Acest tărâm al blândeții, de William Kent Krueger

„1932, Minnesota – Școala Lincoln e un loc ostil unde sute de copii amerindieni, orfani sau separați abuziv de familiile lor, sunt trimiși să fie educați. Printre ei se află Odie O’Banion, un băiat orfan, cu mintea ageră, ale cărui isprăvi atrag mânia directoarei. În urma unui incident, Odie și fratele său, Albert, singurii copii albi din școală, sunt siliți să fugă, luandu-i cu ei și pe Mose, un băiat mut din tribul Sioux, precum și pe Emmy, o fetiță rămasă fară mamă. Împreună, pornesc cu canoea pe râul Gilead, în căutarea unui cămin, întâlnind în drumul lor alți oameni în derivă, de la truditori ai pământului și tămăduitori prin rugăciuni la familii dezrădăcinate și suflete pierdute.”

Acest tărâm al blândeții – nu se putea găsi un alt titlu mai potrivit pentru cartea aceasta. Un loc unde viața se întâmplă; cu bune, dar mai ales cu rele, un loc unde oamenii se iubesc, dar se și rănesc, se caută, se găsesc, apoi iar se pierd; un loc unde oamenii se iartă. Locul în care îți cauți sensul, credința, rostul – acesta este Tărâmul blândeții. Noi toți facem parte din el și cu toții căutăm.

„Totul este muncă grea, Buck. Dacă nu te concentrezi asupra a ceea ce faci, viața te va ucide. Eu iubesc acest ținut și truda. N-am fost niciodată un om care să meargă la biserică. Dumnezeu a adunat totul sub un acoperiș? Nu cred asta. Dacă mă întrebi pe mine, Dumnezeu e chiar aici. În noroi, în ploaie, pe cer, în copaci, în mere și în stelele din plopi. În mine și în tine. Totul este legat și totul este Dumnezeu. Desigur că e munca grea, dar este o muncă bună fiindcă e o parte din ce ne leagă de acest pământ, Buck. Acest frumos tărâm al blândeții.”

E lesne de înțeles că mi-a plăcut cartea. Mult. Foarte mult. Singurul meu regret cu privire la ea este că nu am putut să o citesc dintr-o bucată. Atât de frumoasă e, o comoară. Așa că dacă nu erați hotărâți în privința ei, vă spulber acum orice îndoială. Luați-o! Călătoria lui Odie O’Banion sau „Povestea celor patru Vagabonzi” este mai degrabă o călătorie către cunoaștere și autocunoaștere, către înțelegerea credinței și către trecut, ori poate către descoperirea și acceptarea lui.

Acțiunea romanului este plasată în anul 1932, în Minnesota, în timpul Marii Crize (Dust Bowl), care servește drept fundal istoric pentru poveste. Odie și fratele său, Albert, rămân singuri pe lume și ajung în grija Statului, la Școala Lincoln pentru indieni (o instituție fictivă, dar cu bază reală). Lumea de după porțile Școlii Lincoln este una cu totul diferită de ceea ce ne imaginăm atunci când ne gândim la o școală, deoarece instituția era condusă de o femeie crudă, care exploata copiii în toate felurile în care putea să o facă – îi folosea ca mână de lucru gratuită pentru munci grele, îi înfometa, îi pedepsea pentru nimic. Așa cum spuneam mai devreme, Școala Lincoln are o bază reală, iar astfel de locuri au existat cu adevărat. În astfel de instituții destinate a fi un adăpost pentru copii, erau de fapt niște închisori, unde copiii erau abuzați deseori fizic, sexual și emoțional. Ieșeau de acolo cu aripile frânte și intrau deja ciobiți într-o lume atât de distrusă, care nu avea prea multe lucruri frumoase de oferit…

Într-o zi, Odie, Albert, Mose și micuța Emmy fug din iadul condus de soții Brickman și iau calea libertății pe apă, într-o canoe. Călătoria lor devine o adevărată odisee, căci la fiecare oprire pe care o fac, întâlnesc oamenii care îi mai învață câte o lecție prețioasă despre viață, despre moarte, despre Dumnezeu, despre cruzime și bunătate, despre prietenie și loialitate; dar poate cea mai importantă lecție pe care o învață cei patru vagabonzi este lecția iertării. Pentru că, da, iertarea se învață. Iertarea e darul pe care ți-l faci în primul rând ție, apoi celuilalt. Iertarea aduce suflet lângă suflet și face mai frumoasă viața.

„- Numai Dumnezeu e perfect, Odie. Noi, ceilalți, primim riduri și crăpături. Dacă am fi perfecți, lumina pe care o revarsă asupra noastră ar ricoșa imediat. Ridurile însă captează lumina. Prin crăpături, ea pătrunde înăuntrul nostru. Când mă rog, Odie, nu mă rog niciodată pentru perfecțiune. Mă rog pentru iertare, fiindcă știu că e singura rugăciune care va fi întotdeauna ascultată.”

Scrierea m-a cucerit de la prima pagină. Nu știam nimic despre autor, dar pe mine m-a câștigat cu romanul acesta. Are un stil unic și deosebit de a picta prin cuvinte simple incredibil de frumos. Povestea curge atât de lin, plutești, exact așa cum plutește canoea vagabonzilor pe cursul râului Mississippi. Iar oamenii, Oamenii din Acest tărâm al blândeții sunt numai buni de pus pe rană.

Recomand cu căldură. Aș zice că e unul dintre cadourile numai bune de pus sub bradul cuiva drag. Ține de cald inimii.
Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection. Aruncați o privire pe Libris.ro, îl găsiți acolo.

Rating Goodreads – 5/5✨
Iustina Dinulescu

Fragmente:

„Printre multe lecții pe care viața mi le-a dat în toți acești ani, este și acesta: fii deschis către orice, căci nu-i chip să nu se întâmple ceea ce întrezărești cu toată inima.”

„Inima e ca o minge de cauciuc. Oricât de tare ai zdrobi-o, tot își revine.”

„Pe lume sunt două feluri de oameni, Norman. Oamenii care au lucruri și oamenii care își doresc lucrurile pe care ceilalți oameni le au. Nu trece o zi să nu fie un război undeva în lume. Războiul care va încheia toate războaiele? E ca și cum ai vorbi de o boală care să sfârșească toate bolile. Asta se va întâmpla numai după ce toți oamenii de pe planetă vor fi murit.”

Îți spun ceva băiete. Orice te-ai gândi că nu ești capabil să faci, în clipa în care te concentrezi asupra acelui lucru, atunci când ideea iți pătrunde în minte, chiar dacă doar ți-o imaginezi, s-a și înfăptuit. Nu-ți va lua mult timp să o pui în practică.”

„Oricât de mult creștem sau înaintam în vârstă, undeva, adânc înăuntrul nostru, rămânem niște copii.”

„Suferim pierderi în fiecare clipă. Secundă cu secundă viețile ne sunt luate. Ce s-a pierdut nu se mai întoarce.”

„Rămânem veșnic ce am fost odată. Vorbim cu sinele nostru, ne revoltăm împotriva deciziilor ce ne aduc numai nefericire, oferim alinare și speranță, chiar dacă vechiul nostru sine nu ne mai aude.”

„Exista o suferință mai adâncă pe care niciun trup nu poate s- o îndure, iar aceea este durerea din suflet. E sentimentul că ai fost părăsit de toți, chiar și de Dumnezeu. O singurătate mai mare nu există.”

„Toți avem secrete. Ne purtăm cu ele ca niste veverițe cu alunele lor. Le ascundem și, chiar dacă sunt amare, ne hrănim cu ele.”

„Casa e acolo unde ți-e inima.”

„Cel mai de preț lucru din lume. Crede-mă, Buck, dacă ai o familie, poți să pierzi orice și tot un om bogat rămâi.”

„Există un fluviu care curge prin timp și univers, larg și misterios, un flux al spiritului care se află în miezul oricărei existențe și fiecare moleculă din corpul nostru face parte din el. Oare ce este Dumnezeu, dacă nu acel fluviu? […] Poate cel mai important adevăr pe care l-am învățat de-a lungul vieții mele este că numai când cedez în fața fluviului și accept călătoria îmi găsesc liniștea.”

„[…] tot ce întrezărești cu inima există cu adevărat.”

Când stelele se întunecă, de Paula McLain

„Când stelele se întunecă este cea mai personală carte a scriitoarei americane Paula McLain. Victimă ea însăși a abuzurilor și a abandonului, autoarea deschide o ușă dintre cele mai intime și spune o poveste, ficțiune și realitate deopotrivă, despre întunericul din oameni și despre puterea unei femei de a lupta și de a se accepta cu tot trecutul ei însemnat cu mai multe drame.

În fata tragediei personale, Anna Hart, un detectiv specializat în dispariții de persoane, se întoarce la Mendocino, orașul de pe coasta nordică a Californiei unde a locuit până la optsprezece ani împreună cu ultima familie socială căreia i-a fost data în grijă. Devastată, epuizată și asaltată de pierderea cumplită pe care a suferit-o de curând, Anna se oferă să ajute discret poliția locală în rezolvarea unui caz. Cameron, fiica adolescentă a unei actrițe celebre, copil adoptat, la fel ca Anna, dispare peste noapte. Pe măsură ce se implică în anchetă, Anna descoperă că tot ceea ce a trăit ea însăși, dar mai ales rănile unei copilării marcate de abandon i-au dat o precizie în a-și urma instinctele și o înțelegere aproape dureroasă a căilor prin care trauma te poate face să cazi victimă, crezând că singura salvare e în mâinile celui care poate deveni ucigașul tău. Anna știe și ce chip ar avea acesta și pornește pe urmele lui.”

Când stelele se întunecă este romanul care mi-a ținut companie în fiecare seară, vreme de 2 săptămâni. Nu am reușit să îl citesc mai repede, oricât de mult mi-am dorit, căci somnul m-a răpus de fiecare dată. Este, de asemenea, prima mea întâlnire cu Paula McLain și, în mod cert, nu va fi singura. Mi-a plăcut mult stilul de scriere și mă bucur că m-am hotărât, în final, să-i acord o șansă. De vină a fost subiectul, care mi-a atras atenția din prima clipă – sumbru, apăsător, dramatic. S-a mulat cumva pe starea mea din momentul în care m-am gândit că vreau să-l parcurg și s-a mulat și acum, cu finalul, care a săpat adânc în fricile mele, cărora nu îndrăznesc niciodată să le dau drumul, ci le blochez în mintea mea, refuzând să le dau trecere liberă.

„Mă gândeam, chiar azi, la iertare. Știi, mulți oameni se-ncurcă, în legătură cu ce este, și-o leagă de vinovăție. Se simt rușinați pentru lucruri asupra cărora n-au avut nici un fel de control de la bun început. Eu nu cred că iertarea-i ceva pentru care trebuie să ne dăm și sufletul, doar-doar o s-o primim. E deja prezentă de jur împrejurul nostru, ca ploaia. Tot ce-avem de făcut e s-o acceptăm.”

Nu-mi amintesc ce credeam că voi găsi în acest roman. Nu-mi amintesc dacă m-am gândit vreo clipă că voi găsi atât de multă durere și pierdere în el. Sunt cărți pe care le alegi știind în mare ce o să găsești printre paginile lor. Apoi sunt cărți ca cea despre care vă povestesc, care te ating mai mult decât te așteptai. Pentru că suferința umană ferecată în ele e reală, tangibilă, te răscolește chiar dacă nu ai trăit niciodată ceea ce au trăit personajele lor. Tot îți vine să plângi pentru ele și să îți dorești să le alini cumva suferința, să schimbi lumea asta nebună în care trăim, dacă s-ar putea…

Când stelele se întunecă… oamenii fac rău. Incredibil de mult rău. Răpesc, violează minți și trupuri, pângăresc suflete, lasă cicatrici. Ucid. Tema principală a romanului este abuzul, în jurul căreia se dezvoltă alte teme mai mărunte, dar nu mai puțin importante. Anna Hart este genul de femeie care poate că ești chiar tu. O mamă, care încearcă să fie mamă, dar și detectiv, pentru că își iubește slujba. O mamă, o femeie, care e la fel de umană ca noi toți, că e imposibil să nu devii una și aceeași persoană cu ea pe parcursul lecturii.

Povestea începe cu un prolog ambiguu, pe care nu am reușit să-l descifrez decât la sfârșit, atunci când a simțit autoarea că este timpul. Iar atunci a fost cu atât mai dureros. Anna Hart știe prea bine gustul pierderii, al durerii, al vinovăției. Știe și gustul abandonului, dar asta e o poveste pentru altă dată. Atunci când viața ei ajunge la o cotitură dramatică, Anna se întoarce în orașelul Mendocino, în care a copilărit pentru ultima dată, încercând să fugă de prezent. Numai că în Mendocino se reîntâlnește cu trecutul și cu traumele lui, atunci când încep să dispară tinere în mod misterios. Prin prisma meseriei sale, detectivul Anna nu poate sta deoparte, mai ales că ultima victimă, Cameron, trezește în femeia Anna, traume și amintiri îngropate adânc. Cine poate înțelege mai bine un copil abandonat și abuzat dacă nu un alt om, fost copil abandonat și abuzat? Astfel, salvarea lui Cameron devine scopul vieții Annei. Pentru că, salvând-o pe Cameron, Anna speră să se salveze totodată pe ea însăși.

„Casa ta, mintea ta, poate fi oricât de mare e nevoie să fie. Zugrăvește-i camerele în culori vii. Lasă lumina să intre-n ele. […] Nu-i vorba de ce duci cu tine, ci de cum poți învăța să duci cu tine acel ceva. Inclusiv copilul din tine, Anna. Fă-i loc acelei fetițe. Găsește o metodă prin care s-o primești înăuntru.”

Totul este cu atât mai trist atunci când afli că unele cazuri de răpiri menționate în carte sunt de fapt reale, iar finalul lor nu e unul fericit. Câte sunt, de fapt? Termini de citit, dar gustul amar rămâne. Pentru că îți rămân atât de multe întrebări despre viață pe buze… De ce ne omorâm unii pe alții? De ce ne rănim? De ce sunt furați copiii? De ce omorâți? Cum poate cineva să facă asta? Cum poate cineva să violeze un copil? De ce pândește moartea la fiecare colț? Prea multe de ce-uri și nicio variantă corectă de răspuns.

Când stelele se întunecă nu e genul de carte pe care o citești dintr-o bucată. Te apasă în piept ca o piatră de moară. Dar e cartea pe care nu vrei să o ocolești. Tocmai pentru că te obligă să privești de pe margine niște monștri, să trăiești în continuare respirând același aer ca ei și te obligă să accepți că lumea pe care o împărțiți e un loc de-a dreptul înfricoșător, că nu trebuie să lași niciodată, sub nicio formă, garda jos. Pentru că azi, azi așa bine cum îl știi acum, mâine poate deveni un coșmar, din care poate o să te mai trezești cine știe când sau cum. Sau poate nu…

Romanul a apărut la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei. O găsiți desigur la prietenii de la Libris.ro. (apropo, ați văzut ce bine arată noua interfață? Și coletele!! 🥰)

Rating Goodreads – 4/5✨
Iustina Dinulescu

Ținutul mareelor, de Philippa Gregory

„Alinor, o tânără vindecătoare din Anglia secolului al XVII-lea, care-și duce traiul sărac în ținutul izolat al mareelor, așteaptă sub luna plină din ajunul Sînzienelor să întâlnească fantoma bărbatului ei dispărut, în speranța că va fi eliberată de legământul căsătoriei și se va putea declara văduvă. Îl întâlnește în schimb pe James, un preot aflat în misiune secretă, și se oferă să-l călăuzească prin mlaștina primejdioasă, pecetluindu-și astfel soarta fară să știe. Primul roman dintr-o nouă serie, Ținutul mareelor dă viață unui personaj fictiv pentru a zugrăvi traiul femeilor de rând din perioada tumultuoasă a războiului civil englez, o epocă marcată de superstiții și obsedată de vânatoarea de vrăjitoare. În vremuri în care femeile nu aveau drepturi, depinzând în întregime de bărbații din viața lor, Alinor, o mamă singură, bănuită că are puteri supranaturale și invidiată de vecini, este în pericol de moarte.”

1648, un loc uitat de lume din Anglia, inundat de ape, denumit Ținutul mareelor. Începutul unui război civil între rege, susținătorii lui și Parlament. O femeie părăsită de soț, cu doi copii, trăind în sărăcie. Nici măcar cu imaginația nu ți-ai dori să fii Alinor, de fapt, să fii o femeie oarecare, „obișnuită”, în astfel de vremuri. Dar o vei admira pe femeia asta de la prima până la ultima pagină.

Ceea ce mă atrage cel mai mult la romanele istorice, chiar dacă personajele sau o parte din ele sunt fictive, este asta – că pot călători atât de mult în timp și pot trăi vremuri demult apuse până în cele mai mici amănunte. Pentru că un istoric, așa cum este Philipa Gregory, pictează în cuvinte și te transpune cu totul în perioada de timp aleasă. Așa cum povestește chiar ea în nota de la final, Ținutul mareelor este diferit de toate celelalte romane care îi poartă semnătura. De această dată nu a mai ales ca sursă de inspirație un personaj regal real, ci a readus la viață femeia obișnuită a acelor vremuri, care nu e consemnată în istorie, dar care a contribuit la istoria identității unei națiuni. Prin Alinor, Gregory a creat portretul femeilor care trăiau în umbra bărbaților, care nu înseamnau mai nimic într-o comunitate fără autoritatea unui bărbat care să vorbească pentru ele, care munceau mult și aveau puține satisfacții. Însă Alinor are o voce a ei, o dorință nestăpânită de a-și depăși condiția, de a gândi și de a hotărî singură, pentru ea însăși – lucruri cu totul neobișnuite atunci.

„Personajul principal, Alinor, este în totalitate fictiv, dar e reprezentativ pentru femeile care munceau din vremea ei: excluse de la putere, bogăție și educație, dar făurindu-și viețile cât de bine puteau. […]
Mare parte din decursul istoriei engleze, femeile au fost nonentități legale. Însă ele au trăit întotdeauna ca și cum ar fi contat.
Alinor este o astfel de femeie. După aparență – care este, până la urmă, tot ceea ce poate să vadă James -, ea se afla într-o situație deznădăjduită. Cel mai bun lucru la care poate spera e supraviețuirea fară a cădea în sărăcie extremă, într-o perioada în care oamenii săraci mureau de foame și lipsuri. Dar, chiar și săracă și făcută de rușine, Alinor prezintă interes pentru sine: are speranțe, are ambiție, nu este fatalistă, plănuiește un viitor mai bun.”

Femeie săracă, simplă, „nici soție, nici văduvă”, mamă a doi copii, Alinor face ceea ce fac toate mamele – muncește din greu pentru a crea oportunități noi pentru copiii ei, pentru a le putea oferi șanse pe care ea nu le-a avut nicio clipă în viața ei. E moașă și vindecătoare și muncește în gospodărie cu ziua la moșierii din zonă. Are reputație bună, deși pe la colțuri încep să circule zvonuri. În Anglia anilor 1600, femeile care se ocupau cu plantele erau adesea acuzate de vrăjitorie, chiar dacă la un moment dat cu toții apelau la cunoștințele și priceperea lor. La un moment dat, tot binele făcut se întorcea împotriva lor și aveau loc tot felul de obiceiuri pentru a se stabili dacă cineva erau sau nu o vrăjitoare, iar de cele mai multe ori deznodământul era că bietele femei sfârșeau în laț.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte a fost Alinor. Un personaj complex și ieșit din comun. O voce a femeilor din toate timpurile, și din trecut și din viitor, o luptătoare, un exemplu de demnitate. Ce nu mi-a plăcut a fost faptul că pe parcursul a trei sferturi din roman am avut parte de prea multă rutină zilnică a personajelor, care fiind repetitivă și aproape identică recunosc că m-a plictisit deseori. De asemenea, au fost un pic cam multe informații legate de situația și tensiunea politică. Mie personal mi-ar fi plăcut să fie mai intensă povestea de dragoste dintre Alinor și James, mai credibilă, chiar dacă imposibilă. M-am înfuriat pe lașitatea lui James de la final, Doamne cât m-am înfuriat. Dar tocmai finalul, deși abrupt, a mai spalăt din păcate, căci în ultima parte totul se precipită și am avut în sfârșit parte de acțiune și de un pic de suspans.

Ținutul mareelor este un roman de atmosferă. Recreează un timp, o viață – viața unor oameni care trăiau după reguli diferite și rigide, erau obtuzi și limitați. Nu vă așteptați să aveți parte de o călătorie extraordinară în Anglia anului 1648, pentru că acel timp nu era nici despre bunăstare, nici despre pace. Sunt timpuri despre care vei fi fascinat să afli, dar pe care te simți recunoscător că nu le-ai trăit.

Romanul este primul dintr-o serie numită „Fairmile”, a apărut la editura Polirom și o găsiți pe Libris.ro.
Rating Goodeads – 4/5*

Iustina Dinulescu

Cincizeci de cuvinte pentru ploaie, de Asha Lemmie

„Kyoto, Japonia, 1948 Nu pune întrebări. Nu riposta. Nu te împotrivi. Aceasta este prima lecție pe care o primește Noriko „Nori” Kamiza, o fetiță în vârstă de opt ani. Nu va întreba de ce mama ei a abandonat-o cu doar aceste ultime cuvinte. Nu va riposta când va fi izolată în mansarda din reședința impozantă a bunicilor ei. Și nu se va împotrivi băilor fierbinți de care are parte zilnic, menite să-i deschidă culoarea pielii. Fiica unei aristocrate japoneze măritate și a iubitului ei, un soldat afro-american, Nori este o proscrisă încă de la naștere. Bunicii săi o primesc doar pentru a o ascunde, temându-se de rușinea pe care Nori ar putea să o abată asupra viței nobile pe care aceștia se străduiesc să o păstreze într-o Japonie aflată într-un proces profund de transformare. Dar când fratele său vitreg, Akira, mai mare decât ea, își face apariția în locuința bunicilor în calitate de unic moștenitor, Nori găsește în el un aliat neobișnuit cu care va ajunge să aibă o legătură foarte puternică.”

Cincizeci de cuvinte pentru ploaie. Sau cincizeci de cuvinte pentru durere. Cincizeci de cuvinte pentru tristețe și cincizeci pentru ghinion. Despre asta este viața lui Nori – durere, tristețe, ghinion.

Noriko Kamiza este părăsită de mama ei și lăsată la poarta bunicilor materni la vârsta de 8 ani. Pe lângă faptul că era un copil născut în afara căsătoriei, o bastardă, era fiica unui american de culoare, o mulatră cu păr creț și ochi migdalați. O „anomalie”, o ciudățenie, o rușine pentru familia ei. În casa bunicilor este închisă în mansardă vreme de câțiva ani, frecată cu înălbitor, bătută și maltratată chiar de către bunica ei. Crește cu ideea că este un nimeni, o persoană lipsită de valoare, care nu are dreptul să gândească și să vorbească. Este învățată să fie supusă, prima lecție pe care a învățat-o Seiko, mama sa. Se desconsideră pentru că așa a fost tratată din fragedă pruncie. Suferința ei devine din ce în ce mai mare cu timpul și o dată cu trecerea anilor și a obstacolelor care apar în drumul vieții ei ajunge să se învârtă în același cerc al suferinței dintotdeauna – pentru că traumele din copilărie nu se vindecă, lasă urme adânci care te urmăresc toată viața.

„Uneori sumbră, alteori plină de speranță, povestea cutremurătoare a lui Lemmie despre obligații de familie te poartă printr-un carusel de emoții.” – Publishers Weekly

Cincizeci de cuvinte pentru ploaie a fost un roman aproape foarte bun. Este scris frumos, cu o poveste interesantă , dar pe tot parcursul am simțit că lipsește ceva. Iar finalul m-a dezamăgit. Nori m-a dezamăgit complet. Dinamica relației cu Akira, fratele vitreg, care apare la un moment dat și care o „salvează” din mai multe puncte de vedere, mi s-a părut uneori ciudată, schimbul de replici dintre ei poate nefiresc. De fapt, toate interacțiunile ei cu celelalte persoane mi s-au părut așa. Uneori am pus asta pe seama handicapului ei emoțional. Alteori mi s-a părut că e poate e „vina” autoarei (Asha Lemmie), așa că am luat-o ca atare și am continuat.

Romanul se concentrează foarte mult pe legătura mamă-fiica. Sau, la drept vorbind, pe absența ei, pe modul în care aceasta le influențează și pe fiicele fiicelor fiicelor și tot așa. Cum totul e ciclic, cum ne învârtim în cerc judecând greșelile mamelor noastre și cum ajungem să le repetăm. Aproape ca un blestem.

De ce, Nori? De ce??

Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Fiction connection și îl găsiți și pe Libris.ro.

Rating Goodreads – 4/5*
Iustina Dinulescu

Scriitori și îndrăgostiți, de Lily King

„Luată pe neașteptate de moartea subită a mamei sale și devastată în urma unei recente povești de dragoste, Casey Peabody a ajuns în Massachusetts în vara lui 1997 fără să aibă niciun plan. Un fost copil-minune la golf, acum lucrează într-un restaurant din Harvard Square și stă cu chirie într-o cămăruță igrasioasă, în care scrie la romanul început în urmă cu șase ani. La 31 de ani, Casey încă se agață de ceva la care toți vechii săi prieteni au renunțat: hotărârea de a duce o viață creativă. Când se îndrăgostește de doi bărbați în același timp, lumea ei se fisurează și mai mult.Strădania lui Casey de a-și împlini ambițiile literare și de a găsi un echilibru între viață și artă este greu pusă la încercare, împingând-o aproape până în pragul dezastrului.
Un roman uluitor, care explorează trecerea totodată înfricoșătoare și plină de exuberanță de la o anumită etapă din viața cuiva la începutul alteia.”

Scriitori și îndrăgostiți. Iată un titlu care atrage. Genul de poveste care te ispitește. Dar trebuie să vă spun din start că mie mi-a înșelat puțin așteptările. Mi-e tare dor să găsesc povestea aia care știu că va fi de 5 stele după primele capitole citite. Nu este cazul nici de data asta, căci cu cât am înaintat în poveste m-am gândit tot mai mult la vorba aia veche: „Vorba multă, sărăcia omului.” Ideea cărții a fost bună, dar de prea multe ori m-a plictisit teribil.

Casey Peabody este genul de personaj cu care poți deveni una și aceeași persoană. Pentru că te poți regăsi în lupta ei de zi cu zi. Pentru că la un moment dat, e foarte probabil să fi avut și tu cel puțin una dintre probleme ei. Iată de ce spun asta. Are 31 de ani, e singură, are un job stresant și obositor (chelneriță), care nu o împlinește, dar care îi plătește chiria (însă nu și datoriile imense), își pierde mama, nu are nicio relație cu tatăl, iar fratele este prea departe. E pe cont propriu, îngropată în datorii, dezamăgită în dragoste. Apoi se îndrăgostește de doi bărbați, aproximativ în același timp, iar să aleagă pe unul sau pe celălalt cât mai curând posibil devine o misiune extrem de dificilă, pentru că ei sunt foarte diferiți și perspectivele pe care i le oferă lui Casey sunt, evident, la fel de diferite ca ziua și noaptea.

Ah, uitasem să spun ce e cel mai important. Casey e scriitoare. Adică visează să devină una, o autoare publicată. Vreme de câțiva ani își scrie romanul, iar visul ei pare uneori intangibil. Pentru că…viața. Cu toții avem visuri și uneori le și împlinim. Alteori, rămân doar visuri, ce-ar fi fost dacă-uri… Suntem într-o fugă continuă de la un azi până la un mâine. Și uneori, victorie se cheamă faptul că reușești să faci asta – să supraviețuiești încă o zi și încă una. Pentru că sunt zile în care nu alergi, nici măcar nu mergi, ci te târăști și speri. Și scrii. Scoți din tine urâtul și greul și îl ascunzi printre cuvinte. Apoi cu timpul devine mai ușor.

„Casey nu e prezentată ca o femeie sfâșiată între arhetipurile creativității masculine, ci ca o femeie fidelă propriului proces de creație, avandu-se pe sine drept subiect de meditație.” – Los Angeles Times

Dacă reușește Casey să-și împlinească visul vă las să descoperiți singuri, dacă aveți chef de un roman simplut și ușor, care se citește relativ repejor. Poate fi o alegere potrivită pentru un weekend de leneveală (ceva ce în viața mea nu mai există, dar zic ca idee…😅) sau pentru pus în bagajul de concediu.

Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection. Mie mi-a făcut cu ochiul pe Libris.ro.

Rating Goodreads – 3/5 ⭐
Iustina Dinulescu

Să ne vedem cu bine în Havana, de Chanel Cleeton

„După moartea bunicii pe care a iubit-o nespus, o tânără americană de origine cubaneză călătorește la Havana, unde descoperă rădăcinile propriei identități, dar și un secret de familie ascuns de la Revoluție…

Havana, 1958. Fiica a unui magnat al zahărului, Elisa Perez, de 19 ani, face parte din înalta societate, în sânul căreia e ocrotită de tulburările politice din țara ei – până când începe o poveste de iubire clandestină cu un tânăr revoluționar…

Miami, 2017. Scriitoarea Marisol Ferrera a crescut ascultând poveștile romantice despre Cuba ale bunicii Elisa, care fusese nevoită să fugă împreună cu familia în timpul revoluției. Ultima dorință a Elisei este că Marisol să-i împrăștie cenușa în țara în care s-a născut. Sosind la Havana, Marisol se confruntă cu contrastul dintre frumusețea tropicală atemporală a Cubei și climatul politic periculos. Când istoria familiei începe să iasă la lumină, iar Marisol se simte atrasă de un bărbat care are propriile lui secrete, va avea nevoie de lecțiile învățate din trecutul bunicii ei ca să înțeleagă adevăratul sens al curajului.„

Să fii cubanez înseamnă să fii mândru – este cel mai important, dar și cel mai cumplit blestem, deopotrivă. Nu slujim regi, nu plecăm capul, ne purtăm necazurile în spinare de parcă nici n-ar conta. Există o artă, o artă a purtării ca și cum totul ar fi lipsit de efort, ca și cum lumea noastră ar fi aurită, când realitatea este că genunchii de sub rochia de mătase ți se clatină sub povară. Suntem mătase și dantelă, iar dedesubt, oțel.

Cu cartea asta am avut o sclipire de moment. Am văzut-o, am zis „Oh, nu se poate!” și apoi m-am gândit că e un musai. Aveam un chef nebun de o locație exotică și voiam demult să ajung prin Cuba, să-i aflu o parte din istorie și să-mi pierd pașii pe faleza Malecon. Iar cartea asta a apărut la fix, împlinindu-mi dorințele.

Partea bună e că am primit mai multe informații decât mă așteptam. Cred că autoarea s-a documentat mult și mi se pare că a reușit să redea frumos și în cantitatea potrivită vremurile tulburi ale Revoluției și viața plină de teamă și restricții a cubanezilor în anii de dictatură ai lui Batista și mai apoi în anii lungi de comunism, instituit de Fidel Castro. Chanel Cleeton pune reflectorul pe modul în care un singur om, pentru a mia oară în istoria lumii, trage în jos o țară întreagă prin prisma unor ideologii politice greșite sau greșit aplicate. În romanul ei, Să ne vedem cu bine în Havana, se focusează mai mult pe evenimentele istorice, motiv pentru care cele două povești de dragoste care se conturează în fundal, atât în trecut, cât și în prezent, nu ies foarte mult în evidență. Sau, cel puțin pe mine personal, nu m-au convins suficient încât să fiu impresionată.

„Poate că noi suntem visătorii. Cei care speră. Visăm la Cuba invizibilă, intangibilă, cu un gust pe care-l simțim încă, cu amprenta amintirilor. Exilații sunt istorici, păstrători ai memoriei unei Cube pierdute și aproape uitate.”

Atât Elisa, cât și Marisol se îndrăgostesc prea repede de bărbații nepotriviți pentru ele în contextul respectiv – niște rebeli, revoluționari, proscriși. Deși poveștile sunt plasate în perioade diferite de timp, sincronizarea și soarta este în ambele cazuri nepotrivită sau împotrivă. Istoria are felul ei ironic de a se repeta periodic, știm cu toții asta. Marisol merge în Havana pentru a împlini ultima dorință a bunicii sale – aceea de a o duce Acasă.

După zeci de ani de exil, timp în care cei care au exilat din Cuba înainte sau imediat după Revoluție pentru a rămâne în viață au așteptat și au sperat că ziua în care Castro va fi înlăturat de la putere nu e departe. Însă așteptarea a fost neașteptat de lungă. Timp de 60 de ani Cuba a fost izolată de restul lumii, condițiile de trai au fost austere, iar accesul la informație și libertatea de exprimare au fost extrem de îngrădite.

„Ca exilați, speranța aceea e gravată în sufletele noastre, învățată de la naștere… Să ne vedem cu bine în Havana este urarea din care nu ne oprim, pentru că visul nu devine realitate.”

„Havana este romantică și idilică, deși dovezile contrariului sunt peste tot. Poate că să fii cubanez este ca o sabie cu două tăișuri: suntem totodată realiști pragmatici și visători pasionați.”

Călătoria lui Marisol în Cuba a fost un drum înapoi în timp, la propriu și la figurat. Încercând să descopere locurile din poveștile despre Havana cu care i-a fost hrănită copilăria, aceasta descoperă secrete ale familiei sale care o fac să-și privească întreaga viață și tot ceea ce știa dintr-o cu totul altă perspectivă.

Recomand pasionaților de ficțiune istorică. E o carte destul de ușoară, cu un stil plăcut și ușor de parcurs, care te captivează de la primele rânduri și te ține aproape pe tot parcursul lecturii. Vestea bună e că acest volum este primul dintr-o trilogie. Vestea proastă e că nu se știe când sau dacă se vor traduce și următoarele. 😁

Romanul a apărut la editura Univers și îl găsiți și pe Libris.ro.

Rating Goodreads – 4/5*

Iustina Dinulescu

Alte fragmente:

„Să fii în exil înseamnă ca lucrurile pe care le iubești cel mai mult pe lume – aerul pe care îl respiri, pământul pe care calci – să-ți fie luate. Există de cealaltă parte a unui zid, sunt și nu sunt, neschimbate de vreme și de condiții, păstrate într-o amintire perfectă dintr-o țară a viselor.”

„Viața e prea scurtă să fii precaută, Marisol, să fii cuminte, să faci ce se așteaptă de la tine, nu să-ți urmezi inima. Uită-te la noi. Azi aveam totul, a doua zi zăcea ca un castel de nisip lovit cu piciorul. Nu se știe niciodată ce îți rezervă viața.”

„Așa e cu durerea – nu o recunoști până ce nu s-a strecurat deja în ființa ta.” „Singurul lucru pe care-l ai, în final, este cel pentru care lupți.”

„Havana este un oraș frumos, umbrit de tristețe și, totuși, lucrul remarcabil este că oamenii nu par să fi fost anunțați. Râd, iar aerul pare jubilant. Ritmul frenetic cu care sunt obișnuiți este înlocuit de o atmosferă efervescentă, care dă impresia că viața este doar o mare petrecere. Cubanezii au cele mai puține motive de râs, comparativ cu oricine din jurul lor, dar râd cel mai tare.”

„Lucrurile groaznice nu se întâmplă toate deodată. Se întâmplă treptat, așa că oamenii nu-și dau seama cât de rău este până nu e prea târziu.”

„Așa stau lucrurile cu moartea – chiar dacă crezi că a dispărut cineva, frânturi din ei rămân în cei care i-au iubit, lăsați în urmă.”

„Când ești tânăr, viața pare să pună punct când este doar o virgulă. Nu știi niciodată ce urmează și asta e frumusețea vieții. Dacă s-ar întâmpla totul așa cum ne dorim, așa cum plănuim, am rata cele mai bune părți, plăcerile neașteptate.”

„Nu putem cunoaște mereu oamenii pe care-i iubim atât de bine cum credem, Marisol. Iubirea e încâlcită în așteptări, în percepția asupra realității. Nu se știe niciodată cum gândesc oamenii de fapt. Adesea, își țin ascunse cele mai adânci trăiri.”

Povestea iubirii noastre, de Catherine Isaac

În 1983, o scrisoare ajunge la Liverpool din Italia, iar în interiorul ei se ascund secrete nebănuite. Este găsită trei decenii mai târziu exact de persoana care nu trebuia să o vadă niciodată. Atunci când Allie deschide un plic găsit acasă la bunica ei, viața i se schimbă, la fel ca și tot ce știa despre familia sa și despre ea însăși. Adevărul riscă să îi rănească pe cei la care ține Allie, așa că ea angajează un detectiv ca să afle ce s-a întâmplat în viața mamei sale, în vara dinainte ca Allie să se nască. După ce își ia concediu de la munca ei de cercetare, Allie pornește într-o călătorie inițiatică pe malurile mângâiate de soare ale lacului Garda, alături de cel mai bun prieten al ei, Ed. Dar secretele care ies la iveală îi depășesc așteptările și Allie trebuie să găsească tăria de a-și înfrunta trecutul…

Am început această carte cu mult entuziasm și, deși pe parcurs m-a mai pierdut și a mers foarte greu (nu pentru că ar fi greoaie, ci pentru că timpul meu a fost extrem de limitat) mi-a plăcut. Poate ăsta e motivul datorită căruia lectura a fost anevoioasă. Acum că am reușit în sfârșit să o termin mă simt de parcă am reușit să alerg maratonul, chiar dacă am ajuns ultima la linia de finish. :))

Allie Culpepper găsește o scrisoare ascunsă în sertarul bunicii, care o face să pună la îndoială tot ceea ce știe despre originile ei, despre mama ei și despre trecutul acesteia. Pentru a afla adevărul, pe care bunica refuză inițial să i-l dezvăluie, ea merge pe urmele mamei sale tocmai în nordul Italiei, însoțită de prietenul său cel mai bun, Ed. Am intituit încă de la început că amândoi aveau sentimente mai profunde unul pentru celălalt, dar m-am lăsat dusă de ritmul impus de autoare, așteptând să văd când anume și cum și le vor recunoaște și și le vor asuma.

Povestea iubirii noastre este o poveste de dragoste călduță, exact ca o zi de primăvară însorită, cu raze care te mângâie blând pe față. Nu este povestea aia memorabilă, care să te impresioneze până la lacrimi. E mai aproape de normalitate, de banalitate. Allie și Ed sunt personaje cu care te poți identifica ușor, iar călătoria pe care o fac împreună e revelatoare din multe puncte de vedere. De la un moment dat încolo nu mai pot controla ceea ce simt și nu mai pot nega ceea ce era evident de multă vreme – că se căutau dintotdeauna.

Pornind în căutarea adevărului, Allie dezgroapă secrete dureroase, îngropate cu mult timp în urmă; secrete care redeschid răni mai vechi, dar care readuc înapoi speranța – speranța că nu e prea târziu. Nici să ierți, nici să iubești.

Romanul a apărut la editura Rao și îl găsiți pe Libris.ro.
Rating Goodreads – 4/5*
Iustina Dinulescu

Un râu lung și luminos, de Liz Moore

Două surori străbat aceleași străzi, deși viețile lor sunt cum nu se poate mai diferite. Apoi, una dintre ele dispare. Într-un cartier din Philadelphia zguduit de criza opiaceelor, două surori odinioară de nedespărțit se trezesc de părțile opuse ale baricadei. Una dintre ele, Kacey, trăiește pe străzi, dependența de droguri. Cealaltă, Mickey, străbate cartierul cu mașina de patrulă a poliției. Nu-și mai vorbesc, iar autoritățile nu cunosc nimic despre relația dintre ele, însă Mickey n-a încetat niciodată să-și facă griji pentru sora ei mai mică. Apoi, Kacey dispare brusc, iar întâmplarea coincide cu un bizar lanț de crime săvârșite în cartierul lui Mickey. Riscându-și slujba de polițistă și, poate, chiar și bunăstarea fiului ei de patru ani, Mickey devine periculos de obsedată de găsirea făptașului – și a surorii ei – înainte de a fi prea târziu. Alternând misterul din prezent cu povestea copilăriei și a adolescenței celor două surori, Liz Moore creează o operă care are darul să te țină tot timpul în suspans, dar și să te impresioneze. Un râu lung și luminos îmbină cea mai înaltă formă de ficțiune polițistă cu intimitatea emoțională a unei drame familiale de neuitat, oferind cititorilor o poveste deopotrivă antrenantă și sensibilă despre indestructibila legatură dintre familie și destin.

„[…] în adicție timpul se scurge ca într-o spirală. Fiecare dimineață aduce cu sine posibilitatea schimbării, fiecare seară, rușinea eșecului. Singura țintă de peste zi devine căutarea unei doze. Fiecare doză e o parabolă, drogat-nedrogat-drogat: fiecare zi devine o serie de astfel de valuri; zilele, și mai apoi, lunile însele se măsoară în timpul însumat petrecut de utilizator în liniște sau în durere.”

Nu-mi mai amintesc dacă am mai citit vreo carte cu acest subiect, dar nu-mi este străin, căci am văzut documentare și filme despre dependența de substanțe halucinogene. Suntem dependenți de multe lucruri în viața de zi cu zi. Absolut fiecare dintre noi se luptă cu o dependență – inofensivă sau nu, însă dintre toate, dependența de droguri este de departe cea mai distructivă. Și, din nefericire, cele mai multe povești au un sfârșit tragic.

Mickey și Kacey provin dintr-o familie disfuncțională, cu un trecut marcat de dependența de opiacee. După ce mama lor moare din cauza unei supradoze, iar tatăl le părăsește, cele două fete rămân în grija bunicii materne. Gee, se străduiește cât poate, în condițiile date, să îngrijească și să întrețină doi copii mici de una singură, însă nu reușește să ofere acel cadru familial potrivit, o educație care să transforme fetele în două femei puternice. Au aripile frânte. Chiar dacă sunt atât de diferite una de cealaltă, chiar dacă alegerile pe care le fac în viață sunt diferite și le duc în locuri diferite, trecutul pe care îl au în comun și care le-a frânt planează asupra prezentului ca un nor imens, care nu lasă lumina să pătrundă.

Kacey a cunoscut dependența devreme, mult prea devreme. S-a născut cu ea, se poate spune că a fost destinul ei. Nu s-a putut împotrivi pentru că nu a avut opțiunea asta. Mai târziu, când ar fi putut deveni o alegere între bine și rău era deja prea târziu. S-a lăsat dusă de întuneric și s-a îndepărtat tot mai mult de sora ei, însă viața are modurile ei prin care intersectează viețile oamenilor chiar și atunci când a aceștia se împotrivesc.

Romanul alternează pe două planuri – Atunci și Acum – fragmente din copilăria si adolescența fetelor cu evenimentele din prezent. Atunci când am ales Un râu lung și luminos și i-am citit descrierea m-am așteptat la un roman polițist cu accente dramatice. De fapt, a fost exact invers – o dramă cu ușoare accente polițiste, deoarece acțiunea s-a învârtit foarte puțin în jurul poliției și a crimelor care declanșează lanțul de evenimente. Nucleul romanului este dependența de droguri si tot ceea ce derivă din ea – vieți distruse, generații pierdute, suferință fizică si psihică, handicap emoțional, nefericire, singurătate, vulnerabilitate, nesiguranță, moarte. E o carte puțin dură pe alocuri. Chiar dacă asiști ca simplu spectator nu e greu să-ți imaginezi ceea ce trece prin filtrul minții. Stilul de scriere e foarte cinematografic, poți simți pericolul care pândește după colț și durerea ascunsă printre rânduri. Personajele nu se încadrează în tiparul celor de care te poți „lipi”, dar cumva ajungi să te conectezi la un anumit nivel cu fiecare în parte și să nu le judeci alegerile. Poți rămâne imparțial pentru că în galeria asta de personaje suferința este cea care dă tonul. Suferința, pierderea, abandonul.

E o carte bună, care merită atenție. Este în curs de ecranizare, a apărut la editura Leda, în colecția Bazaar si o găsiți pe Libris.ro.

Rating Goodreads: 5/5*
Iustina Dinulescu

Îndoiala, de Ashley Audrain

„Blythe Connor este hotărâtă să fie o mamă bună și iubitoare pentru fiica ei, Violet, o mamă așa cum ea nu a avut niciodată. Dar încă din primele luni, haotice și istovitoare, după ce o aduce pe lume, Blythe nu reușește să găsească acea legătură specială pe care visase să o aibă cu fiica ei. Cu timpul, ajunge să fie tot mai convinsă că e ceva în neregulă cu Violet. Sau să fie totul doar în mintea lui Blythe? Soțul ei, Fox, îi spune că exagerează. Și cu cât Fox îi respinge mai mult temerile, cu atât Blythe are îndoieli mai mari cu privire la luciditatea ei. Ani mai târziu, când devine mamă pentru a doua oară, Blythe cunoaște în sfârșit, alături de băiețelul ei, Sam, legătura profundă, unică dintre o mamă și copilul ei. Până și Violet pare să-l iubească pe frățiorul ei. Dar cand viața, așa cum au stiut-o până atunci, se schimbă iremediabil de la o clipă la alta, criza devastatoare o silește pe Blythe să înfrunte adevărul…”

„Inima unei mame se frânge într-o mie de feluri de-a lungul vieții.”

Maternitatea este un proces ireversibil. O parte din viața ta ești doar tu, X, cineva oarecare. După ce naști o altă ființă umană devii Mama pentru tot restul vieții tale. Și al lor. Din acel moment nimic nu va mai fi la fel, locul tău în lume nu va mai fi același. Pentru unele femei, maternitatea este o experiență divină. Pentru altele, nu. Și dacă e ceva ce învăț continuu de când sunt și eu o Mamă oarecare în mulțimea de Mame de toate felurile e că nu avem dreptul să ne judecăm una pe alta, indiferent de cum par lucrurile din afară. Niciodată. Fără excepție. Unele lucruri sunt ușor de condamnat privind de pe margine și îndrăznesc să spun că nicio experiență nu seamănă cu alta. Niciun copil nu seamănă cu altul.

„Așa e maternitatea – doar prezentul contează. Acum disperare, acum ușurare.”

Cum a fost cartea asta pentru mine… Doamne, cum a fost! Nu știu de unde să o apuc și cum să vorbesc despre ea. Despre tot ceea ce m-a făcut să simt. Pentru că uneori m-am regăsit în trăirile lui Blythe. Pentru că unele zile nu au fost, nu sunt ușoare, pentru că am avut și eu parte de momente când îmi doream să dispar din viața mea o oră, o zi, un an. Pentru că în zile ca alea simți că nu ai primit ceea ce așteptai sau poate că, nu e tocmai ceea ce îți doreai cu adevărat. Pentru că, de fapt, niciodată nu ești pregătit pentru această responsabilitate uriașă de a ține în viață o altă ființă umană complet dependenta de tine și de a rămâne tu însuți încercând să faci asta. Și pentru că, așa cum spuneam, nu mai există cale de a te întoarce înapoi.

Povestea lui Blythe e dramatică, iar suferința și întunericul par că se transmit din generație în generație, de la mamă la fiică. Un ciclu nesfârșit, etern. Lăsăm un pic din noi în fiecare dintre generațiile viitoare. Iar asta e emoționat și înfricoșător deopotrivă. Lumea lui Blythe se năruie puțin câte puțin după ce devine pentru prima oară mamă. Micuța Violet nu este copilul la care visează toate viitoarele mame, dar Blythe se străduiește din răsputeri să simtă pentru ea ceea ce crede că ar trebui să simtă o mamă. Printr-un joc crud al destinului, nici una dintre ele nu a apărut în viața celeilalte la momentul potrivit. Nu voi intra mai mult în amănunte. Despre o astfel de carte nu poți să povestești prea mult fără să spui prea mult. Dar o recomand cu căldură.

Îndoiala este o altfel de poveste despre maternitate. E un adevăr expus într-o lumină puternică, lipsit de nuanțe și de umbre. E brută, brutală. Și uneori o citești cu nod în gât pentru că asiști neputincios la drama unei familii care se destramă încetul cu încetul. Iar asta, ei bine, mi se pare întotdeauna greu de „privit”.

Romanul a apărut la editura Litera, în colecția Buzz Books. Îl găsiți, desigur, și pe Libris.ro.

Rating Goodreads: 4/5⭐
Iustina Dinulescu

Rămâi așa cum ești, dar mergi înainte, de Kristina Kuzmic

„Kristina Kuzmic (originară din Croația, în prezent locuiește în California cu soțul ei și cu cei trei copii), botezată pe internet ,,mama adevărului„, a devenit celebră după ce clipurile ei despre parenting s-au viralizat, ajungând la milioane de vizualizări fiecare. Kristina vorbește sincer și cu mult umor despre toate lucrurile complicate, dureroase sau enervante din viața de părinte, iar noi ne simțim parcă mai puțin singuri în toată aventura asta complicată a creșterii copiilor fară s-o luăm razna. Bestseller în SUA, cartea Kristinei este la fel ca ea: te face râzi imediat ce țiai șters lacrimile de duioșie, îți curaj, te ține în brațe, te invită nu te mai iei atât de mult în serios și ți faci viața așa cum simți o meriți, dar, dincolo de orice, vezi partea bună în toate. E o carte sinceră, cu multe dezvăluiri personale, multe idei de conectare cu copiii (și cu soacra), o carte scrisă de o femeie extraordinară, care te face te simți și tu la fel.”

Continuă lectura „Rămâi așa cum ești, dar mergi înainte, de Kristina Kuzmic”