Femei pe rug, de Kiran Millwood Hargrave

„Iarna anului 1617, Finnmak, Norvegia. O furtună teribilă se iscă pe mare în jurul îndepărtatei insule norvegiene Vardo. O tânără femeie, Maren, vede cum bărbații de pe insulă, plecați la pescuit, pier într-o clipită. Își pierde astfel tatăl, fratele și logodnicul. Vardo este acum o așezare a femeilor, care sunt nevoite să supraviețuiască în lipsa ajutorului bărbaților răpuși în furtună. Optsprezece luni mai târziu, aici sosește un personaj sinistru. Absalom Cornet a fost chemat din Scoția să le aducă pe femeile de pe insula la ascultare. Cu el călătorește tânăra sa soție, Ursa. În noua ei casă, ca și în compania lui Maren, Ursa întâlnește ceva ce nu a mai văzut până atunci: femei independente. Dar acolo unde Ursa găsește fericirea și dragostea, Absalom nu vede decât un loc potopit de un rău îngrozitor, de vrăjitorie, pe care trebuie să-l dezrădăcineze cu orice preț, chiar cu arderea pe rug a vinovatelor… Inspirată din fapte reale, furtuna din Vardo și procesul vrăjitoarelor din 1620, Femei pe rug este o poveste de dragoste cu accente feministe, înconjurată de răul oamenilor și prigoana naturii din nordul îndepărtat.”

La 24 decembrie 1617 estul ținutului Finnmark din nordul Norvegiei a suferit o furtună cumplită, unde „marea și cerul au devenit una”. Acest lucru s-a întâmplat brusc, o mare majoritate a populației masculine din satul Vardo se afla pe mare în acel moment și a fost surprins de furtuna, care a scufundat zece bărci și a înecat patruzeci de oameni.
Acesta este evenimentul real de la care a pornit Kiran Millwood Hargrave. Acesta este un mic moment în marele timp, care a declanșat o întreagă serie de evenimente și care într-o măsură mai mică sau mai mare au influențat cursul istoriei.

După furtună viața femeilor din Vardo devine și mai grea decât era deja. În acele vremuri, în acele locuri îndepărtate și vitrege, pentru a supraviețui femeile sunt forțate de împrejurări să se descurce singure și să facă lucruri care până atunci erau făcute doar de bărbații lor – să iasă pe mare și să pescuiască, să poarte pantaloni! pentru a avea mai multă libertate de mișcare atunci când făceau toate aceste munci și multe altele. Cu alte cuvinte, femeile au devenit independente. Iar femeile independente devin o amenințare pentru cei care fac jocurile puterii.

Din acest motiv ajunge personajul Absalom Cornet în Vardo – pentru a restabili ordinea și pentru a reinstaura supunerea. Pentru că femeile nu aveau dreptul să aibă păreri sau să acționeze din proprie inițiativă. Iar în Vardo, acestea își câștigaseră o oarecare independență. A fost un personaj sinistru și interesant deopotrivă.

Romanul Femei pe rug a fost diferit de ceea ce îmi imaginasem eu că voi descoperi atunci când l-am ales. Simțeam nevoia să citesc ceva altfel decât ce am citit în ultima vreme, cu un subiect aparte. A fost așa, dar cred că mă așteptam la ceva mai palpitant. Povestea reușește să te prindă până la urmă, dar nu este genul de carte pe care să-ți dorești cu disperare să o termini, la care să te gândești când faci altceva pentru că nu poți să revii la ea. Am aflat totuși lucruri interesante din ea, care sigur îmi vor rămâne în memorie (și mă bucur pentru asta!); poveștile cu femei acuzate de vrăjitorie și arse pe rug pentru asta m-au fascinat cumva dintotdeauna. Pentru că da, intriga principală este asta, așa cum este sugerat încă din titlu, deși abia după jumătatea romanului se pune accentul pe acest aspect.

„Durerea nu te poate hrăni, deși te umple.”

Să vă spun însă care mi s-a părut mie cel mai trist și amar aspect al poveștii. Singurătatea femeii. Și în comunitate și în grupul de femei. Parcă dintotdeauna și pentru totdeauna, în momentele pline de dramatism ale vieților noastre suntem atât de singure. În loc să ne sprijinim și să ne apărăm unele pe altele, suntem primele persoane care iau piatra de jos și o aruncă. Ne abandonăm, uitând că împreună suntem cu adevărat puternice, că împreună vocea noastră este auzită și respectată.

„Dar acum știe că a fost o prostie să creadă că răul există doar acolo, afară. Era aici, printre ei, umblând pe două picioare, judecând cu o limbă umană.”

Spre final, cursul poveștii se îndreaptă către un alt un subiect delicat, care este evident dezbătut mereu și care fie îți este pe plac, fie nu – anume, iubirea unei femei pentru o altă femeie. M-a surprins asta, dar nu mi-a displăcut. Ba mai mult, mi-ar fi plăcut să fie explorat chiar mai devreme în poveste.

Femei pe rug este un roman feminist, cu și despre femei și despre forța lor interioară și despre fragilitatea care le definește de când lumea.

„Fanii ficțiunii istorice care caută o răsturnare de situație în stilul Poveștii slujitoarei se vor îndrăgosti de acest roman… O poveste despre pericol, iubire și putere cu energia unei adevărate Offred.” – Cosmopolitan

A apărut la editura Corint, în colecția Corint Fiction și îl găsiți pe Libris.ro.

Rating Goodreads – 3/5*

Iustina Dinulescu

O vară italiană, de Rebecca Serle

„Când îi moare mama, viața lui Katy se dă cu totul peste cap. Carol i-a fost și cea mai bună prietenă, prima pe care o suna când avea o problemă, femeia care avea toate răspunsurile. De ani buni, mama și fiica plănuiau să plece într-o călătorie unică: la Positano, orașul magic vizitat de Carol înainte de a-l cunoaște pe tatăl lui Katy. Iar acum, tânăra trebuie să pornească singură spre Italia. De îndată ce ajunge pe Coasta Amalfi, Katy e fermecată: falezele sunt spectaculoase, apele mării – de un albastru perfect, locuitorii – încântători, iar mâncarea – o desfătare. Așa că, încet, încet, simte că își recapătă bucuria de a trăi. Până într-o zi când se întâmplă ceva imposibil: o vede pe Carol – frumoasă, bronzată și mai tânără cu 30 de ani. Astfel, în decursul unei incredibile veri italiene, Katy ajunge să o cunoască pe femeia care avea să-i devină mamă și despre care credea că știa totul.”

Am pornit în această călătorie cu multă nerăbdare și cu fascinația pentru Italia a cuiva care nu a pășit niciodată cu piciorul pe tărâmul magic, dar care îl cunoște bine cu ochii minții care a ajuns deja acolo prin intermediul cărților, filmelor, fotografiilor. Sunt sigură că știți despre ce vorbesc, despre cum este să iubești un loc pe care nu l-ai vizitat în realitate, dar pe care pur și simplu îl știi și îl iubești. Așa sunt eu cu Italia, cu coasta Amalfi și Positano îndeosebi (locul unde se desfășoară acțiunea).

Cred că am făcut o alegere foarte inspirată cu această carte. Adică a ajuns la mine într-un moment foarte potrivit ca să o savurez din plin. Are câteva ingrediente care în cazul meu au succes întotdeauna – locația, legătura mamă-fiică, o aură de mistic și de mister. La fel ca și în romanul anterior – Peste cinci ani, Rebecca Serle folosește același stil degajat, plăcut, cu descrieri care te transpun în locurile amintite și cu personaje pe care le simți aproape, în ale căror trări te regăsești, prin ale căror situații ai trecut sau știi că vei trece la un moment dat. E ușor să citești cărțile ei, dar, deși ușoare au darul de a te pune pe gânduri.

Povestea aceasta este despre pierderea unei mame, dar și despre regăsirea acesteia într-un mod extraordinar de frumos, de inedit, de imposibil în realitate. Știm cu toții că pierderea părinților este inevitabilă, suntem conștienți că se va întâmpla într-o zi și tot ce putem face este să ne rugăm și să sperăm că acea zi va fi foarte departe. Numai că uneori nu este atât de departe. Katy are 30 de ani când își pierde mama și mai apoi întâlnește în Italia versiunea de 30 de ani a acesteia. Cât de minunat e asta – să te împrietenești cu mama ta, cu versiunea ei tânără, plină de viață; practic cu o persoană diferită de cea pe care o știai?

De multe ori mi-am imaginat-o pe mama tânără, la vârsta mea (tot 30+). Am câteva amintiri vagi cu ea de atunci, estompate de timp și de persoana care a înlocuit-o, căci mama mea de 60 de ani nu mai este aceeași cu tânăra de atunci. Dar Doamne, ce frumos ar fi să o descopăr cu adevărat pe cea din trecut! Ce frumos că cineva s-a gândit să exploreze acest cum ar fi dacă. Mi-a plăcut mult.

Singura nemulțumire a fost faptul că nu mi-a fost clar ce s-a întamplat mai exact – dacă a fost vorba de călătorie în timp și când s-a întâmplat mai exact, dacă această incursiune în trecut a modificat cursul evenimentelor viitoare (așa mi-a lăsat impresia la un moment dat). Autoarea nu a adus niciun fel de lămurire în acest sens. Cum și când ajunge Katy în trecut? Ceva nu mi s-a legat aici.

Acum să vă spun cea mai tare chestie la romanul ăsta – mâncarea, fraților! Da, da, vă avertizez să nu cumva să vă apucați de citit romanul ăsta cu burta goală. Deși, chiar și cu ea plină, poftă tot o să vă fie! Am probat eu ambele variante! :))

Pâinică proaspătă stropită cu ulei de măsline, cu roșii proaspete, zemoase și dulci, cu burrata... ei, despre asta vorbesc! Să nu ziceți că nu v-am zis!

O vară italiană este poate fi vara în care găsești răspunsuri pe care nu le căutai, poate fi vara iubirii, a regăsirii, a acceptării. Călătorie plăcută! 😉

Romanul a apărut la editura Nemira, colecția Damen Tango. De acolo a aterizat și pe rafturile de la Libris.ro, unde o găsiți la un preț bunicel zilele astea.

Rating Goodreads – 4/5*
Iustina Dinulescu

Fragmente:
„Mă întreb de ce încercăm mereu să schimbăm lucrurile. Ar trebui să facem asta mai rar. Cu unele lucruri nu avem de ce să ne jucăm.”

„Istoria e un beneficiu, nu o greșeală. E frumos să fii cu cineva care te cunoaște, care îți știe istoria. Asta o să fie tot mai important, pe măsură ce înaintezi în vârstă. Să înveți să revii de unde ai plecat poate fi mai greu decât s-o iei de la capăt, Dar, la naiba, dacă-ți iese, merită!”

„Istoria și memoria sunt, prin definiție, ficțiuni. Odată ce un eveniment trece și rămâne doar o amintire, el devine o poveste. Și putem alege ce poveste să spunem: despre viețile noastre, despre întâmplările și relațiile noastre. Putem alege capitolele cărora le dăm un înțeles.”

„În fiecare zi, lumea se naște din nou. În fiecare zi, soarele răsare. E un miracol, cred. Un miracol simplu, de zi cu zi. Viața.”

„Una dintre cele mai mari încercări din viață este să ne dăm seama ce să păstrăm și la ce să renunțăm.”

Soacra, de Sally Hepworth

„Din clipa în care a făcut cunoștință cu soacra ei, Lucy a știut că nu era deloc nevasta perfecta pe care Diana și-o dorise pentru fiul ei. Relația lor a fost mereu politicoasă, lipsită de căldură. Și tânăra nu s-a putut plânge niciodată, pentru că Diana era o femeie despre care nimeni nu avea nimic rău de spus, un adevărat stâlp al societății, o luptătoare pentru drepturile femeilor refugiate. Până când Diana se sinucide, lăsând în urmă un bilet în care mărturisește că nu a mai suportat să trăiască luptând cu cancerul. Numai că autopsia nu dă la iveală nicio urmă a bolii nemiloase, ci doar semne de otrăvire și urme de sufocare. Așa că toți cei din preajma sa devin suspecți de crimă. Cine i-ar fi putut dori moartea Dianei? De ce și-a schimbat aceasta testamentul, dezmostenindu-și copiii? Și, mai presus de orice, de ce Lucy nu pare deloc tristă fiindcă i-a murit soacra?”

Mă tot gândesc la ceva cu care să asemăn cartea asta și nu găsesc nimic potrivit. Dramele de familie sunt un gen pe care îl citesc mereu cu plăcere, pentru că sunt povești inspirate din viața reală, cu și despre oameni simpli, normali, în postura cărora te regăsești foarte ușor. Nu este greu de ghicit după titlu că tema principală a romanului este relația dintre noră și soacră, o relație care rareori este așa cum își imaginează sau speră ambele părți implicate. Ne încadrăm cu toții în aceleași tipare, mergem parcă pe aceleași drumuri bătătorite de alții înaintea noastră. Ceva e cu siguranță greșit în asta, nu-i așa?!

„Mă întreb: ce rămane din noi după ce nu mai suntem? […] Existam în continuare prin copiii noștri. Prin nepoții noștri. Prin strănepoții noștri. Existăm prin toți oamenii care vor continuă să trăiască, pentru că noi am trăit. Rămân înțelepciunea noastră, inteligența, frumusețea – toate filtrate prin generațiile următoare, care continuă să se reverse în lume și să o transforme.”

Cel mai mult la acest roman mi-a plăcut alternarea perspectivelor și a timpurilor, pentru că am putut privi aceeași situație prin ochii a două persoane diferite – o noră și o soacră, o femeie și o altă femeie, o mamă și o altă mamă – și ambele au avut dreptate. Pentru că dreptatea absolută nu există și pentru că e ușor să judeci pe celălalt atunci când nu-i cunoști adevăratele trăiri, gândurile sau intențiile. Relația dintre Lucy și soacra ei Diana a pornit cu stângul pentru că prima avea așteptări prea mari și o viziune idealistă în ceea ce privea relația pe care ar fi trebuit să o aibă, iar cea de-a doua era o femeie foarte diferită de prima. A fost o lectură captivantă și frumoasă, iar frumusețea ei constă în asta – în faptul că pe parcursul lecturii balanța a rămas mereu în echilibru. Fiecare dintre cele două, noră și soacră, au avut intenții bune care au sfârșit printr-o dezamăgire a celeilalte. Ambele se străduiau și ambele își doreau același lucru – o familie fericită și unită, însă în unele zile acest obiectiv părea ceva aproape imposibil de atins.

Mi-a plăcut de Lucy, mi-a plăcut Diana, mi-a plăcut dinamica relației lor. M-a făcut să regândesc la rându-mi o mulțime de chestii. M-a pus pe gânduri.

Familia este unul dintre lucrurile care ne definesc. Baza noastră se clădește în sânul familiei, relațiile dintre părinți și dintre părinți și copii sunt cărămizile care construiesc fundația. Toată viața noastră se învârte în jurul familiei, în sânul căreia ne încărcăm fie cu sentimente care ne ajută să răzbim în viață chiar și în vremuri grele, fie cu sentimente care ne împovărează și mai mult.

Romanul Soacra nu este doar despre relația dificilă dintre o noră și o soacră. Nu, este mai mult de atât. Este despre o familie, cu bune, dar mai ales cu rele. Despre aventura vieții numită modern și pe scurt parenting. Căci ăsta e izvorul vieții fiecăruia – părinții. E despre cât de ușoară și senină e această relație între părinți și copii atunci când copiii sunt mici, iar părinții reprezintă întreg universul lor și despre cât de anevoioasă și de puțin armonioasă este uneori atunci când copiii se maturizează. E aproape dureroasă partea asta a poveștii. Căci armonia și echilibrul vieții de familie ne scapă deseori printre degete. Uneori, cred că cerem și așteptăm prea multe de la părinții noștri. Alteori, cred că cerem și așteptăm prea multe la copiii noștri. Reprimăm sentimente, le negăm pe altele, creăm distanțe și îngrădim speranțe. Nu suntem cei mai înțelegători copii și nici cei mai toleranți părinți. Undeva, pe drum, apar crăpături pe care le lăsăm în spate pentru că ne continuăm drumul spre înainte. Însă la un moment dat ne ajung din urmă toate și ne înghit cu totul, ca o prăpastie în care cădem în gol pentru că nu am văzut-o la timp. Pentru că am ales să ignorăm ce era evident sau pentru că nu ne-am mărturisit la timp durerile.

„M-am străduit atât de mult timp să nu las la iveală partea mea vulnerabilă, încât am și uitat cât de reconfortant este să fii vulnerabil. De când mă știu a fost nevoie să fiu puternică pentru familia mea. Și e util să fii puternic. Te face să te simți pregătit să înfrunți și să ieși biruitor din orice încercări. Din cauza asta am trăit așa cum am făcut-o, muncind din greu, fară să mă las copleșită, fară să permit să mă las copleșită de vreo slăbiciune. Dar puterea este supraevaluată. Iar vulnerabilitatea și faptul că ești uneori copleșit sunt surprinzător de plăcute.”

Diana a fost o femeie, o mamă, o soție, o bunică, o soacră. Nu a fost „cea mai bună” în niciun rol, dar și și-a dat toată silința. Și-a iubit copiii, și-a iubit incredibil de mult și într-un mod înduioșător soțul, marea iubire a vieții ei. Și-a iubit nepoții și își iubea munca. Și-a iubit și nora, în felul ei. Un pic de Diana suntem fiecare dintre noi. Sau dacă nu suntem, vă spun, v-ar plăcea să fim. Pentru că Diana a fost o femeie puternică, iar drumul femeilor puternice nu este niciodată simplu sau ușor.

„Nu am decât două lucruri pe care cred că merită să vi le spun. Am muncit din greu pentru tot ce a fost important pentru mine. Și ce-a fost important pentru mine nu a costat absolut nimic.”

Tare mult mi-a plăcut acest roman, care se pare că este al cincilea al autoarei, Sally Hepworth. Primul publicat la noi, dar sper că nu singurul, pentru că pe mine una m-a câștigat ca fan.

Cartea a apărut la editura Nemira, în colecția Armada și dacă trageți cu ochiul pe rafturile virtuale ale Libris.ro o s-o găsiți chiar aici.

P.S. Finalul este unul neașteptat de trist și de amar. Nota 10 pentru autoare și pentru cum a construit această poveste, piesă cu piesă.

Rating Goodreads – 5/5*
Iustina Dinulescu

Pasagerii, de John Marrs

„Te afli în mașina ta fară șofer când brusc ușile se blochează, ruta se schimbă și nu mai ai niciun control asupra vehiculului. După care o voce misterioasă iți spune: „O să mori”.
Pe măsură ce mașinile autonome devin varianta mai sigură și mai de încredere, opt oameni se trezesc în această situație înfiorătoare. Printre ei, se numără o vedetă de televiziune a cărei glorie a apus, o tânără însărcinată, o femeie abuzată care fuge de soțul ei, un emigrant fară acte, un cuplu căsătorit și un bărbat care vrea să se sinucidă.
Camerele de filmat ascunse în mașinile lor transmit către milioane de oameni din întreaga lume panica teribilă care-i cuprinde. Dar publicul își va arata adevărata față când va fi întrebat: „Pe care dintre acești oameni ar trebui să-l salvăm? Și pe care să-l ucidem primul?””

Londra, cândva în viitor. Mașinile clasice sunt de domeniul trecutului. Noile mașini autonome sunt soluția propusă de autorități pentru siguranță și pentru reducerea numărului de accidente. Mașinile autonome sunt controlate și programate cu ajutorul inteligenței artificiale. Unii oameni sunt încântați, alții rămân sceptici, însă sunt cu toții obligați să accepte noua rânduială. Într-o zi oarecare cineva reușește să deturneze sistemul de control al autovehiculelor și 8 oameni (6 aleși în mod expres și 2 victime colaterale) se trezesc în situația expusă mai sus. Deși autoritățile garantau că acest sistem nu poate fi atacat, cineva e hotărât să demonstreze că mașinile autonome nu sunt de fapt atât de sigure și că adevărul este cu totul altul.

Romanul este excelent construit și genial gândit. Eram sigură că va fi așa având experiența primului roman – Suflete pereche. Autorul construiește acțiunea exact așa cum un păianjen își țese pânza. Tipologiile de personaje sunt bine ancorate în realitate, par oameni pe care i-ai întâlnit în viața ta sau despre care ai auzit. Așadar, foarte ușor ți se formează în stomac nodul de frică. Pentru că ceea ce scrie John Marrs în cartea lui îți ridică părul pe spinare de frică. Nu știu exact în ce gen literar este încadrată, dar deși pare că ar fi un pic de distopie, amestecată cu puțin SF și cu accente de thriller psihologic ideea expusă poate deveni într-un viitor nu foarte îndepărtat și într-o oarecare măsură realitate. Spun asta pentru că inteligența artificială a câștigat mult teren în ultimii ani, iar o mașină autonomă, mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cea imaginată de Marrs pare ceva credibil. Și înfricoșător.

După ce preia controlul asupra autovehiculelor, Hackerul îi anunță pe pasagerii mașinilor deturnate că în aproximativ 2 ore și jumătate vor muri. În acest timp, Hackerul oferă posibilitatea ca un singur pasager să fie salvat de către public și de către un juriu. Pe măsură ce acțiunea se derulează, lucrurile se complică și secrete ies la iveală. Multe secrete. Fiecare personaj are scheletele lui ascunse în dulap, secrete pe care Hackerul le știe și le dezvăluie public în momente cheie, fara să le dea șansa „vinovatilor” să-și expună argumentele sau circumstanțele atenuante. Mi s-a părut fascinant lucrul ăsta. Pentru că: imaginați-va un lucru care v-ar pune într-o lumină proastă dacă ar fi privit doar dintr-un unghi. Acum imaginați-va că viața voastră ar depinde de cineva care privește faptele doar din unghiul ăla, iar voi nu ați avea posibilitatea de a vă apăra și de a vă spune versiunea. La fel de fascinant de nedrept mi s-a părut modul în care Hackerul a obligat juriul să aleagă o singură viață, după ce i-a manipulat și le-a arătat doar fapte care ar condamna la moarte pe oricine.

„Când fac parte dintr-o mulțime, oamenii încetează să mai fie indivizi, inhibițiile dispar și nu-și mai urmează busola morală obișnuită. Oare s-ar fi apucat vreunul dintre ei, dâca ar fi fost singur, să arunce cu pietre sau cu sticle incendiare în mașina Sofiei? Puțin probabil. Atunci când sunt înconjurați de unii care gândesc la fel ca ei, oamenii nu se mai percep drept indivizi violenți, grupul este responsabil pentru violență, și nu ei personal.”

Cred că scopul autorului a fost de a pune reflectorul cu lumina cea mai intensă pe defectele societății. Londra din viitor e lumea în care trăim noi acum. Încă fără mașini autonome, dar la fel de superficială, la fel de însetată după scandal și cancan, la fel de ușor de manipulat și de învrăjbit. Mă gândeam pe parcursul lecturii că suntem cu toții Pasageri în această mașină autonomă numită viață. Încă nu de nivelul 5, pentru că uneori încă mai avem control, încă mai putem lua propriile decizii, încă mai putem schimba direcția, sensul. Dar viețile noastre, deciziile noastre, greșelile noastre sunt judecate și condamnate cu aceeași ușurință de către oameni care sunt la fel ca noi – tot oameni, tot păcătoși, tot victime uneori.

„Ți-aș sugera să te gândești la rețelele sociale ca la un râu. Pornește dintr-un loc, dar, cu cât ajunge mai departe, cu atât meandrele lui îl poartă în tot felul de direcții. Unele brațe noi secătuiesc repede, altele iau propria direcție.”

Mi-a plăcut mult, deși aș fi vrut mai multe lămuriri la final; poate mai dezvoltat puțin. Cred că aceeași nemulțumire am avut-o și la primul roman. Dar ce vă spun sigur e că merită atenția. E o călătorie interesantă și plină de suspans. Recomand!

Pasagerii a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection și o găsiți pe Libris.ro (prietenul de încredere în materie de cărți).

Rating Goodreads – 5/5*
Iustina Dinulescu

Trei surori, de Heather Morris

„La sfârșitul anilor 1920, trei fetițe dintr-un orășel din Slovacia sunt rugate de tatăl lor să promită că vor avea mereu grijă una de cealaltă. Fac ușor o astfel de făgăduință, neimaginându-și ce greutate va căpăta ea nu peste mult timp. La 15 ani, Livi e trimisă la Auschwitz. Cibi, care are 19 ani, nu poate concepe să-și lase singură sora mai mică și decide să o însoțească. Magda, în vârstă de 17 ani, reușește să se ascundă o vreme, dar până la urmă ajunge și ea în lagăr. Cele trei surori se reîntâlnesc în cel mai cumplit loc cu putință: la Auschwitz-Birkenau. Cruzimea și teroarea pe care le au de înfruntat sunt inimaginabile, dar amintindu-și de tatăl lor și de rugămintea lui, de devotamentul mamei lor și de afecțiunea cu care au fost mereu înconjurate, lupta din toate puterile pentru a trăi.”

Ultima carte din seria Tatuatorului nu aduce nimic nou în ceea ce privește Holocaustul, dar întărește ideea de umanitate și de unitate. Iată de ce spun asta:

Auschwitz-Birkenau e un cuvânt care mie personal cred că îmi va rămâne săpat în creier. E un cuvânt despre un loc, pe care deși nu l-am văzut cu ochii mei, îl am atât de bine conturat în minte încât nu îl mai pot uita. Și nici ce s-a întâmplat acolo.
Auschwitz-ul a fost un loc al contrastelor din atât de multe puncte de vedere, dar ceea ce mi se incredibil și fascinant deopotrivă este faptul că acolo, laolaltă, trăiau cruzimea și umanitatea, că se dădea permanent o luptă între cele două. Prizonierii, pe de o parte, încercau din răsputeri să rămână oameni în ciuda faptului că demnitatea lor și condiția umană erau strivite sistematic, zi de zi. Pe de altă parte, erau călăii lor și chiar și unii dintre ei, care erau mașini de ucis, pline de ură și de violență. Mi-a rămas în minte următoarea parte din notele finale ale cărții…

„Peste lagărul morții și peste câmpurile și pădurile de dincolo de gard era același cer albastru, același soare.” Vedea familii împreună, copii care se jucau și oameni muncind pe câmp. Ei ignorau complet ceea ce se întâmpla în lagărul morții, continuând să trăiască și vazandu-si de treburile lor ca și cum ar fi fost o zi ca oricare alta, ca și cum cei aflați de partea cealaltă ar fi fost invizibili. Aici, unde stătea ima, de o parte a gardului, se simțea duhoarea morții, a crimei și a suferinței, dar de cealaltă parte era viață și libertate. Și totul sub același cer albastru. Cum era posibil așa ceva?”

Povestea celor Trei surori care au supraviețuit Holocaustului este impresionantă din multe puncte de vedere. Eu am fost singură la părinți, sentimentele pe care le ai pentru un frate nu îmi sunt cunoscute, dar am gustat puțin din ele prin intermediul cărților care au la bază această temă – legătura dintre frați. Ca multe altele, e ceva ce nu poți să știi sau să înțelegi pe deplin decât atunci când ești în cunoștință de cauză. Dar din afară este incredibil de frumos de privit. E emoționant. Surorile astea trei mi-au rămas în suflet pentru iubirea și devotamentul lor. E imposibil să nu le iubești pe Civi, pe Livi și pe Magda. Pe toate trei și pe fiecare în parte.

Gândiți-vă la o mână, la degetele de la o mână. Dacă ții palma deschisă și degetele depărtate nu poți să apuci nimic. Dar când strângi pumnul și degetele se lipesc, păstrezi orice înăuntru. Așa au fost cele trei surori, ca pumnul strâns. Împreună au fost puternice, împreună au rezistat. Una lângă alta, s-au apucat bine de viață cu amândouă mâinile și-au strâns pumnii. Naziștii nu le-au înfrânt până la urmă, căci deși ororile văzute și trăite în lagăr le-au însoțit toată viața, cele trei femei au trăit cu adevărat, au luat de la viață tot ce meritau, au râs din nou, au fost fericite, s-au bucurat de fiecare clipă de libertate.

„- Putere și speranță, repetă bunicul ei. Cuvintele noastre speciale, secrete. Sunt cele mai mari calități pe care le poate avea cineva. Calități pe care le văd la tine, Magda, și la surorile tale.”

Un alt moment care mi-a creat din nou un gol în stomac a fost plecarea de acasă. Înainte să plece spre Auschwitz, Civi și Livi își fac bagajele. Știau că vor merge să muncească pentru nemți și, cu inocența omului care nu știe ce îl așteaptă acolo unde va ajunge, își pregătesc hainele pe care nu le vor mai îmbraca niciodată. Haine și bunuri care vor ajunge într-un buncăr de la Auschwitz numit Kanada, unde, printr-o ironie a sorții ajung și fetele la un moment dat, sortând și scotocind prin bagajele altor oameni care au făcut același lucru ca și ele – au pus într-o valiză speranța că vor reveni curând înapoi acasă. Partea asta mi se pare la fel de dureroasă de fiecare dată. Îmi lasă un gol, o tristețe, un gust amar pe limbă. Mă gândesc cât de mici suntem, cât de lipsiți de control asupra vieții în general, cât de ușor de (în)frânt.

„E nevoie de un anume fel de curaj ca să te trezești în fiecare dimineață și să mergi mai departe.”

Și câte povești sunt încă neștiute, nespuse! Câte vom mai afla și iată-ne, după aproape 80 de ani, ștergând cu burete suferințele oamenilor și scriind din nou aceeași istorie plină de ură și de cruzime, cu alt stilou…

Intenția a fost să termin recenzia într-o notă optimistă, dar nu prea am reușit. Două dintre surori trăiesc și în prezent. Viețile lor au fost împlinite. Povestea asta a avut un final fericit și totuși, toată suferința și sacrificiile dintre pagini te împiedică să închei optimist. Heather Morris a reușit din nou să transmită multă emoție în scris. Mai vreau povești spuse de ea!

Romanul a apărut la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei. O găsiți oricând în stoc pe Libris.ro

Rating Goodreads – 5/5*
Iustina Dinulescu

Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo, de Taylor Jenkins Reid

O legendară actriță de film, care amintește întrucâtva de Marilyn Monroe și Elizabeth Taylor, reflectează asupra neobositei sale ascensiuni, precum și a riscurilor pe care și le-a asumat, a iubirilor pe care le-a pierdut și a secretelor pe care le-a ținut departe de ochii și urechile admiratorilor înfocați. Aflată în amurgul vieții, Evelyn Hugo este în sfârșit gata să spună adevărul despre strălucitoarea și scandaloasa ei viață. Dar când o alege pentru această întreprindere pe Monique Grant, o jurnalistă cvasinecunoscută, nimeni nu este mai uimit decât Monique însăși. De ce ea? De ce acum? Monique nu traversează chiar cea mai fericită perioadă. Soțul a părăsit-o, iar viața ei profesională bate pasul pe loc. Indiferent de motivul pentru care Evelyn a ales-o, tânara este hotărâtă să profite de această ocazie nesperată pentru a-și dinamiza cariera. Convocată în luxosul apartament al lui Evelyn, Monique ascultă fascinată în timp ce actrița își deapănă povestea. De la drumul către Los Angeles în anii ’50 până la decizia de a părăsi lumea divertismentului în anii ’80 și, bineînțeles, cele șapte mariaje, Evelyn evocă totul, vorbind despre ambiție nemiloasă, prietenie necondițonată și o mare dragoste interzisă. Monique începe să se lege sufletește de legendara vedetă, dar, pe măsură ce povestea lui Evelyn se apropie de încheiere, jurnalistei îi devine clar că propria viață se intersectează cu destinul actriței într-un mod tulburător.

Iată-mă, în sfârșit scriind despre Evelyn Hugo, la distanță de un serial cu 5 sezoane de pe Netflix, pentru că pur și simplu nu știam de unde să încep cu ea. Nici acum nu prea știu, zău așa, dar zic că e timpul să-i dau credit înainte de a o uita.
De regulă mi-e greu să scriu ceva, orice, despre cărți care sunt super apreciate de către majoritatea oamenilor, iar eu fac parte din minoritatea aia care nu a fost extraordinar de impresionată. Mi-a plăcut, nu zic nu, însă nu am găsit senzaționalul, nu am simțit profunzimea, nu m-am atașat emoțional de personaje, prin urmare am rămas un simplu spectator, care lasă cu usurință în urmă această poveste.

Cartea e ușor de parcurs, „readable”, datorită stilului aerisit, a vorbelor de duh spuse din când în când de Evelyn, dar citind și alte cărți ale lui Taylor Jenkins Reid, care mi-au plăcut mult mai mult, am simțit că ceva a lipsit aici. Poate pentru că pe Evelyn fie o iubești, fie o urăști. Nu există cale de mijloc cu ea. E genul acela de personaj. Și de poveste.

„Când ți se dă ocazia să-ți schimbi viața, fii gata să faci orice e necesar ca să realizezi schimbarea! Nu lumea ne oferă una sau alta, ni le luăm noi. Dacă e să înveți un lucru de la mine, atunci ăsta ar trebui să fie.”

Evelyn Hugo este o forță a naturii. One of a kind. Cum spuneam, ori o iubești, cu toate ale ei, ori o urăști pentru ceea ce a făcut ca să ajungă acolo unde a ajuns. Deși, cine suntem noi să-i condamnăm pe cei îndrăzneți, pe aceia care nu se tem să-și asume orice risc, să încalce câteva norme morale, să frângă inimi și să ceară cu voce tare de la viață tot ceea ce cred că merită? Oare nu am fost fiecare dintre noi puși în situația de a călca pe inimile altor oameni pentru a merge pe drumul pe care ni l-am ales? Pentru că da, uneori e așa. Alegi suferința altora pentru a fi tu fericit, pentru a-ți fi ție bine, pentru a te ridica și a înainta prin viață. Am fi extrem de ipocriți să facem pe inocenții. Iar Evelyn nu e ipocrită. Ea își asumă greșelile, eșecurile, viața. Ia de la viață tot ce poate și totuși nu ia destul. În spatele reflectoarelor care îî arată fericiți și împliniți, cei bogați și celebri au propriile goluri și neîmpliniri, care le macină existența.

Nu simt regret pentru lucrurile pe care le-am făcut, cel puțin nu pentru cele la care te-ai aștepta, indiferent de cât de grele ori de respingătoare or părea ele la lumina rece a zilei.”

Cred cu tărie că povestea iubirii imposibile din această carte este povestea multor oameni ai acelor vremuri și poate chiar ai prezentului (într-o mai mică măsură, evident). Homosexualitatea este încă un subiect sensibil pentru multă lume, chiar dacă de câțiva ani se încearcă „normalizarea” ei, ba chiar promovarea ei pe toate căile. Da, poate că în zilele noastre nu mai privim cu dezgust sau cu stupoare două persoane de același sex care se iubesc, dar în anii 50 acest lucru era inacceptabil, condamnabil, interzis în ochii societății. Poate că un criminal era privit cu mai multă îngăduință decât o femeie iubind o femeie, căci societatea e chiar atât de absurdă uneori.

Nu știu dacă mai este un secret faptul că marea iubire a lui Evelyn a fost o femeie și că cele șapte căsnicii ale ei au fost doar încercări de a umple goluri. De fapt, nu știu cum aș putea vorbi despre cartea asta fără să aduc deloc în discuție subiectul, care e chiar nucleul romanului (stiți doar că de fel nu sunt genul care strică plăcerea lecturii spunând prea multe). Evelyn și Celia – două femei care au trăit într-un timp care le-a fost împotrivă, care nu le-a lăsat să fie cine erau cu adevărat și nici să simtă ceea ce simțeau. Acesta e dramatismul poveștii – imposibilul unui final fericit.

”Evelyn always leaves you hoping you’ll get just a little bit more.
And she always denies you.”

Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo a apărut la editura Leda, colecția Leda Bazzar. O găsiți pe Libris.ro (astăzi la un super preț!!).

Rating Goodreads – 3/5*
Iustina Dinulescu

Secretul fotografei franceze, de Natasha Lester

1942: Când cariera sa de fotomodel celebru este brusc întreruptă de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, Jessica May devine ziaristă și fotografă pentru Vogue și pleacă în Europa să scrie despre conflagrație. Tânăra își găsește salvarea în compania celor trei prieteni ai săi: jurnalista Martha Gellhorn, care o încurajează să încalce toate regulile, parașutistul Dan Hallworth, care o ajută să scrie povești cu adevărat importante, și Victorine, o fetiță care a crescut într-un spital de campanie.

2005: Curatoarea australiană DʼArcy Hallworth este chemată la un superb chateau francez ca să arhiveze o faimoasă colecție de fotografii. Însă, adevăratul mister care îi poate schimba viața este identitatea persoanei din spatele camerei foto.”

„Războiul sfâșie, cutremură. Războiul spintecă, eviscerează. Războiul pârjolește. Războiul dezmembrează. Războiul distruge.” – Susan Sontag

Nu știu de ce continui să citesc cărți cu acest subiect, cu atât mai mult acum, când războiul – acest cuvânt înfiorător, care îți dă fiori numai pronunțându-l – este și realitatea noastră, se întâmplă chiar acum, nu foarte departe de noi. Nu știu de ce, pe de o parte am ales să mă țin departe de informațiile legate de acesta, dar pe de altă parte, mă închid singură între niște pagini care îmi imprimă în suflet aceeași durere, teamă, neputință și furie. Poate tocmai acesta este motivul pentru care lectura cărții a fost anevoioasă. Am înaintat incredibil de greu, dar mi-am impus să o citesc până la capăt și abia apoi să schimb registrul. De data asta chiar o s-o fac.

Natasha Lester m-a cucerit anul trecut cu Secretele Parisului. Eram convinsă că și Secretul fotografei franceze va avea același efect asupra mea. Nu a fost întocmai la fel, nu în cazul meu, dar autoarea a reușit și de data asta să pună sub reflector povestea unor femei remarcabile, a căror muncă nu a fost niciodată apreciată sau răsplătită așa cum ar fi meritat. Pentru că au fost femei. Au fost femei într-o lume domintă de bărbați și de forța lor, de puterea lor de a le decide drepturile sau de a le strivi. O lume dură, nemiloasă. Dar în acea lume, la fel ca în orice altă perioadă de timp de dinainte sau de după, au existat femei eroine, femei curajoase, femei care au ales singure să pășească în bătaia puștii, să facă parte din istorie, să fie schimbare, progres, să încalce normele societății rigide în care au trăit, să fie pur și simplu altfel. Datorită unor astfel de femei, noi, cele de astăzi, avem o voce, voință proprie și dreptul de a o urma, avem dreptul de a ne alege singure calea. Femeile precum Jessica May, personajul principal al romanului, nu au avut asta, dar au făcut ceva în sensul ăsta. Au acționat, s-au sacrificat. Unele au reușit să fie văzute și ascultate. Altele nu.

Romanul Secretul fotografei franceze este o ficțiune istorică. Personajul Jessica May este unul fictiv, dar mare parte din povestea și acțiunile care îi sunt atribuite sunt inspirate de unul sau mai multe personaje reale. Multe evenimente tulburătoare care au loc în carte s-au întâmplat în realitate și sunt consemnate oficial, ceea ce dă autenticitate poveștii.

Jess este în multe privințe genul meu preferat în materie de personaje feminine. Frumoasă, inteligentă, curajoasă, îndrăzneață, cu un desavârșit simț al umorului. E departe de a fi perfectă, dar a fost minunată. În lumea în care femeile nu aveau dreptul să aibă opinii sau să acționeze, Jess nu ezita să spună oricând și oricui ceea ce gândea, ceea ce simțea ori ceea ce își dorea. Evident că a fost deseori redusă la tăcere, pedepsită sau desconsiderată pentru că era femeie și pentru că nu era supusă.

Cel mai curajos lucru pe care îl poți face este să ierți.

Așa cu spuneam și mai devreme, a fost o lectură solicitantă. Poate și datorită numărului mare de personaje, a lungimii capitolelor, a faptului că alternarea perspectivelor Jess-Darcy a fost „la distanță” mare și uneori a fost greu să țin pasul și să-mi păstrez interesul și concentrarea.
Din păcate, povestea lui D’Arcy – perspectiva prezentului mi s-a părut mai mult schițată și grăbită din multe puncte de vedere, însă povestea de dragoste dintre Jess și Dan, deși nu este una „epică” sau memorabilă, este genul de poveste care te face să zâmbești, care îți încălzește inima.

Poate fi greu de crezut că în vreme de război oamenii se mai gândeau și la altceva în afară de a supraviețui, dar adevărul este că iubirea și prietenia sunt sentimentele care te țin la suprafață atunci când valurile vieții te aruncă în toate direcțiile. Iubirea e stâlpul de rezistență al vieții noastre, ea ne salvează de cele mai multe ori sau, măcar ne dă forța de a merge mai departe chiar și în cele mai întunecate vremuri.

”Războiul ne transformă în monștri sau în îngeri, însă la fel face și dragostea.”

Romanul a apărut la editura Nemira, în colecția Damen tango și îl găsiți pe Libris.ro.
Rating Goodreads – 4/5*

Iustina Dinulescu

Începem cu sfârșitul, de Chris Whitaker

„Corect. Greșit. Viața o trăiești undeva între ele. Duchess Day Radley are 13 ani, se declară proscrisă și este apriga apărătoare a fratelui ei de 5 ani, Robin, și părinte pentru mama ei, Star, care nu reușește să aibă grijă nici de ea și nici de copii. Walk n-a plecat niciodată din orășelul din California unde au crescut el și Star. A ajuns șerif, dar nu poate uita că a depus mărturie cândva împotriva celui mai bun prieten, Vincent King, care a ajuns în închisoare. Și este excesiv de protector cu Duchess și fratele ei. După 30 de ani, Vincent este eliberat. Iar Duchess și Walk trebuie să înfrunte problemele care apar odată cu întoarcerea lui.”

Când am citit despre apariția acestei cărți, mi-am zis că e musai să o trec pe lista rapidă, ceea ce am și făcut. Cum a devenit disponibilă pe Libris, a ajuns destul de repede și la mine. M-a atras în primul rând titlul, apoi paralela cu Acolo unde cântă racii (trebuie să o citiți și pe asta, în cazul în care nu ați făcut-o deja!). Ceea ce am făcut diferit totuși a fost fost faptul că nu am mai căutat referințe și recenzii despre carte, așa cum fac de obicei. Nu mă întrebați de ce. Pur și simplu nu am mai făcut-o. Așa că am pornit la drum neștiind absolut nimic despre poveste, neavând așteptări (deși oarecum în mintea mea o și pusesem lângă Acolo unde cântă racii), neștiind exact ce gen e și ce gen de personaje voi găsi. Surpriza a fost una plăcută, vă asigur.

Asemănarea e pertinentă, însă povestea și atmosfera diferă destul de mult. Duchess nu e Kya, dar este un personaj cel puțin la fel de impresionant și de dramatic. Un adult captiv în corpul unei adolescente de 13 ani sau, poate, un copil maturizat cu mult înainte de vreme. Pentru că o serie de întâmplări nefericite și o mulțime factori mai importanți sau mai puțin importanți îi trasează lui Duchess un drum tare anevoios, plin cu obstacole și neșanse, cu lipsă (de afecțiunea și atenția pe care un copil le merită de la părintele său), cu multă, prea multă tristețe și pierdere.

„Mi-aș fi dorit să existe o cale de mijloc, știi? Pentru că undeva la mijloc trăiesc oamenii. Viața nu trebuie să fie ceva de genul totul sau nimic…înoată sau îneacă-te, cam așa. Cei mai mulți oameni calcă pur și simplu apa – și asta mi se pare îndeajuns. Pentru că atunci când tu te îneci, ne tragi și pe noi după tine.”

Începem cu sfârșitul. Pentru că sfârșitul e de fiecare dată un nou început, o nouă șansă. Nu e un clișeu, chiar deloc. Să începi cu sfârșitul, adică să începi să trăiești din nou după ce mori sufletește nu înseamnă că trecutul dispare, că pierderile se uită, că durerea nu a fost acolo. Să începi cu sfârșitul înseamnă să pornești în căutarea fericirii, în căutarea sau spre regăsirea ta. Cred că această expresie a fost modul prin care Chris Whitaker a sintetizat perfect călătoria lui Duchess, viața ei, finalul poveștii.

Speranța e un sentiment profan. Și viața e fragilă. Iar uneori ne ținem de ea cu prea multă putere, chiar dacă știm că se va frânge.

Despre poveste efectiv nu vreau să povestesc nimic. Este un thriller construit cu răbdare și pricepere, unul atipic aș putea spune (cel puțin din ce am citit eu până acum), în care fiecare găsim câte puțin din mai multe genuri literare. Duchess a fost un personaj interesant. Uneori greu de înțeles, de multe ori cu reacții exagerate, însă construind puzzle-ul vieții ei, punând una lângă alta piesele care îl alcătuiesc – lipsa unui tată, a unei familii, a unei mame care să-i fie înger păzitor, prietenă, model în viață, lipsa unor repere și a stabilității emoționale, povara de a avea grijă de o altă ființă umană de doar 6 ani cu atât de multe nevoi și multe altele – îți dai seama de ce Duchess era persoana care era, de ce simțea că nu aparține, că nu se încadrează în niciun tipar. Absența, de toate felurile, i-a trasat lui Duchess drumul în viață.

Romanul lui Whitaker este în același timp un mistery polițist, o poveste de dragoste și o tragedie sfâșietoare. Agonia existențială este vizibilă la tot pasul, dar la final există și speranța. – Publishers Weekly

Au fost câteva momente emoționante, unele pasaje pe care le-am citit și de două ori cu o imensă părere de rău. Mă tot întrebam pe parcursul lecturii oare de ce unii oameni au parte de vieți atât de grele? Oare chiar stă vreun pic în puterea noastră să ne schimbăm destinul, viața? O mulțime de întrebări existențiale fără răspuns. Începem cu sfârșitul e genul de carte care le scoate din sertarul ăla prăfuit în care le-ai vârât cândva.

Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection. Îl găsiți aici.

Rating Goodreads – 5/5*
Iustina Dinulescu

Povestea mea nescrisă, de Jane Thynne

„O descoperire întâmplătoare în cutia unei vechi mașini de scris dezvăluie povestea plină de secrete dureroase a două surori despărțite geografic și ideologic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

New York, 2016: Juno, o fotografă americană, cumpără o mașină de scris Underwood din 1931 care i-a aparținut cândva faimoasei jurnaliste Cordelia Capel. În cutia ei descoperă un roman neterminat, care o determină să pornească într-o călătorie transatlantică pentru a umple golurile din povestea Cordeliei și a surorii ei și pentru a le înțelege secretele.

Europa, 1936: Irene, sora Cordeliei, se marită cu un industriaș german bogat și se mută în Berlin. Cordelia obține un loc de muncă la un ziar din Paris și părăsește Anglia natală în încercarea de a-și construi o carieră în jurnalism. Pe măsură ce situația politică devine tot mai tensionată în Europa, cele două surori păstrează legătura prin scrisori și Cordelia descoperă că soțul lui Irene este simpatizant al regimului nazist.”

Hai să o spun și cu voce tare: Oficial, gata cu războiul pentru mine! Nu-mi vine nici mie să cred că am ajuns la momentul ăsta în care simt că nu mai pot să diger alte povești noi cu tematica războiului. De la Hoțul de cărți încoace, citită în 2014, sunt deci 7 (!!) ani în care am citit nu multe, foarte multe cărți despre acest subiect atât de ofertant și de dramatic, dar simt că sunt gata să mă despart de el (măcar pentru o vreme).

Povestea mea nescrisă nu se focusează neapărat pe partea cu războiul și reușește chiar să fie un pic diferită de altele asemenea. Jane Thynne a încercat să aducă sub reflector câte puțin din toate cele 3 faze ale războiului – perioada de dinainte, puțin din perioada de război și puțin din cea de după. A făcut asta prin intermediul celor două surori – Irene și Cordelia. Deși mai bine de jumătate din roman am crezut că personajul principal al acestuia este Cordelia, am realizat spre final că adevărata eroină a poveștii a fost Irene.

Înainte de căsătoria surorii sale, Cordelia și Irene erau de nedespărțit. Apoi, viața se întâmplă, războiul se întâmplă, iar cele două se înstrăinează complet, apucând căi diferite, supraviețuind fiecare în funcție de conjuncturile apărute. Cordelia nu a înțeles niciodată cu adevărat forța și tăria de caracter ale surorii sale. Irene s-a căsătorit din dragoste, plecând din Anglia în Germania încrezătoare în viitorul său, însă la scurt timp după mutarea în noua țară adoptivă rotițele unui plan diabolic incepeau deja să se învârtă și să prindă viteză, iar Irene a fost obligată să se adapteze din mers. Din afară, Cordelia nu avea cum să știe și nici să înțeleagă rezervarea și tăcerile lui Irene, așa că fiecare dintre cele două pornește pe câte un drum.

Trebuie să recunosc că mi-a luat foarte mult să termin de citit cartea asta. În parte pentru că am fost foarte prinsă cu diverse altele, iar pe de altă parte pentru că jumătate din ea mi s-a părut oarecum plictisitoare. Simțeam că nu ajung nicăieri cu ea, că parcă niciun personaj nu mi se lipește de suflet. A fost însă salvată de final, pe care l-am savurat din plin, pentru că îmi plac la nebunie finalurile la care nu mă aștept deloc. Personal cred că se putea scoate mai mult din poveste. Poate mai aprofundată un pic și perspectiva prezentului, adică a lui Juno. A apărut prea puțin în peisaj, iar spre final parcă s-a concentrat de fapt toată acțiunea. Stilul autoarei e plăcut, ușor de citit, te captivează, însă ceva i-a lipsit romanului de față. Încă nu mi-am dat seama exact ce anume.

Războiul a schimbat ireversibil viețile atâtor oameni. Lumea a mers mai departe, dar nu știu și nu cred că a aflat totul, că a învățat din greșeli ca să nu le mai repete, că a onorat în vreun fel pierderile milioanelor de vieți înghițite de această luptă inutilă. Tot citind cărți cu și despre asta am regăsit o mulțime de similarități cu prezentul în care trăim noi astăzi. Și mi se pare cu adevărat deprimant și lipsit de speranță că am reușit asta – să găsesc asemănări. Nu mai există un Hitler, există mai mulți împrăștiați prin lume. Nu se mai există lagăre de concentrare și camere de gazare, există alte modalități prin care oamenii scapă unii de alții. Rasismul a rezistat timpului și provoacă la fel de multa suferință. Violența…o întâlnim la tot pasul sub diverse forme. Încerc să scriu finalul acestei recenzii de trei zile și nu știu dacă am ales bine exact ziua de astăzi ca să-l scriu, pentru că îmi dau seama și eu că nu sună prea optimist și că m-am îndepărtat de ideea de recenzie a cărții. Așa că o să mă opresc chiar acum. Cartea e drăguță, doar că nu m-a prins pe mine în cea mai grozavă perioadă. Însă dacă ați descoperit de curând subiectul și vă atrage, nu este de ocolit.

Romanul a apărut la editura Rao și îl găsiți și pe Libris.ro.

Rating Goodreads- 4✨
Dinulescu Iustina

Acest tărâm al blândeții, de William Kent Krueger

„1932, Minnesota – Școala Lincoln e un loc ostil unde sute de copii amerindieni, orfani sau separați abuziv de familiile lor, sunt trimiși să fie educați. Printre ei se află Odie O’Banion, un băiat orfan, cu mintea ageră, ale cărui isprăvi atrag mânia directoarei. În urma unui incident, Odie și fratele său, Albert, singurii copii albi din școală, sunt siliți să fugă, luandu-i cu ei și pe Mose, un băiat mut din tribul Sioux, precum și pe Emmy, o fetiță rămasă fară mamă. Împreună, pornesc cu canoea pe râul Gilead, în căutarea unui cămin, întâlnind în drumul lor alți oameni în derivă, de la truditori ai pământului și tămăduitori prin rugăciuni la familii dezrădăcinate și suflete pierdute.”

Acest tărâm al blândeții – nu se putea găsi un alt titlu mai potrivit pentru cartea aceasta. Un loc unde viața se întâmplă; cu bune, dar mai ales cu rele, un loc unde oamenii se iubesc, dar se și rănesc, se caută, se găsesc, apoi iar se pierd; un loc unde oamenii se iartă. Locul în care îți cauți sensul, credința, rostul – acesta este Tărâmul blândeții. Noi toți facem parte din el și cu toții căutăm.

„Totul este muncă grea, Buck. Dacă nu te concentrezi asupra a ceea ce faci, viața te va ucide. Eu iubesc acest ținut și truda. N-am fost niciodată un om care să meargă la biserică. Dumnezeu a adunat totul sub un acoperiș? Nu cred asta. Dacă mă întrebi pe mine, Dumnezeu e chiar aici. În noroi, în ploaie, pe cer, în copaci, în mere și în stelele din plopi. În mine și în tine. Totul este legat și totul este Dumnezeu. Desigur că e munca grea, dar este o muncă bună fiindcă e o parte din ce ne leagă de acest pământ, Buck. Acest frumos tărâm al blândeții.”

E lesne de înțeles că mi-a plăcut cartea. Mult. Foarte mult. Singurul meu regret cu privire la ea este că nu am putut să o citesc dintr-o bucată. Atât de frumoasă e, o comoară. Așa că dacă nu erați hotărâți în privința ei, vă spulber acum orice îndoială. Luați-o! Călătoria lui Odie O’Banion sau „Povestea celor patru Vagabonzi” este mai degrabă o călătorie către cunoaștere și autocunoaștere, către înțelegerea credinței și către trecut, ori poate către descoperirea și acceptarea lui.

Acțiunea romanului este plasată în anul 1932, în Minnesota, în timpul Marii Crize (Dust Bowl), care servește drept fundal istoric pentru poveste. Odie și fratele său, Albert, rămân singuri pe lume și ajung în grija Statului, la Școala Lincoln pentru indieni (o instituție fictivă, dar cu bază reală). Lumea de după porțile Școlii Lincoln este una cu totul diferită de ceea ce ne imaginăm atunci când ne gândim la o școală, deoarece instituția era condusă de o femeie crudă, care exploata copiii în toate felurile în care putea să o facă – îi folosea ca mână de lucru gratuită pentru munci grele, îi înfometa, îi pedepsea pentru nimic. Așa cum spuneam mai devreme, Școala Lincoln are o bază reală, iar astfel de locuri au existat cu adevărat. În astfel de instituții destinate a fi un adăpost pentru copii, erau de fapt niște închisori, unde copiii erau abuzați deseori fizic, sexual și emoțional. Ieșeau de acolo cu aripile frânte și intrau deja ciobiți într-o lume atât de distrusă, care nu avea prea multe lucruri frumoase de oferit…

Într-o zi, Odie, Albert, Mose și micuța Emmy fug din iadul condus de soții Brickman și iau calea libertății pe apă, într-o canoe. Călătoria lor devine o adevărată odisee, căci la fiecare oprire pe care o fac, întâlnesc oamenii care îi mai învață câte o lecție prețioasă despre viață, despre moarte, despre Dumnezeu, despre cruzime și bunătate, despre prietenie și loialitate; dar poate cea mai importantă lecție pe care o învață cei patru vagabonzi este lecția iertării. Pentru că, da, iertarea se învață. Iertarea e darul pe care ți-l faci în primul rând ție, apoi celuilalt. Iertarea aduce suflet lângă suflet și face mai frumoasă viața.

„- Numai Dumnezeu e perfect, Odie. Noi, ceilalți, primim riduri și crăpături. Dacă am fi perfecți, lumina pe care o revarsă asupra noastră ar ricoșa imediat. Ridurile însă captează lumina. Prin crăpături, ea pătrunde înăuntrul nostru. Când mă rog, Odie, nu mă rog niciodată pentru perfecțiune. Mă rog pentru iertare, fiindcă știu că e singura rugăciune care va fi întotdeauna ascultată.”

Scrierea m-a cucerit de la prima pagină. Nu știam nimic despre autor, dar pe mine m-a câștigat cu romanul acesta. Are un stil unic și deosebit de a picta prin cuvinte simple incredibil de frumos. Povestea curge atât de lin, plutești, exact așa cum plutește canoea vagabonzilor pe cursul râului Mississippi. Iar oamenii, Oamenii din Acest tărâm al blândeții sunt numai buni de pus pe rană.

Recomand cu căldură. Aș zice că e unul dintre cadourile numai bune de pus sub bradul cuiva drag. Ține de cald inimii.
Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection. Aruncați o privire pe Libris.ro, îl găsiți acolo.

Rating Goodreads – 5/5✨
Iustina Dinulescu

Fragmente:

„Printre multe lecții pe care viața mi le-a dat în toți acești ani, este și acesta: fii deschis către orice, căci nu-i chip să nu se întâmple ceea ce întrezărești cu toată inima.”

„Inima e ca o minge de cauciuc. Oricât de tare ai zdrobi-o, tot își revine.”

„Pe lume sunt două feluri de oameni, Norman. Oamenii care au lucruri și oamenii care își doresc lucrurile pe care ceilalți oameni le au. Nu trece o zi să nu fie un război undeva în lume. Războiul care va încheia toate războaiele? E ca și cum ai vorbi de o boală care să sfârșească toate bolile. Asta se va întâmpla numai după ce toți oamenii de pe planetă vor fi murit.”

Îți spun ceva băiete. Orice te-ai gândi că nu ești capabil să faci, în clipa în care te concentrezi asupra acelui lucru, atunci când ideea iți pătrunde în minte, chiar dacă doar ți-o imaginezi, s-a și înfăptuit. Nu-ți va lua mult timp să o pui în practică.”

„Oricât de mult creștem sau înaintam în vârstă, undeva, adânc înăuntrul nostru, rămânem niște copii.”

„Suferim pierderi în fiecare clipă. Secundă cu secundă viețile ne sunt luate. Ce s-a pierdut nu se mai întoarce.”

„Rămânem veșnic ce am fost odată. Vorbim cu sinele nostru, ne revoltăm împotriva deciziilor ce ne aduc numai nefericire, oferim alinare și speranță, chiar dacă vechiul nostru sine nu ne mai aude.”

„Exista o suferință mai adâncă pe care niciun trup nu poate s- o îndure, iar aceea este durerea din suflet. E sentimentul că ai fost părăsit de toți, chiar și de Dumnezeu. O singurătate mai mare nu există.”

„Toți avem secrete. Ne purtăm cu ele ca niste veverițe cu alunele lor. Le ascundem și, chiar dacă sunt amare, ne hrănim cu ele.”

„Casa e acolo unde ți-e inima.”

„Cel mai de preț lucru din lume. Crede-mă, Buck, dacă ai o familie, poți să pierzi orice și tot un om bogat rămâi.”

„Există un fluviu care curge prin timp și univers, larg și misterios, un flux al spiritului care se află în miezul oricărei existențe și fiecare moleculă din corpul nostru face parte din el. Oare ce este Dumnezeu, dacă nu acel fluviu? […] Poate cel mai important adevăr pe care l-am învățat de-a lungul vieții mele este că numai când cedez în fața fluviului și accept călătoria îmi găsesc liniștea.”

„[…] tot ce întrezărești cu inima există cu adevărat.”