Ultima vale verde, de Mark Sullivan

„Să fugi de un dușman. Și să te afli la mila altuia. La sfârșitul lui martie 1944, în timp ce trupele lui Stalin pătrund cu forță în Ucraina, tânărul cuplu alcătuit din Emil și Adelina Martel trebuie să ia o decizie teribilă: să aștepte intruziunea ursului sovietic și să riște deportarea în Siberia? Sau, împotriva voinței lor, să urmeze lupii – ofițerii naziști criminali care au promis să protejeze germanii „cu sânge pur”? Familia Martel este una dintre numeroasele familii cu rădăcini germane ai căror strămoși au trăit în Ucraina din cultivarea pământului vreme de peste un secol. Dar după ce au îndurat regimul îngrozitor al lui Stalin, Emil și Adeline hotărăsc că trebuie să fuga din țara lor împreună cu lupii pe care-i disprețuiesc. Doar astfel pot scăpa de sovietici și își pot găsi libertatea. Prinsă între două armate rivale și nevoită să treacă prin niște încercări cumplite pentru a-și împlini speranța de a emigra în Vest, familia Martel întruchipează o poveste brutală, complexă și în cele din urmă biruitoare despre puterea extraordinară a dragostei, a credinței și despre voința incredibilă a unor oameni greu încercați de soarta de a supraviețui.”

Ce carte minunată tocmai am terminat de citit! Ce povestitor desăvârșit este Mark Sullivan (ați citit Sub un cer sângeriu?!)! Ce familie frumoasă și greu încercată de viață am descoperit eu între aceste două coperți! Trebuie să vă spun și vouă câte ceva, ca să vă îndreptați atenția către ea, căci merită cu adevărat.
Ziceam că o să iau o pauză de la cărțile cu și despre război, dar Ultima vale verde e…ALCEVA. Ei bine, da, este plasată spre finalul războiului, acesta constituie punctul de plecare al familiei Martel în călătoria și aventura vieții lor, dar am găsit aici ceva ce nu am găsit în alte cărți cu tematica Holocaustului…încă încerc să identific acest ceva.

Piesa centrală a romanului nu este războiul, deși acesta este fundalul istoric. Povestea asta este despre FAMILIE, despre credință zdruncinată, pierdută, apoi regăsită, despre curajul de a crede într-o șansă mai bună și de a-ți risca viața încercând să ajungi la ea, despre iubirea imensă dintre doi oameni, pe care nu o întâlnești atât de des, despre puterea unor părinți de a face totul pentru copiii lor în ciuda a tot și toate și nu în ultimul rând despre speranță, acel fir subțire de care ne prindem cu amandouă mâinile când ne ajunge viața din urmă.

„Unele secrete nu trebuie împărtășite. Unele amintiri sunt menite să fie uitate.”

Familia Martel, întregul lor parcurs, tocmai a devenit modelul meu în viață, la modul general și cât se poate de în amănunt. Toată călătoria lor a fost ca un apel de trezire. Experiențele prin care au trecut, modul în care aceștia le-au depășit, felul în care au ales să privească și să accepte fiecare lovitură venită din partea vieții, pe mine m-au făcut să privesc tot ce am și tot ce sunt într-o lumină nouă. Mi-am dat deseori seama, de-a lungul vieții mele de până acum, că nu am apreciat cu adevărat ceea ce mi-a oferit mie anume viața, dar aflând poveștile altor oameni, ceea ce au fost nevoiți să facă sau să îndure ca să fie liberi sau să-și găsească pacea, simt că e posibil să nu fi conștientizat nicând cu adevărat ce binecuvântare e viața asta pe care o avem, pe care o trăim și ce nimicuri ne lipsesc de fapt.

„Draga mea, i-a zis atunci doamna Kantor, după optezeci și unu de ani pe pământul acesta am ajuns să cred că misiunea noastră în viață e să răzbim, să fim blânzi, să lăsăm mereu trecutul în urmă și să nu ne cramponăm prea tare de viitor. Dacă e neapărat nevoie să te uiți în urmă, încearcă să găsești frumusețe și lucruri bune pentru tine în fiecare cruzime care ți se face. Dacă e neapărat nevoie să te gândești la viitor, încearcă să nu ai așteptări. Încrede-te în Dumnezeu să te îndrume. Înțelegi ce-ți zic? […] Pentru că, atunci când vei face asta, draga mea, o să cunoști binecuvântarea lui Dumnezeu și o să meriți toată fericirea și preaplinul pe care viața are să ți le ofere, câtă vreme o să împarți din preaplinul tău cu alții mai puțin norocoși.”

Frumusețea cărților inspirate de fapte și de oameni reali este că te sensibilizează într-un mod diferit de orice alt gen literar. Martelii mă vor însoți mereu din acest punct încolo, îmi vor poposi des în gânduri, pentru că îmi doresc să se întâmple asta, ca să nu mai uit niciodată să mă bucur de puțin, să fiu prezentă și poate, din când în când, să ridic privirea spre cer și să mulțumesc din toată inima. Astfel de cărți sunt daruri, sunt comori, sunt pături care țin de cald sufletului.

Am scris mult, dar am povestit puțin. Nici nu știu dacă e cazul să povestesc ceva anume, știți că eu rar povestesc ce se întâmplă în cărți, prefer să descriu cel mai adesea sentimentele cu care rămân după lectură. Iar această carte este plină, plină de sentimente în stare brută. Spunând asta, tocmai am identificat acel CEVA care a fost diferit în carte asta și pe care nu reușeam să-l numesc. Emoția. Emoția neîmbrăcată în cuvinte sau expresii pompoase, nefiltrată de autor. E atât de vie, deși povestirea este obiectivă și la persoana a treia. Autorul a reușit să surprindă trăirile personajelor cu atâta acuratețe de parcă el însuși ar fi fost pe rând, Emil sau Adeline Martel.

„Râsul era ca un duș fierbinte pentru suflet, după o zi lungă și înghețată.”

Unul dintre lucrurile pe care autorul a insistat în mod special pe tot parcursul romanului a fost credința în Dumnezeu a personajelor. Dacă Adeline a reușit să-și păstreze această credință în pofida tuturor obstacolelor care i s-au ivit în cale, chiar și atunci când a crezut și a simțit că mai mult de atât nu mai poate duce și că Dumnezeu a părăsit-o, Emil a trebuit să treacă prin Iadul de pe pământ (în lagărul de la Poltava, Ucraina) ca să-și regăsească credința pe care o pierduse într-o noapte, în Dubăsari (Moldova), când i s-a pus un pistol în mână și a fost obligat să împuște evrei.
Nu o dată s-a întrebat Emil Martel unde era Dumnezeu atunci, cum de permitea Dumnezeu să existe atâta rău, atâta ură. Și eu m-am întrebat uneori asta. De ce s-a întâmplat tot ce s-a întâmplat atunci, de ce răul continuă să existe sub atât de multe forme dintotdeauna. Oare fiecare zi, fiecare piedică, fiecare rău care se întâmplă este un test pentru noi, o modalitate prin care să prețuim binele și pacea atunci când le avem? Încă mă gândesc la asta și la modul în care cei doi Marteli au ajuns la acel nivel de conștientizare și întelepciune de a fi fericiți pentru simplul fapt că sunt împreună neavând nimic, dar având totul în același timp.

„Familia noastră înseamnă acasă. Câtă vreme suntem împreună, indiferent unde suntem, suntem acasă. Nu contează dacă suntem la fermă sau în frumoasa vale verde, câtă vreme suntem toți la un loc.”

Familia Martel în anul 1943, înainte de a pleca pe drumul cel lung spre Ultima vale verde

Ultima vale verde a fost visul Adelinei Martel, pe care l-a văzut împlinit după foarte mulți ani grei. Ultima vale verde e liniștea sufletească, pacea după un război lung și urât. Ultima vale verde e viața trăită din plin după ce ai văzut moartea cu ochii. Ultima vale verde e credința nestrămutată că nimic nu este întâmplător și că fiecare piedică după care trebuie să ne ridicăm și să mergem mai departe sau să schimbăm complet direcția este drumul pe care trebuie să fim și care ne duce acolo unde trebuie să ajungem. Da, trebuie să credem asta cu toată ființa.

„Visurile devin realitate dacă le ții în inimă și tot ce faci e din inimă.”

Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection și îl găsiți pe Libris.ro.
Vi-l recomand cu căldură. De fapt, vă rog să îl citiți!

Rating Goodreads – 5/5*
Iustina Dinulescu



Sub un cer sângeriu, de Mark Sullivan

thumbnail

„Pino Lella nu are nimic de-a face cu războiul sau cu naziștii. Este un adolescent italian obișnuit – pasionat de muzică, mâncare și fete –, dar sfârșitul inocenței sale e aproape. Când casa părinților săi din Milano este distrusă de bombardamentele Aliaților, Pino se alătură unei rețele clandestine care îi ajută pe evrei să se refugieze traversând Alpii din Italia către Elveția și se îndrăgostește de Anna, o văduvă frumoasă, cu șase ani mai mare decât el. 

Încercând să-l protejeze, părinții îl obligă pe Pino, acum în vârstă de optsprezece ani, să se înroleze în organizația germană Todt, care opera în spatele frontului. După ce Pino e rănit într-o misiune de apărare a gării din Modena, este recrutat ca șofer personal al generalului Hans Leyers, omul de încredere al lui Adolf Hitler în Italia, unul dintre cei mai misterioși și mai puternici comandanți ai celui de-al Treilea Reich.
Având ocazia de a spiona pentru Aliați din interiorul Înaltului Comandament German, Pino suportă ororile războiului și ocupația nazistă luptând în secret, iar ceea ce îi dă curaj este iubirea sa pentru Anna și promisiunea unei vieți pe care visează că o vor trăi împreună.
Bazat pe o poveste adevărată, Sub un cer sângeriu vorbește despre curajul incredibil și rezistența unui tânăr în timpul uneia dintre cele mai întunecate perioade din istorie.” Continuă lectura „Sub un cer sângeriu, de Mark Sullivan”