Zilele în care suntem bine

Eram la duș, ascultând și fredonând în gând versurile de la Easy on me a lui Adele, încercând să jupoi de pe mine micile momente neplăcute ale zilei când, dintr-o dată, mintea mi s-a limpezit și mi-am amintit ceva anume. Un ceva îngropat de multă vreme în memoria mea, care a țâșnit spontan la suprafață și care m-a lovit din plin în prea plinul din suflet.

Când eram mică, mama cânta la duș, în timp ce făcea baie. Fredona, murmura, iar uneori cânta chiar și mai tare. O auzeam din cameră. Era semn bun. Când cânta era semn bun că era bine, că era fericită (poate…). Când cânta ea la duș, eram bine cu toții. Erau cele mai bune zile. Cu timpul, însă, a cântat din ce în ce mai rar. Apoi, după altă bucată de timp, s-a oprit de tot din cântat. Iar eu mi-am dat seama abia în seara asta, după mulți, mulți ani, că ea a încetat să mai cânte în timp ce făcea baie. Că… poate nu a mai fost bine. Nu atât de bine încât să dea pe dinafară cântând pentru noi.

Am stat minute în șir și m-am gândit la ea, apoi m-am gândit la mine și iar la ea, la noi, la noi mamele, si-am simțit că mi se face stomacul covrig de frică. Astea suntem noi, mamele. În unele zile plângem la duș, iar lacrimile se confundă cu apa, pentru că nimeni nu le aude și nimeni nu le vede; ne ard doar pe noi. Dar zilele pe care și le amintesc copiii noștri sunt alea în care cântăm la duș, fredonat sau murmurat, ori cu voce tare; zilele în care suntem bine.

Mi-e frică să nu mă opresc, într-o bună zi, din cântat…

Iustina Dinulescu

Cine ești tu astăzi, străinule?

c539ab7c4ad9d85d918373c4e6749047

Sunt zile când ceea ce văd cei din jurul tău atunci când te privesc și ceea ce vezi tu atunci când îți privești reflexia în oglindă, sunt două persoane diferite. Cum așa? E inexplicabil, poate chiar o idioțenie. Te privești, dar nu ești tu. Te privești și nu te mai placi. Te privești și ți-e dor de tine. Te privești și vezi doar un chip obosit, tern și o expresie golită de orice sentiment. Te privești dorindu-ți să te recunoști. Continuă lectura „Cine ești tu astăzi, străinule?”

„A doua şansă” – totul sau nimic?!

d7d5c7e9a0bb6b4c9c19f0b3ffdca794

O femeie care îşi pierde încrederea în bărbatul iubit devine o femeie puternică. Chiar dacă iniţial lumea ei se prăbuşeşte, iar ea se simte cea mai vulnerabilă fiinţă, după un timp, ea învaţă că nu bărbatul de lângă ea era cel care o definea. Cu fiecare care zi care trece, învaţă să se pună pe sine pe primul loc şi învaţă să se privească pe ea însăşi cu alţi ochi. Continuă lectura „„A doua şansă” – totul sau nimic?!”

Pauză binemeritată de nepăsare

6ed473e708de498873e477491abcc987
Oamenii care mă dezamăgesc constant creează distanțe între sufletul meu și sufletul lor, distanțe pe care nici măcar nu vreau să le mai parcurg. M-au obosit cumplit încercările de a rămâne aproape de oamenii care intenționat sau nu m-au rănit, nu m-au apreciat ori mi-au tulburat liniștea interioară.
Nu mai sunt dispusă să irosesc nici măcar o lacrimă pentru oamenii care se pierd. Nu-mi mai îngădui să mă irosesc. Continuă lectura „Pauză binemeritată de nepăsare”

Astenie de primăvară?!

234ecc743ea5f745eb24f11452ace85a

Încerc să citesc. Mi-am deschis o carte a cărei prefață se numește „Sfârșitul”. O răsfoiesc de trei ori ca să-i simț mirosul specific, care mă relaxează și îmi dă o stare de bine, apoi m-apuc să citesc. Mi-era dor să citesc o carte bună… dar, surpriză, nu mă pot concentra. Gândurile mele o iau razna, iar rândurile din fața mea se dizolvă și devin pulbere. Nici măcar gândurile nu se mai materializează în ceva, ceva de care să mă agăț și la care să reflectez. Nu știu dacă aveți habar despre ce vorbesc. E vorba despre acele gânduri apăsătoare, care vin toate deodată, de nicăieri, și care te dezorientează și te tulbură. Continuă lectura „Astenie de primăvară?!”

Monolog VI

 

67fc21c4c184d4c73b29a1612dc8841a

Mă simt…obosită. Și mă simt confuză. Parcă lucrurile care credeam eu că mă definesc și-au pierdut complet semnificația. Aveam sentimentul că trăiesc într-un echilibru și că mi-am găsit calea, însă astăzi, acum, totul îmi pare haotic, fără nici o noimă. Toată agitația și stresul zilnic m-au copleșit, au pus stăpânire pe sufletul meu, care acum e amorțit, anesteziat. Da, ăsta este cuvântul potrivit. Mă simt anesteziată, dar nu sunt pregătită să intru într-o operație de regăsire a eu-lui rătăcit pe undeva prin lume.
M-am pierdut pe mine. Nu știu dacă asta are vreun sens pentru cineva, pentru că mi se pare că nu are sens nici măcar pentru mine. Nu mă mai regăsesc pe mine însămi în niciunul dintre oamenii din jurul meu. I-am pierdut și pe ei, mi-au plecat din suflet și-au lăsat doar urme. Continuă lectura „Monolog VI”

Iubirea care ține de cald inimii

10478179_790009844364089_5847630979322808980_n
Cu cât se apropia mai mult ziua nunții, cu atât mai multe îndoieli aveam. Cu cât deveneam mai conștientă de pasul mare pe care urma să îl fac, cu atât îmi venea să fac doi pași mici înapoi. Îmi pare rău, iubitule, dar am avut îndoieli, așa cum am îndoieli dimineața dacă să-mi iau fusta neagră sau rochia verde, așa cum oscilez între a-mi iau un colier care să se asorteze doar cu o singură ținută sau unul care să se potrivească cu aproape orice. Pentru că mă știi, sunt nehotărâtă. Nu sunt omul unui da sau nu categoric, eu sunt omul lui „poate”, nu sunt omul lui „ori e albă, ori e neagră”, pentru că îmi plac nuanțele.
M-am îndoit pentru că mă speria necunoscutul, ideea de a împărți tot spațiul meu cu tine. A fost chinuitor să-mi macin sufletul cu atâtea întrebări și temeri… Continuă lectura „Iubirea care ține de cald inimii”

Suflete

large

 Două suflete pot fi legate pentru totdeauna chiar dacă nu se văd, nu vorbesc sau nu se ating. Pentru că sufletul iubește sufletul.  

Despre oameni și prieteni

 

2ba0c52dde074728f8ae0bac3249a0b3

Cu timpul, oamenii și lucrurile din viața noastră capătă noi fețe și noi înțelesuri. Sau poate, cu timpul, chiar noi ne schimbăm și privim lucrurile și oamenii cu alți ochi.
Cu timpul, unii oameni se apropie, iar alții se despart, pentru că modul în care se văd nu mai este același sau faptele fiecăruia scot la iveală aspecte care nu mai pot fi tolerate.
Fiecare an care trece mă lasă cu tot mai puțini prieteni. Pe unii îi regret, pe alții mă bucur că îi las în urmă. Și totuși, fiecare prieten pe care îl pierd îmi lasă în suflet o dezamăgire de care nu mă pot vindeca și care îmi afectează serios încrederea în oameni, și uneori, în mine însămi. Continuă lectura „Despre oameni și prieteni”