilăria atât de frumoasă. Petreceam mult timp afară, iar „Țară, țară vrem ostași”, „Șotron”, „Fete, filme și băieți…” și multe altele erau jucăriile mele. Port și acum pe genunchi și pe coate, cu mândrie, semnele acelor zile de vară petrecute sub soarele ceva mai blând.
Și părinții. Și bunicii. Da, și ei mi-au făcut copilăria minunată. Pentru că și-au făcut întotdeauna timp pentru mine și pentru că nu mi-au umplut viața cu munți de jucării, ci cu multă afecțiune. Continuă lectura „Nostalgii”

De ce i-ai fura unui copil copilăria?!

Nu pot înțelege de ce unii părinți își transformă copiii în păpuși sau în accesorii. Nu am aprobat și nici nu găsesc frumoasă o copilă machiată, coafată și plină de bijuterii la vârste fragede și foarte fragede. Să fie oare vorba de nevoia părinților de a ieși în evidență? Dar de ce să facă asta prin intermediul copiiilor lor? E o insultă și o batjocoră la adresa copilăriei, e o obligare a sufletului și a trupului de a se maturiza mai repede și o încălcare a legilor nescrise ale naturii, ale firii umane.
Frumusețea unui copil stă tocmai în simplitatea și în naturalețea lui.
De ce ar încerca tocmai părinții să le răpească asta? Continuă lectura „De ce i-ai fura unui copil copilăria?!”

Un dor. Ce dor!

Mi s-a făcut dor. Simt din nou acel dor de copilărie sau mai degrabă e acel dor de a nu mă mai simți împovărată de „greutatea” lumii.
Mi s-a făcut dor de acele zile în care problemele mi le rezolva mama sau de care mă ascundeam sub plapumă și ele dispăreau.
Mi s-a făcut dor de inocența cu care priveam oamenii, văzându-le doar partea bună și frumoasă.
Am păstrat însă cu mine fragilitatea sufletească de atunci. Pe ea nu am lăsat-o acolo, în trecut, ci a devenit ca un tapet pe care l-am lipit fără să știu înăuntrul meu. Continuă lectura „Un dor. Ce dor!”

Capitole din viața mea

Să plângi de bucurie. E atât de frumos să plângi de bucuria revederii unui prieten din copilărie, să te topești într-o îmbrățișare familiară, pe care nu ai uitat-o niciodată, dar de care ai fost privat mulți ani.
Prima mea prietenă a fost vecina mea. Împărțeam aceeași curte și ne vizitam des. Apoi, adolescente fiind, drumurile noastre s-au separat brusc.
Nu am avut nici o poză împreună, singura amintire palpabilă fiind o fotografie veche cu ea. Toate amintirile cu ea s-au păstrat intacte în inima și în mintea mea. Și când mi se făcea dor căutam acea fotografie veche, iar în colțul ochilor se adunau de fiecare dată câte două picături de dor. Continuă lectura „Capitole din viața mea”

Un copil grăbit…

– Cât de mult mi-aș dori să am viața ta!, mi-a spus ea visătoare.
– Viața mea? De ce ți-ai dori să ai viața mea, Maria?
– Păi mi-ar plăcea să fiu așa mare, să am 20 de ani și să fiu liberă, să fac ce vreau, să mă distrez.
– Dar ce te face pe tine să crezi că eu sunt un om cu adevărat liber sau că am suficient timp liber să fac tot ce vreau să fac?
Maria stă puțin pe gânduri, apoi rostește:
– Nu știu, dar eu tot mi-aș dori să am 20 de ani și să am viața ta. Mie îmi place viața ta. Continuă lectura „Un copil grăbit…”

Un album numit simplu „amintiri”

Nu știu ce mi-a venit, dar ieri am răscolit prin noptiera de lângă pat. Ascuns printre multe hârtii și hârtiuțe, zăcea uitat un album. Albumul meu. De fapt, nici nu prea mai arată a album. E greu de descris starea precară în care se află. O să îl numesc simplu „amintiri”. Dintre toate pozele strânse de-a lungul timpului, pe astea am reușit cumva să le păstrez mereu laolaltă, în aceeași formulă. Nu am luat și nici nu am mai adăugat nimic. Ultimele două poze adăugate sunt de când am împlinit 18 ani. De 6 ani, nu am mai adăugat nimic.
Mărturisesc, un gol în stomac s-a făcut simțit când am început să le iau în ordine cronologică. Primele mele poze, de când aveam câteva luni, câteva cu mami, câteva cu tati (nu o să fiu formală, chiar și acum ei sunt mami și tati), alte câteva cu mine la grădiniță, apoi la școală. Priveam cu nostalgie ochii ăia mari, aproape negri, atât de inocenți și atât de senini. Mă privesc în oglindă și văd aceeași ochi aproape negri, cărora uneori le lipsește seninătatea, alteori inocența. Am ochii mamei. Deși nu sunt de aceeași culoare, arată la fel când zâmbesc, când sunt triști, când plâng. Câtă fericire se citea în ochii ei când mă ținea în brațe. Câtă dragoste. Și câtă copilărie într-ai mei. Continuă lectura „Un album numit simplu „amintiri””

Amintiri din copilărie

Nu știu de ce, azi de dimineață, primul gând m-a dus la țară, la nucul din fața porții de la bunica. Un nuc bătrân, care e acolo de când mă știu. Crengile lui m-au legănat când eram copil, mi-au ținut de umbră și de răcoare în vacanțele de vară, m-au pitulat atunci când mă jucăm de-a v-ați ascunselea, mi-au simțit emoțiile primului sărut, mi-au ascultat planurile și visele de atunci, de copil. Continuă lectura „Amintiri din copilărie”

Taifasuri

– Unde-mi sunt visele de copil?
– Le-a luat timpul…
– De ce le-a luat? De ce mi le-a luat? Cu ce drept?
– Așa e el, timpul… e crud, e nemilos, nu stă în loc pentru nimeni.
– Dar… dar erau atâtea…
– Ai amintirile. Ia uită-te în inima ta și spune-mi ce vezi acolo!
– Văd doi ochi căprui mari și jucăuși. Văd multe păpuși, văd mulți prieteni, văd cărți de povești și leagănul din curte. Da, mă văd legându-mă cu vise și planuri. Văd genunchi și coate julite și păr încâlcit, văd rochița roșie de catifea și pantofiorii albi de lac.
– Ți-e dor…
– Da, sunt bolnavă de dor de copilărie. Continuă lectura „Taifasuri”