Zilele în care suntem bine

Eram la duș, ascultând și fredonând în gând versurile de la Easy on me a lui Adele, încercând să jupoi de pe mine micile momente neplăcute ale zilei când, dintr-o dată, mintea mi s-a limpezit și mi-am amintit ceva anume. Un ceva îngropat de multă vreme în memoria mea, care a țâșnit spontan la suprafață și care m-a lovit din plin în prea plinul din suflet.

Când eram mică, mama cânta la duș, în timp ce făcea baie. Fredona, murmura, iar uneori cânta chiar și mai tare. O auzeam din cameră. Era semn bun. Când cânta era semn bun că era bine, că era fericită (poate…). Când cânta ea la duș, eram bine cu toții. Erau cele mai bune zile. Cu timpul, însă, a cântat din ce în ce mai rar. Apoi, după altă bucată de timp, s-a oprit de tot din cântat. Iar eu mi-am dat seama abia în seara asta, după mulți, mulți ani, că ea a încetat să mai cânte în timp ce făcea baie. Că… poate nu a mai fost bine. Nu atât de bine încât să dea pe dinafară cântând pentru noi.

Am stat minute în șir și m-am gândit la ea, apoi m-am gândit la mine și iar la ea, la noi, la noi mamele, si-am simțit că mi se face stomacul covrig de frică. Astea suntem noi, mamele. În unele zile plângem la duș, iar lacrimile se confundă cu apa, pentru că nimeni nu le aude și nimeni nu le vede; ne ard doar pe noi. Dar zilele pe care și le amintesc copiii noștri sunt alea în care cântăm la duș, fredonat sau murmurat, ori cu voce tare; zilele în care suntem bine.

Mi-e frică să nu mă opresc, într-o bună zi, din cântat…

Iustina Dinulescu

Pot

Știți de câte ori în viața mea l-am ținut strâns în brațe pe „Nu pot„? De câte ori am fost convinsă că nu sunt capabilă să trec peste un episod anume, peste un sentiment sau peste un gol? Și-apoi, cumva, am putut? Viața m-a dus de fiecare dată la limitele acelea pe care eu eram sigură că le am și mi-a arătat că pot să le depășesc. Au fost lecții importante pentru mine, iar cea mai recentă a fost provocarea de a fi pentru a doua oară mamă. Continuă lectura „Pot”

Mi-e dor…de mine. Îmi lipsesc.

Să fii mamă cu normă întreagă înseamnă să te pui pe pauză pe tine, omul, femeia, pentru următorii doi ani (în cel mai fericit caz). Când o aveam pe Eva mică și era vorba doar de ea și atât scriam, practic în necunoștință de cauză, că nu ai voie să te lași pe tânjală. Că trebuie să rămâi femeie, să îți aloci o bucățică de timp pentru tine. Susțin în continuare asta. Oarecum și parțial. Dar mi-am dat seama că depinde de prea multe variabile posibilitatea de a face asta și că judecăm prea ușor alte mame care „arată ca naiba”. Continuă lectura „Mi-e dor…de mine. Îmi lipsesc.”

Paralelă

Eu, la 27 ani, la botezul Evei. Tot eu, la 31 ani, la botezul lui Cezar.

Diferențe:
Stânga: machiajul profesional cu enspe mii de chestii și coafura mult prea elaborată, pentru care am pierdut cel puțin 3 ore, mi-a adăugat ani buni la vârstă. Să nu zic chiar 10, dar pe acolo…
M-am simțit și nu m-am simțit bine. Parcă nici de zâmbit nu mai știam să zâmbesc ca mine. Asta am constatat-o ulterior, uitându-mă la poze. Continuă lectura „Paralelă”

30 sau…”Ti se pare o glumă până ți se întâmplă și tie…”

FB_IMG_1539540626182

Să mă fi întrebat în urmă cu 10-15 ani ce credeam despre oamenii în vârstă de 30 de ani și aș fi spus că sunt deja bătrâni. Totuși, pe măsură ce m-am apropiat și eu de ei, de la un an la altul i-am privit altfel. Iar astăzi îi am. 30. Un număr interesant, rotund, tânăr, plin de viață.
Nu am mai făcut de ceva vreme o „retrospectivă“ , însă astăzi simt nevoia să o fac. Să trag linie, să adun, să scad, să mă împart și să mă multiplic, să mă privesc cu sinceritate și strig în gura mare ce cred că am învățat în toți anii ăștia. Continuă lectura „30 sau…”Ti se pare o glumă până ți se întâmplă și tie…””

Dacă voi nu mă mai vreţi, nici eu nu vă mai vreu!

29cdfaeea4f5d415b1d4a852875c6c83

Târziu, chiar foarte târziu pentru bunăstarea mea emoţională am învăţat să interpretez corect tăcerea sau absenţa oamenilor şi am învăţat deasemenea să le practic. Mare parte din viaţa mea am fost dependentă de prezenţa oamenilor în viaţa mea, dar cu timpul am reuşit să-mi câştig independenţa emoţională. Asta m-a costat multe lacrimi plânse şi neplânse de dezamăgire. M-am consumat o vreme, fiind furioasă şi simţindu-mă nedreptăţită. Astăzi nu mă mai simt aşa. Astăzi merg mai departe cu mai multă uşurinţă şi nu mai sunt dispusă să accept de la nimeni resturi de prietenie, de atenţie ori de apreciere. Continuă lectura „Dacă voi nu mă mai vreţi, nici eu nu vă mai vreu!”

Monolog VIII

3b40907349ce9ef2f63f5814ad14af5a

Îmi dau seama cu o oarecare dezamăgire faţă de mine însămi sau mai degrabă cu confuzie, că trecerea anilor nu m-a lecuit de naivitate. Sunt lecţii pe care credeam că le-am învăţat cu timpul şi totuşi constat că viaţa mă prinde mereu nepregătită.

Cu naivitate, încă mai cred. În oameni şi în vorbele lor, în prezenţa şi în braţele lor, în ochii lor şi în schimbare. Dar oamenii se încăpăţânează să-mi demonstreze că totul e fals, că viaţa e o scenă imensă, cu decoruri care se schimbă şi actori care şi-au învăţat replicile atât de bine încât le-au devenit a doua natură. Continuă lectura „Monolog VIII”

Aparţine-ţi!

45b658e23c94d5581d75a49630b2b258

Cred că scopul vieţii noastre este să ne căutăm. Şi după o vreme să ne şi găsim. De fapt, să ne aparţinem nouă înşine. Poate că sună ciudat ceea ce spun, poate că pare lipsit de noimă. Vei spune că scopul omenirii e fericirea, aceasta însemnând lucruri diferite pentru fiecare om în parte. Cândva, şi eu credeam acelaşi lucru. Între timp mi-am schimbat însă viziunea şi asta pentru că mi-am dat seama că oamenii fericiţi sunt cei mulţumiţi cu ei înşişi şi cu viaţa pe care o au. Restul sunt mai degrabă în căutarea eu-lui decât în căutarea unui ceva care le-ar aduce ipotetic vorbind fericirea. Continuă lectura „Aparţine-ţi!”

Tandrețuri de Eva

dsc_3830

Astăzi m-am bucurat de puțină mămoșenie din partea scumpei mele Eva. E un copil extrem de activ și rareori am parte de momente din astea de tandrețuri din partea ei. Se joacă, merge de-a bușilea prin toată casa, vrea în brațe, vrea iarăși jos, vorbește pe limba ei, dar e cam scumpă la zâmbet. E fericită, nu ar avea cum să fie altfel la cât este de iubită, dar nu e genul de copil care să se gudure pe lângă tine. Preferă să zburde cât e ziua de lungă. Serios, câteodată mă rog să obosească mai repede ca să mai am și eu un pic de răgaz! 😀
Dar astăzi s-a trezit, a făcut ochii mari și s-a târât până lângă mine. Și-a așezat capul pe pieptul meu și am stat așa îmbrățișate minute în șir. Apoi și-a ridicat căpuțul și cu ochii ei mari și curioși mi-a zâmbit cu gura până la urechi de am crezut că mă topesc în secunda doi. Îi râdea toată fața. Am început să-i vorbesc, i-am spus că o iubesc, i-am recitat iar și iar poezia „ma-ma/ta-ta”, ne-am îmbrățișat iar, am gâdilat-o, am giugiulit-o și am profitat din plin de mămoșenia ei. Nu mă săturam să o privesc și să o țin în brațe așa cuminte cum era. În acele clipe am uitat cât sunt de obosită și cât de puțin am dormit de câteva nopți încoace. Am uitat tot ce mă supăra de la o vreme. Inima mea plutea în iubirea mea pentru ea. Continuă lectura „Tandrețuri de Eva”