Seria Regina Roșie #1 & #2, de Juan Gomez-Jurado

„Intriga minuțios construită, răsturnările de situație neașteptate, pe alocuri amuzante și dilemele personajelor, printre care Antonia Scott și Jon Gutierrez, îți vor crea dependență și te vor face părtaș în căutarea criminalului, căci, fără să vrei, te vei transpune în pielea lor și vei încerca să rezolvi chiar tu crimele din înalta societate.

Dar oare vei putea ține pasul cu Antonia, care pare să aibă 7 simțuri și o intuiție feminină ce bate legile fizicii? Sau vei ceda impulsului de a o urmări îndeaproape și de a observa cum își joacă psihologic adversarii?

Rămâne de văzut…”

Am dat târcoale seriei Reina Roja mai mult de o lună. Mi s-au aprins beculetele de când am văzut reclama la ea, le-am ignorat cât am putut până nu am mai putut. Mi-era teamă că e vorba doar despre publicitate foarte bună și că asocierea cu Casa de Papel și El Profesor (fan declarat) e folosită cu scopul precis de a atrage atenția. La mine a funcționat, chiar dacă m-am împotrivit, deci publicitatea a fost foarte bună, cum spuneam. Dar cărțile sunt și mai bune. Seria e excelentă! Pornești într-o tură de montagne russe, în care te urci fiind convins că o să faci față, că o să reziști, dar când te dai jos ești răvășit complet și, ca un împătimit și curios din fire, mai vrei și ultima tură, ultima carte din serie, deznodământul, ultima cursă de adrenalină în doza maximă.

Antonia poate fi privită, într-adevăr, ca o versiune feminină a genialului El Profesor. Și ea e un geniu neînțeles de oamenii obișnuiți. Dar asemănarea se oprește aici. Povestea scrisă de Juan GJ este diferită, dar o urmărești și o parcurgi cu același interes nebun, cu inima cât un purice, zicând cu voce tare de mai multe ori pe parcursul lecturii „Băi, ce bine scrie tipul ăsta!”. Un deliciu, nu altceva! Cea mai tare poveste pe care am citit-o în această primă jumătate de an. Era ACEA poveste pe care o tot așteptam, la care să visez noaptea după ce mă las pradă somnului, cu care să-mi doresc să încep ziua, la care să mă gândesc pe timpul zilei și pe care să o las greu, greu de tot din mână. Reina Roja s-a dovedit a fi exact ACEA poveste, iar eu mă bucur nespus că m-am lăsat ispitită și că am pornit în aventura asta. What a ride it was!

„Cititorii se vor îndrăgosti de Antonia Scott. Apariția acestui personaj este, fără îndoială, cel mai bun lucru care li s-a întâmplat în ultimii zece ani, la nivel global, cititorilor de thriller psihologic”, ABC

Antonia Scott e o figură. Jon Gutierrez și mai și. Lucrând împreună sunt o pereche de pomină. Am găsit în cartea asta un umor foarte fin, presărat pe ici, pe colo, replici foarte bune și inspirate, care au fost un deliciu. Jon Gutierrez e un munte de om simpatic, „nu că ar fi gras”, în timp ce Antonia e esența aia tare pe care o ții în sticluțe mici și fragile. O contradicție, un paradox. O forță a naturii. I-am îndrăgit pe amândoi în egală măsură, deși perechea pe care o formează e cel puțin bizară. Dar funcționează perfect așa. Sunt „perechea perfectă” și nu în sensul romantic (un alt lucru pe care l-am apreciat). Faptul că dinamica relației lor rămâne doar în sfera prieteniei e un plus, iar micile gesturi de recunoștință și prietenie, venind ba din partea unuia ba din partea celuilalt, mi-au adus câteva zâmbete pe parcursul lecturii.

Respectând dorința și rugămintea autorului de la finalul cărții, aceea de a nu dezvălui nimic din poveste atunci când scriem recenziile (foarte tare, autorule!) nu voi mai spune nimic altceva decât: intrați pe Bookzone – adăugați în coș seria Reina Roja – plasați comanda. Apoi, așteptati cuminți până vine, iar după ce vine puneți tot pe pauză, luați o gură mare de aer (sau mai multe) și deschideți cutia Pandorei. După ce ați terminat de citit, haideți să ne rugăm împreună de editură să publice mai repede și ultimul volum, pentru că noi toți suntem la fel de dependenți de povestea asta precum e Antonia de pilula ei roșie!

Rating Goodreads – 10* și împreună și separat
Încă nu m-am hotărât care dintre cele două volume mi-a plăcut mai mult.

Cine a mai citit-o? A avut același efect și la voi?
Iustina Dinulescu

Fragmente care mi-au plăcut:

„Bineînțeles, unde există iubire există cantități enorme, interminabile de suferință. Cea pe care o provoci, cea care îți este provocată.”

„Lumea e condusă de mediocri, de egoști și de idioți. Mai ales de ultimii.”

„Ca să faci față prostiei, nu-ți rămân decât resemnarea sau sinuciderea.

„Bineînțeles, unde există iubire există cantități enorme, interminabile de suferință. Cea pe care o provoci, cea care îți este provocată.”

„Uneori, iubirea ne pune în situații complexe. Dar nu putem renunța niciodată la noi înșine.”

„Sufletul este construit din mici compartimente care se conțin unele pe celelalte, ca o păpușă rusească. Dacă tot deschizi și deschizi, găsești ultima păpușă. Și nu arată niciodată ca păpușa cea mai mare. Acest ultim chip poate fi meschin și crud.”

„Timpul, măsurat în bani, este cel mai eficient și mai periculos drog dintre toate. Îl dozăm cu zgârcenie și cu egoism, ca să întoarcem spatele și celei mai mici urme de sinceritate. Timpul este justificarea noastră pentru egoismul care ne izolează de adevăr, de această distrugere pe care o provocăm, cea care îi devorează pe alții, cea care, în ultimă instanță, ne devorează pe noi înșine. Nu avem timp, ne spunem. Și așa râmân câinii înghesuiți în cuști și bătrânii întinzându-și gâturile ridate și cu piei atârnând către ușă de fiecare dată când se deschide.
Nu e timp pentru adevăr.”

„E mult mai simplu să-i ierți pe alții pentru că au greșit decât că au avut dreptate.”

„De când ne naștem, ne știm soarta. Leagănul se clatină pe marginea prăpastiei dispuse să-l înghită. Viața noastră este doar o flacără pieritoare între două bezne infinite. Finalul care ne așteaptă ni se pare mai amenințător decât întunericul anterior, acea clipă în care nu știam cum arătam înainte de a ne naște. Poate ne e teamă de ce urmează fiindcă, în adâncul sufletului, un crâmpei din ființa noastră ne amintește de ceva teribil. Ceva de care uităm când ne umplem pentru prima dată plămânii cu aer și plângem.
Și, daca nimic nu ne salvează de la moarte, măcar dragostea să ne salveze de la viață.”

„Singurul lucru mai greu decât să strigi de unul singur când ai dreptate este să ți se dea dreptate când e prea târziu.”

Pasagerii, de John Marrs

„Te afli în mașina ta fară șofer când brusc ușile se blochează, ruta se schimbă și nu mai ai niciun control asupra vehiculului. După care o voce misterioasă iți spune: „O să mori”.
Pe măsură ce mașinile autonome devin varianta mai sigură și mai de încredere, opt oameni se trezesc în această situație înfiorătoare. Printre ei, se numără o vedetă de televiziune a cărei glorie a apus, o tânără însărcinată, o femeie abuzată care fuge de soțul ei, un emigrant fară acte, un cuplu căsătorit și un bărbat care vrea să se sinucidă.
Camerele de filmat ascunse în mașinile lor transmit către milioane de oameni din întreaga lume panica teribilă care-i cuprinde. Dar publicul își va arata adevărata față când va fi întrebat: „Pe care dintre acești oameni ar trebui să-l salvăm? Și pe care să-l ucidem primul?””

Londra, cândva în viitor. Mașinile clasice sunt de domeniul trecutului. Noile mașini autonome sunt soluția propusă de autorități pentru siguranță și pentru reducerea numărului de accidente. Mașinile autonome sunt controlate și programate cu ajutorul inteligenței artificiale. Unii oameni sunt încântați, alții rămân sceptici, însă sunt cu toții obligați să accepte noua rânduială. Într-o zi oarecare cineva reușește să deturneze sistemul de control al autovehiculelor și 8 oameni (6 aleși în mod expres și 2 victime colaterale) se trezesc în situația expusă mai sus. Deși autoritățile garantau că acest sistem nu poate fi atacat, cineva e hotărât să demonstreze că mașinile autonome nu sunt de fapt atât de sigure și că adevărul este cu totul altul.

Romanul este excelent construit și genial gândit. Eram sigură că va fi așa având experiența primului roman – Suflete pereche. Autorul construiește acțiunea exact așa cum un păianjen își țese pânza. Tipologiile de personaje sunt bine ancorate în realitate, par oameni pe care i-ai întâlnit în viața ta sau despre care ai auzit. Așadar, foarte ușor ți se formează în stomac nodul de frică. Pentru că ceea ce scrie John Marrs în cartea lui îți ridică părul pe spinare de frică. Nu știu exact în ce gen literar este încadrată, dar deși pare că ar fi un pic de distopie, amestecată cu puțin SF și cu accente de thriller psihologic ideea expusă poate deveni într-un viitor nu foarte îndepărtat și într-o oarecare măsură realitate. Spun asta pentru că inteligența artificială a câștigat mult teren în ultimii ani, iar o mașină autonomă, mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cea imaginată de Marrs pare ceva credibil. Și înfricoșător.

După ce preia controlul asupra autovehiculelor, Hackerul îi anunță pe pasagerii mașinilor deturnate că în aproximativ 2 ore și jumătate vor muri. În acest timp, Hackerul oferă posibilitatea ca un singur pasager să fie salvat de către public și de către un juriu. Pe măsură ce acțiunea se derulează, lucrurile se complică și secrete ies la iveală. Multe secrete. Fiecare personaj are scheletele lui ascunse în dulap, secrete pe care Hackerul le știe și le dezvăluie public în momente cheie, fara să le dea șansa „vinovatilor” să-și expună argumentele sau circumstanțele atenuante. Mi s-a părut fascinant lucrul ăsta. Pentru că: imaginați-va un lucru care v-ar pune într-o lumină proastă dacă ar fi privit doar dintr-un unghi. Acum imaginați-va că viața voastră ar depinde de cineva care privește faptele doar din unghiul ăla, iar voi nu ați avea posibilitatea de a vă apăra și de a vă spune versiunea. La fel de fascinant de nedrept mi s-a părut modul în care Hackerul a obligat juriul să aleagă o singură viață, după ce i-a manipulat și le-a arătat doar fapte care ar condamna la moarte pe oricine.

„Când fac parte dintr-o mulțime, oamenii încetează să mai fie indivizi, inhibițiile dispar și nu-și mai urmează busola morală obișnuită. Oare s-ar fi apucat vreunul dintre ei, dâca ar fi fost singur, să arunce cu pietre sau cu sticle incendiare în mașina Sofiei? Puțin probabil. Atunci când sunt înconjurați de unii care gândesc la fel ca ei, oamenii nu se mai percep drept indivizi violenți, grupul este responsabil pentru violență, și nu ei personal.”

Cred că scopul autorului a fost de a pune reflectorul cu lumina cea mai intensă pe defectele societății. Londra din viitor e lumea în care trăim noi acum. Încă fără mașini autonome, dar la fel de superficială, la fel de însetată după scandal și cancan, la fel de ușor de manipulat și de învrăjbit. Mă gândeam pe parcursul lecturii că suntem cu toții Pasageri în această mașină autonomă numită viață. Încă nu de nivelul 5, pentru că uneori încă mai avem control, încă mai putem lua propriile decizii, încă mai putem schimba direcția, sensul. Dar viețile noastre, deciziile noastre, greșelile noastre sunt judecate și condamnate cu aceeași ușurință de către oameni care sunt la fel ca noi – tot oameni, tot păcătoși, tot victime uneori.

„Ți-aș sugera să te gândești la rețelele sociale ca la un râu. Pornește dintr-un loc, dar, cu cât ajunge mai departe, cu atât meandrele lui îl poartă în tot felul de direcții. Unele brațe noi secătuiesc repede, altele iau propria direcție.”

Mi-a plăcut mult, deși aș fi vrut mai multe lămuriri la final; poate mai dezvoltat puțin. Cred că aceeași nemulțumire am avut-o și la primul roman. Dar ce vă spun sigur e că merită atenția. E o călătorie interesantă și plină de suspans. Recomand!

Pasagerii a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection și o găsiți pe Libris.ro (prietenul de încredere în materie de cărți).

Rating Goodreads – 5/5*
Iustina Dinulescu

Un râu lung și luminos, de Liz Moore

Două surori străbat aceleași străzi, deși viețile lor sunt cum nu se poate mai diferite. Apoi, una dintre ele dispare. Într-un cartier din Philadelphia zguduit de criza opiaceelor, două surori odinioară de nedespărțit se trezesc de părțile opuse ale baricadei. Una dintre ele, Kacey, trăiește pe străzi, dependența de droguri. Cealaltă, Mickey, străbate cartierul cu mașina de patrulă a poliției. Nu-și mai vorbesc, iar autoritățile nu cunosc nimic despre relația dintre ele, însă Mickey n-a încetat niciodată să-și facă griji pentru sora ei mai mică. Apoi, Kacey dispare brusc, iar întâmplarea coincide cu un bizar lanț de crime săvârșite în cartierul lui Mickey. Riscându-și slujba de polițistă și, poate, chiar și bunăstarea fiului ei de patru ani, Mickey devine periculos de obsedată de găsirea făptașului – și a surorii ei – înainte de a fi prea târziu. Alternând misterul din prezent cu povestea copilăriei și a adolescenței celor două surori, Liz Moore creează o operă care are darul să te țină tot timpul în suspans, dar și să te impresioneze. Un râu lung și luminos îmbină cea mai înaltă formă de ficțiune polițistă cu intimitatea emoțională a unei drame familiale de neuitat, oferind cititorilor o poveste deopotrivă antrenantă și sensibilă despre indestructibila legatură dintre familie și destin.

„[…] în adicție timpul se scurge ca într-o spirală. Fiecare dimineață aduce cu sine posibilitatea schimbării, fiecare seară, rușinea eșecului. Singura țintă de peste zi devine căutarea unei doze. Fiecare doză e o parabolă, drogat-nedrogat-drogat: fiecare zi devine o serie de astfel de valuri; zilele, și mai apoi, lunile însele se măsoară în timpul însumat petrecut de utilizator în liniște sau în durere.”

Nu-mi mai amintesc dacă am mai citit vreo carte cu acest subiect, dar nu-mi este străin, căci am văzut documentare și filme despre dependența de substanțe halucinogene. Suntem dependenți de multe lucruri în viața de zi cu zi. Absolut fiecare dintre noi se luptă cu o dependență – inofensivă sau nu, însă dintre toate, dependența de droguri este de departe cea mai distructivă. Și, din nefericire, cele mai multe povești au un sfârșit tragic.

Mickey și Kacey provin dintr-o familie disfuncțională, cu un trecut marcat de dependența de opiacee. După ce mama lor moare din cauza unei supradoze, iar tatăl le părăsește, cele două fete rămân în grija bunicii materne. Gee, se străduiește cât poate, în condițiile date, să îngrijească și să întrețină doi copii mici de una singură, însă nu reușește să ofere acel cadru familial potrivit, o educație care să transforme fetele în două femei puternice. Au aripile frânte. Chiar dacă sunt atât de diferite una de cealaltă, chiar dacă alegerile pe care le fac în viață sunt diferite și le duc în locuri diferite, trecutul pe care îl au în comun și care le-a frânt planează asupra prezentului ca un nor imens, care nu lasă lumina să pătrundă.

Kacey a cunoscut dependența devreme, mult prea devreme. S-a născut cu ea, se poate spune că a fost destinul ei. Nu s-a putut împotrivi pentru că nu a avut opțiunea asta. Mai târziu, când ar fi putut deveni o alegere între bine și rău era deja prea târziu. S-a lăsat dusă de întuneric și s-a îndepărtat tot mai mult de sora ei, însă viața are modurile ei prin care intersectează viețile oamenilor chiar și atunci când a aceștia se împotrivesc.

Romanul alternează pe două planuri – Atunci și Acum – fragmente din copilăria si adolescența fetelor cu evenimentele din prezent. Atunci când am ales Un râu lung și luminos și i-am citit descrierea m-am așteptat la un roman polițist cu accente dramatice. De fapt, a fost exact invers – o dramă cu ușoare accente polițiste, deoarece acțiunea s-a învârtit foarte puțin în jurul poliției și a crimelor care declanșează lanțul de evenimente. Nucleul romanului este dependența de droguri si tot ceea ce derivă din ea – vieți distruse, generații pierdute, suferință fizică si psihică, handicap emoțional, nefericire, singurătate, vulnerabilitate, nesiguranță, moarte. E o carte puțin dură pe alocuri. Chiar dacă asiști ca simplu spectator nu e greu să-ți imaginezi ceea ce trece prin filtrul minții. Stilul de scriere e foarte cinematografic, poți simți pericolul care pândește după colț și durerea ascunsă printre rânduri. Personajele nu se încadrează în tiparul celor de care te poți „lipi”, dar cumva ajungi să te conectezi la un anumit nivel cu fiecare în parte și să nu le judeci alegerile. Poți rămâne imparțial pentru că în galeria asta de personaje suferința este cea care dă tonul. Suferința, pierderea, abandonul.

E o carte bună, care merită atenție. Este în curs de ecranizare, a apărut la editura Leda, în colecția Bazaar si o găsiți pe Libris.ro.

Rating Goodreads: 5/5*
Iustina Dinulescu

Îndoiala, de Ashley Audrain

„Blythe Connor este hotărâtă să fie o mamă bună și iubitoare pentru fiica ei, Violet, o mamă așa cum ea nu a avut niciodată. Dar încă din primele luni, haotice și istovitoare, după ce o aduce pe lume, Blythe nu reușește să găsească acea legătură specială pe care visase să o aibă cu fiica ei. Cu timpul, ajunge să fie tot mai convinsă că e ceva în neregulă cu Violet. Sau să fie totul doar în mintea lui Blythe? Soțul ei, Fox, îi spune că exagerează. Și cu cât Fox îi respinge mai mult temerile, cu atât Blythe are îndoieli mai mari cu privire la luciditatea ei. Ani mai târziu, când devine mamă pentru a doua oară, Blythe cunoaște în sfârșit, alături de băiețelul ei, Sam, legătura profundă, unică dintre o mamă și copilul ei. Până și Violet pare să-l iubească pe frățiorul ei. Dar cand viața, așa cum au stiut-o până atunci, se schimbă iremediabil de la o clipă la alta, criza devastatoare o silește pe Blythe să înfrunte adevărul…”

„Inima unei mame se frânge într-o mie de feluri de-a lungul vieții.”

Maternitatea este un proces ireversibil. O parte din viața ta ești doar tu, X, cineva oarecare. După ce naști o altă ființă umană devii Mama pentru tot restul vieții tale. Și al lor. Din acel moment nimic nu va mai fi la fel, locul tău în lume nu va mai fi același. Pentru unele femei, maternitatea este o experiență divină. Pentru altele, nu. Și dacă e ceva ce învăț continuu de când sunt și eu o Mamă oarecare în mulțimea de Mame de toate felurile e că nu avem dreptul să ne judecăm una pe alta, indiferent de cum par lucrurile din afară. Niciodată. Fără excepție. Unele lucruri sunt ușor de condamnat privind de pe margine și îndrăznesc să spun că nicio experiență nu seamănă cu alta. Niciun copil nu seamănă cu altul.

„Așa e maternitatea – doar prezentul contează. Acum disperare, acum ușurare.”

Cum a fost cartea asta pentru mine… Doamne, cum a fost! Nu știu de unde să o apuc și cum să vorbesc despre ea. Despre tot ceea ce m-a făcut să simt. Pentru că uneori m-am regăsit în trăirile lui Blythe. Pentru că unele zile nu au fost, nu sunt ușoare, pentru că am avut și eu parte de momente când îmi doream să dispar din viața mea o oră, o zi, un an. Pentru că în zile ca alea simți că nu ai primit ceea ce așteptai sau poate că, nu e tocmai ceea ce îți doreai cu adevărat. Pentru că, de fapt, niciodată nu ești pregătit pentru această responsabilitate uriașă de a ține în viață o altă ființă umană complet dependenta de tine și de a rămâne tu însuți încercând să faci asta. Și pentru că, așa cum spuneam, nu mai există cale de a te întoarce înapoi.

Povestea lui Blythe e dramatică, iar suferința și întunericul par că se transmit din generație în generație, de la mamă la fiică. Un ciclu nesfârșit, etern. Lăsăm un pic din noi în fiecare dintre generațiile viitoare. Iar asta e emoționat și înfricoșător deopotrivă. Lumea lui Blythe se năruie puțin câte puțin după ce devine pentru prima oară mamă. Micuța Violet nu este copilul la care visează toate viitoarele mame, dar Blythe se străduiește din răsputeri să simtă pentru ea ceea ce crede că ar trebui să simtă o mamă. Printr-un joc crud al destinului, nici una dintre ele nu a apărut în viața celeilalte la momentul potrivit. Nu voi intra mai mult în amănunte. Despre o astfel de carte nu poți să povestești prea mult fără să spui prea mult. Dar o recomand cu căldură.

Îndoiala este o altfel de poveste despre maternitate. E un adevăr expus într-o lumină puternică, lipsit de nuanțe și de umbre. E brută, brutală. Și uneori o citești cu nod în gât pentru că asiști neputincios la drama unei familii care se destramă încetul cu încetul. Iar asta, ei bine, mi se pare întotdeauna greu de „privit”.

Romanul a apărut la editura Litera, în colecția Buzz Books. Îl găsiți, desigur, și pe Libris.ro.

Rating Goodreads: 4/5⭐
Iustina Dinulescu

Necunoscuta din Tanger, de Christine Mangan

60187726_383117992546033_4746528281916866560_n

„Tanger, 1956. Ultima persoană pe care Alice Shipley s-ar fi așteptat să o vadă de la sosirea în oraș cu noul ei soț este Lucy Mason. După accidentul petrecut la Colegiul Bennington, cele două prietene – cândva colege de cameră nedespărțite – nu au mai vorbit vreme de peste un an. Dar iat-o pe Lucy, încercând să îndrepte lucrurile și să se întoarcă la vechile lor obiceiuri. Poate că Alice ar trebui să fie fericită. Ea nu s-a adaptat la viața din Maroc, prea temătoare ca să se aventureze în cartierele agitate ale Tangerului și în căldură opresivă. Lucy – întotdeauna neînfricată și independentă – o ajută pe Alice să iasă din apartament și să exploreze orașul.
Curând însă, un sentiment familiar începe să pună stăpânire pe Alice – se simte supravegheată și manipulată de Lucy la fiecare pas. După ce soțul ei, John, dispare, Alice începe să pună la îndoială tot ce o înconjoară: relația cu prietena sa enigmatică, decizia de a veni la Tanger și propria sănătate mintală…” Continuă lectura „Necunoscuta din Tanger, de Christine Mangan”

Bufnița vânează întotdeauna noaptea, de Samuel Bjork (#2)

58606383_650853272013151_2070873861074714624_n

„Atunci când o adolescentă dispare dintr-un orfelinat, iar trupul ei este găsit pe un pat de pene, detectivul veteran Holger Munch și echipa lui primesc acest caz delicat. Cu această ocazie, anchetatoarea-vedetă Mia Kruger, aflată într-o pauză de serviciu pe când se luptă cu propriii demoni, se întoarce la munca ei de detectiv și se implică profund în acest caz, tocmai la timp pentru a decoda indiciile lăsate într-o filmare care o arată pe victimă captivă într-o cușcă, înainte de a fi ucisă. Între timp, fiica lui Munch, Miriam, face cunoștință la o petrecere cu un străin atrăgător, un activist pentru drepturile animalelor, care o atrage în lumea lui și departe de familia ei. Munch, Kruger și echipa lor trebuie să-l vâneze pe ucigaș înainte ca acesta să lovească din nou. Cu alte cuvinte, un thriller psihologic cu o intrigă palpitantă.”  Continuă lectura „Bufnița vânează întotdeauna noaptea, de Samuel Bjork (#2)”

Prin ochii ei, de Sarah Pinborough

56334664_376853009566736_581333448535310336_n

 „Louise este o mamă singură, secretară, prinsă în rutina de zi cu zi. Într-una din rarele ei seri în oraș, întâlnește un bărbat într-un bar și imediat ies scântei. Deși pleacă după ce se sărută, e încântată că în cele din urmă a creat o legătură cu cineva. Când ajunge la serviciu luni, Louise îl întâlnește pe noul ei șef, David. Bărbatul de la bar. Bărbatul căsătorit de la bar… care îi spune că sărutul a fost o greșeală teribilă, dar care încă nu-și poate lua ochii de la ea. Apoi Louise se ciocnește de Adele, care este nouă în oraș și are nevoie de o prietenă. Dar se întâmplă că tocmai ea să fie căsătorită cu David. Iar dacă vă închipuiți că știți cum se va sfârși această poveste, mai gândiți-vă, pentru că Prin ochii ei nu seamănă cu nici o altă carte pe care ați citit-o până acum. David și Adele par să formeze cuplul perfect. Și atunci de ce este David atât de obsedat de control? Și de ce este Adele atât de speriată? Pe măsură ce Louise este atrasă în relația cu David și Adele, ea ajunge să-și pună tot mai multe întrebări și să găsească tot mai puține răspunsuri. Singurul lucru clar e faptul că ceva în acest mariaj este complet în neregulă. Dar Louise nu poate ghici amploarea problemei – și cât de departe poate merge cineva ca să-și protejeze secretele căsniciei.”  Continuă lectura „Prin ochii ei, de Sarah Pinborough”

Pacienta tăcută, de Alex Michaelides

 

55504321_2113806122068695_2537703709131931648_n

„Viața Aliciei Berenson este aparent perfectă. Pictoriță renumită căsătorită cu un fotograf de modă, ea trăiește într-o casă superbă, cu vedere spre parc, într-una dintre zonele cele mai dorite din Londra. Într-o seară, soțul ei Gabriel se întoarce acasă târziu de la o ședință foto, iar Alicia îl împușcă de cinci ori în față și apoi rămâne tăcută mai mulți ani.
Refuzul Aliciei de a vorbi sau de a da orice fel de explicații transformă o tragedie domestică în ceva mult mai teribil, un mister care captează imaginația publică și o face pe Alicia celebră. Prețul tablourilor sale crește astronomic, iar ea, pacientă tăcută, este ascunsă de tabloide și de lumină reflectoarelor la The Grove, un spital psihiatric de maximă securitate din nordul Londrei.
Theo Faber este un psihoterapeut care a așteptat multă vreme oportunitatea de a lucra cu Alicia. Hotărârea lui de a o face să vorbească și să dezvăluie misterul motivului pentru care și-a împușcat soțul îl poartă pe un drum plin de primejdii-o căutare a adevărului care amenință să-l distrugă…

Pacienta tăcută este un thriller psihologic șocant despre un act de violență extrem al unei femei împotriva soțului ei și despre un terapeut obsedat de descoperirea motivului din spatele acestui act…” Continuă lectura „Pacienta tăcută, de Alex Michaelides”

Omul de cretă, de C.J. Tudor

dav

  „Nu răscoli amintirile copilăriei dacă știi că ascund secrete întunecate…
În 1986, Eddie și prietenii lui își petrec zilele mergând cu bicicletă printr-un orășel englez mereu adormit, în căutare de aventuri. Omuleții de cretă pe care-i desenează peste tot sunt codul lor secret. Dar atunci când unul dintre aceste desene îi conduce la un cadavru dezmembrat povestea se schimba definitiv.
În 2016, Eddie crede că a lăsat totul în urmă. Dar apoi el și prietenii lui primesc un mesaj misterios și trecutul se întoarce la viață mai periculos ca niciodată.”
Continuă lectura „Omul de cretă, de C.J. Tudor”

Insula morții, de Asa Avdic

DSC_0396

„Într-un viitor alternativ, în 2037, Cortina de Fier exista încă, iar Suedia și celelalte țări scandinave au devenit protectorate în marea Uniune a Prieteniei din estul Europei, cu un regim tiranic în care mâncarea este rationalizata și doar cei sus-puși au acces la bunuri din import. Anna e un funcționar bine integrat în sistem, care, din cauza unor probleme misterioase din trecut, nu-și mai poate crește fiica. Pentru a-și spăla definitiv păcatele, liderul Uniunii o trimite într-o pretinsă ultimă misiune: se va duce pe o insulă izolată din arhipelagul Stockholm, ca să urmărească un grup de candidați  testați pentru un post în cadrul unui serviciu secret de spionaj.” Continuă lectura „Insula morții, de Asa Avdic”