Publicat pe

Căminul fetelor orfane, de Joanna Goodman

„În Quebecul anilor 1950, francezii și englezii se tolerează reciproc cu o politețe precară – la fel ca părinții lui Maggie Hughes. Tatăl anglofon al lui Maggie are ambiții pentru fiica sa, care nu includ căsătoria cu un tânăr francez sărac de la ferma vecină. Dar inima lui Maggie este cucerită de Gabriel Phenix. Când rămâne însărcinată la cincisprezece ani, părinții ei o forțează să o dea pe Elodie spre adopție și să își reia viața „pe calea cea bună”.

Elodie este crescută în sistemul de orfelinate pentru săraci din Quebec. Este o existență destul de precară, care ia o turnură tragică atunci când, împreună cu alte mii de orfani din Quebec, Elodie este declarată bolnava mintal ca urmare a unei noi legi care oferă mai multe fonduri pentru spitalele de psihiatrie decât pentru orfelinate. Inteligentă și hotărâtă, Elodie rezistă la tratamentul îngrozitor al călugăritelor, câstigându-și în cele din urma libertatea la șaptesprezece ani, când este aruncată într-o lume străină, adesea dificil de gestionat.

Maggie, căsătorită cu un om de afaceri dornic să își întemeieze o familie, nu-și poate uita fiica pe care a fost nevoită să o abandoneze, iar o reîntâlnire întâmplătoare cu Gabriel o determină să facă o alegere sfâșietoare. Pe măsură ce timpul trece, poveștile lui Maggie și Elodie se întrepătrund, dar nu se ating niciodată, până când Maggie își dă seama că trebuie să ia ceea ce își dorește de la viață și să plece în căutarea fiicei sale pierdute de mult timp, revendicând în sfârșit adevărul care le-a fost refuzat amândurora.”

Quebec, Canada, anul 1950. Maggie rămâne însărcinată la 15 ani (că așa erau vremurile și fetele nu știau cum se rămâne însărcinată mai exact + n alte motive). Avorturile erau ilegale, așa că tinerele fete care călcau strâmb erau ascunse de ochii lumii pe perioada sarcinii, apoi copiii „nedoriți” și „născuți din păcat” erau duși la orfelinate sau vânduți unor familii care nu puteau concepe și care voiau să scape de procesul birocratic al unei adopții. Odată ajunși în orfelinate, soarta copiiilor era una extrem de tristă, pentru că, deși conduse de măicuțe, acele orfelinate erau adevărate case ale terorii. Măicuțele, figuri bisericești care ar fi trebuit să inspire bunătate, să fie blânde și să ajute copiii, erau exact opusul – aplicau pedepse foarte aspre, se purtau urât cu copiii, îi loveau și îi torturau frecvent. Copiii creșteau cunoscând cruzimea și prea puține lucruri despre lumea de după gardurile orfelinatelor.

Elodie, fiica abandonată de Maggie ajunge într-unul dintre aceste orfelinate ale groazei. În primii câțiva ani din viața ei orfelinatul care-i era casă nu părea chiar cel mai îngrozitor loc de pe pământ. Dar devine unul după ce se dă o lege prin care spitalele de psihiatrie primesc mai mulți bani decât orfanii, așa că orfanii devin nebuni cu acte în regulă, iar orfelinatele devin spitale de nebuni. Pentru că toată gruparea asta formată din medici, asistente, măicuțe etc vor mai mult, pentru că mereu e vorba despre lăcomia oamenilor și despre bani, despre atrocitățile și toate lucrurile josnice de care sunt capabili oamenii pentru a primi mai mult.

„Permite-mi să-ți reamintesc că eşti pacientă în spitalul meu. Eu îți sunt judecător și nu te judec numai după greșelile făcute astăzi, ci după toate păcatele, inclusiv cele ale părinților tăi.
Acum mergi şi aşteaptă-mă la baie.
Elodie se ridică anevoios şi se duce iute la baie. Își scoate cămaşa de noapte şi o îndeasă în chiuvetă cu cearşafurile, dând drumul la apă fierbinte peste morman. Tremurând, goală, îşi acoperă pieptul dezgolit şi se ghemuieşte ca să se încălzească putin.
Sora Ignatia intră în baie cu o găleată mare cu gheață. Este foarte calmă.
Aruncă gheața în cadă şi o împinge pe Elodie înăuntru. Elodie încearcă să reziste, dar e foarte rece şi începe să se vaite.
Sora Ignatia se întinde spre peria mare de lemn de sub chiuvetă – cu care curăță podelele – şi o freacă pe Elodie pe şolduri până îi dă sângele.
Acum e bine, murmură satisfăcută, înainte să-i bage capul sub robinet. Data viitoare să fii mai atentă.
Înainte să plece, îi aruncă lui Elodie o cămaşă de noapte albă curată. Uşa se închide în urma ei. Singură în sfârșit, Elodie iese din cadă şi se îmbracă.
-Nu sunt nebună, şopteşte reflexiei din oglindă.
Dacă nu işi repetă mereu, s-ar putea să uite.”

Maggie regretă în fiecare zi a vieții ei faptul că și-a abandonat copilul. Adult fiind, în postura unei femei care era la vârsta potrivită pentru a deveni mamă se mustră că nu a luptat pentru fiica ei, că nu a păstrat-o. Dar ce ar fi putut face o adolescentă de 15 ani, fără sprijin din partea părinților cu un copil? Care ar fi fost drumul ei ținând cont de toate datele problemei – vremurile, relația de iubire interzisă de părinți, imaturitatea, situația materială și multe altele? A fost dintotdeauna și va fi un subiect sensibil – avortul – dar oare care e soluția mai puțin dureroasă și cu mai puține victime? Să naști un copil și să-l abandonezi (fie că vrei, fie că ești obligată de circumstanțe), să ajungă într-un orfelinat și să aibă o viață nefericită (să fim serioși, copiii adoptați care au parte de o copilărie fericită în sânul unei familii iubitoare sunt prea, mult prea puțini!) și un viitor plin de traume sau să nu îl mai faci deloc?

„Poate că dragostea nu are mereu câștig de cauză asupra firii omului.”

Citeam zilele trecute o știre că o fetiță de 10 ani (10!!!!) a trebuit să meargă în altă țară ca să facă o întrerupere de sarcină pentru că în statul ei fusese deja adoptată legea care interzice avortul. Fetița rămăsese însărcinată în urma unui viol. 🙂
Copiii sunt o binecuvântare pentru o femeie atunci când sunt doriți și asumați. Altfel, în loc de o singură viață nefericită măcinată de regrete și suferință, vor fi două vieți nefericite și mai multe aripi frânte.

Acum nu știu cât de mult am vorbit efectiv despre carte și cât m-am abătut de la subiect, cu toate că mie mi se par foarte legate cele două, de asta am și ales să abordez astfel povestea. Căminul fetelor orfane este o poveste tristă cu final semifericit, o poveste despre abandon și regrete, presărată cu multe situații nedrepte și dureroase. E multă suferință aici, și pentru femeia care a lăsat un copil în urmă și pentru copilul care a rămas în urmă. Și nu e nimic de judecat, nimic de condamnat. Sunt momente în viață când alegem într-un fel (greșit sau nu) ținând cont doar de prezent și de viitorul foarte apropiat. Mai devreme sau mai târziu toate alegerile ne ajung cumva din urmă. Pe toate le plătim într-un fel sau altul. Nu știu dacă există finaluri cu adevărat fericite dacă tot restul drumului până acolo a fost un calvar…

Mi-a plăcut povestea, cu toate că am simțit lipsa a ceva. Speram ca partea lui Elodie să fie mai extinsă, cu mai multe detalii, iar finalul să nu fie așa succint. O recomand totuși. Merită atenția. Voi mai citi cărți scrise de Joanna Goodman, asta e sigur.

Căminul fetelor orfane a apărut la editura Litera, în colecția Blue Moon și o găsiți pe Libris.ro.

Rating Goodreads – 4/5*
Iustina Dinulescu

Publicat pe

O vară italiană, de Rebecca Serle

„Când îi moare mama, viața lui Katy se dă cu totul peste cap. Carol i-a fost și cea mai bună prietenă, prima pe care o suna când avea o problemă, femeia care avea toate răspunsurile. De ani buni, mama și fiica plănuiau să plece într-o călătorie unică: la Positano, orașul magic vizitat de Carol înainte de a-l cunoaște pe tatăl lui Katy. Iar acum, tânăra trebuie să pornească singură spre Italia. De îndată ce ajunge pe Coasta Amalfi, Katy e fermecată: falezele sunt spectaculoase, apele mării – de un albastru perfect, locuitorii – încântători, iar mâncarea – o desfătare. Așa că, încet, încet, simte că își recapătă bucuria de a trăi. Până într-o zi când se întâmplă ceva imposibil: o vede pe Carol – frumoasă, bronzată și mai tânără cu 30 de ani. Astfel, în decursul unei incredibile veri italiene, Katy ajunge să o cunoască pe femeia care avea să-i devină mamă și despre care credea că știa totul.”

Am pornit în această călătorie cu multă nerăbdare și cu fascinația pentru Italia a cuiva care nu a pășit niciodată cu piciorul pe tărâmul magic, dar care îl cunoște bine cu ochii minții care a ajuns deja acolo prin intermediul cărților, filmelor, fotografiilor. Sunt sigură că știți despre ce vorbesc, despre cum este să iubești un loc pe care nu l-ai vizitat în realitate, dar pe care pur și simplu îl știi și îl iubești. Așa sunt eu cu Italia, cu coasta Amalfi și Positano îndeosebi (locul unde se desfășoară acțiunea).

Cred că am făcut o alegere foarte inspirată cu această carte. Adică a ajuns la mine într-un moment foarte potrivit ca să o savurez din plin. Are câteva ingrediente care în cazul meu au succes întotdeauna – locația, legătura mamă-fiică, o aură de mistic și de mister. La fel ca și în romanul anterior – Peste cinci ani, Rebecca Serle folosește același stil degajat, plăcut, cu descrieri care te transpun în locurile amintite și cu personaje pe care le simți aproape, în ale căror trări te regăsești, prin ale căror situații ai trecut sau știi că vei trece la un moment dat. E ușor să citești cărțile ei, dar, deși ușoare au darul de a te pune pe gânduri.

Povestea aceasta este despre pierderea unei mame, dar și despre regăsirea acesteia într-un mod extraordinar de frumos, de inedit, de imposibil în realitate. Știm cu toții că pierderea părinților este inevitabilă, suntem conștienți că se va întâmpla într-o zi și tot ce putem face este să ne rugăm și să sperăm că acea zi va fi foarte departe. Numai că uneori nu este atât de departe. Katy are 30 de ani când își pierde mama și mai apoi întâlnește în Italia versiunea de 30 de ani a acesteia. Cât de minunat e asta – să te împrietenești cu mama ta, cu versiunea ei tânără, plină de viață; practic cu o persoană diferită de cea pe care o știai?

De multe ori mi-am imaginat-o pe mama tânără, la vârsta mea (tot 30+). Am câteva amintiri vagi cu ea de atunci, estompate de timp și de persoana care a înlocuit-o, căci mama mea de 60 de ani nu mai este aceeași cu tânăra de atunci. Dar Doamne, ce frumos ar fi să o descopăr cu adevărat pe cea din trecut! Ce frumos că cineva s-a gândit să exploreze acest cum ar fi dacă. Mi-a plăcut mult.

Singura nemulțumire a fost faptul că nu mi-a fost clar ce s-a întamplat mai exact – dacă a fost vorba de călătorie în timp și când s-a întâmplat mai exact, dacă această incursiune în trecut a modificat cursul evenimentelor viitoare (așa mi-a lăsat impresia la un moment dat). Autoarea nu a adus niciun fel de lămurire în acest sens. Cum și când ajunge Katy în trecut? Ceva nu mi s-a legat aici.

Acum să vă spun cea mai tare chestie la romanul ăsta – mâncarea, fraților! Da, da, vă avertizez să nu cumva să vă apucați de citit romanul ăsta cu burta goală. Deși, chiar și cu ea plină, poftă tot o să vă fie! Am probat eu ambele variante! :))

Pâinică proaspătă stropită cu ulei de măsline, cu roșii proaspete, zemoase și dulci, cu burrata... ei, despre asta vorbesc! Să nu ziceți că nu v-am zis!

O vară italiană este poate fi vara în care găsești răspunsuri pe care nu le căutai, poate fi vara iubirii, a regăsirii, a acceptării. Călătorie plăcută! 😉

Romanul a apărut la editura Nemira, colecția Damen Tango. De acolo a aterizat și pe rafturile de la Libris.ro, unde o găsiți la un preț bunicel zilele astea.

Rating Goodreads – 4/5*
Iustina Dinulescu

Fragmente:
„Mă întreb de ce încercăm mereu să schimbăm lucrurile. Ar trebui să facem asta mai rar. Cu unele lucruri nu avem de ce să ne jucăm.”

„Istoria e un beneficiu, nu o greșeală. E frumos să fii cu cineva care te cunoaște, care îți știe istoria. Asta o să fie tot mai important, pe măsură ce înaintezi în vârstă. Să înveți să revii de unde ai plecat poate fi mai greu decât s-o iei de la capăt, Dar, la naiba, dacă-ți iese, merită!”

„Istoria și memoria sunt, prin definiție, ficțiuni. Odată ce un eveniment trece și rămâne doar o amintire, el devine o poveste. Și putem alege ce poveste să spunem: despre viețile noastre, despre întâmplările și relațiile noastre. Putem alege capitolele cărora le dăm un înțeles.”

„În fiecare zi, lumea se naște din nou. În fiecare zi, soarele răsare. E un miracol, cred. Un miracol simplu, de zi cu zi. Viața.”

„Una dintre cele mai mari încercări din viață este să ne dăm seama ce să păstrăm și la ce să renunțăm.”

Publicat pe

Seria Regina Roșie #1 & #2, de Juan Gomez-Jurado

„Intriga minuțios construită, răsturnările de situație neașteptate, pe alocuri amuzante și dilemele personajelor, printre care Antonia Scott și Jon Gutierrez, îți vor crea dependență și te vor face părtaș în căutarea criminalului, căci, fără să vrei, te vei transpune în pielea lor și vei încerca să rezolvi chiar tu crimele din înalta societate.

Dar oare vei putea ține pasul cu Antonia, care pare să aibă 7 simțuri și o intuiție feminină ce bate legile fizicii? Sau vei ceda impulsului de a o urmări îndeaproape și de a observa cum își joacă psihologic adversarii?

Rămâne de văzut…”

Am dat târcoale seriei Reina Roja mai mult de o lună. Mi s-au aprins beculetele de când am văzut reclama la ea, le-am ignorat cât am putut până nu am mai putut. Mi-era teamă că e vorba doar despre publicitate foarte bună și că asocierea cu Casa de Papel și El Profesor (fan declarat) e folosită cu scopul precis de a atrage atenția. La mine a funcționat, chiar dacă m-am împotrivit, deci publicitatea a fost foarte bună, cum spuneam. Dar cărțile sunt și mai bune. Seria e excelentă! Pornești într-o tură de montagne russe, în care te urci fiind convins că o să faci față, că o să reziști, dar când te dai jos ești răvășit complet și, ca un împătimit și curios din fire, mai vrei și ultima tură, ultima carte din serie, deznodământul, ultima cursă de adrenalină în doza maximă.

Antonia poate fi privită, într-adevăr, ca o versiune feminină a genialului El Profesor. Și ea e un geniu neînțeles de oamenii obișnuiți. Dar asemănarea se oprește aici. Povestea scrisă de Juan GJ este diferită, dar o urmărești și o parcurgi cu același interes nebun, cu inima cât un purice, zicând cu voce tare de mai multe ori pe parcursul lecturii „Băi, ce bine scrie tipul ăsta!”. Un deliciu, nu altceva! Cea mai tare poveste pe care am citit-o în această primă jumătate de an. Era ACEA poveste pe care o tot așteptam, la care să visez noaptea după ce mă las pradă somnului, cu care să-mi doresc să încep ziua, la care să mă gândesc pe timpul zilei și pe care să o las greu, greu de tot din mână. Reina Roja s-a dovedit a fi exact ACEA poveste, iar eu mă bucur nespus că m-am lăsat ispitită și că am pornit în aventura asta. What a ride it was!

„Cititorii se vor îndrăgosti de Antonia Scott. Apariția acestui personaj este, fără îndoială, cel mai bun lucru care li s-a întâmplat în ultimii zece ani, la nivel global, cititorilor de thriller psihologic”, ABC

Antonia Scott e o figură. Jon Gutierrez și mai și. Lucrând împreună sunt o pereche de pomină. Am găsit în cartea asta un umor foarte fin, presărat pe ici, pe colo, replici foarte bune și inspirate, care au fost un deliciu. Jon Gutierrez e un munte de om simpatic, „nu că ar fi gras”, în timp ce Antonia e esența aia tare pe care o ții în sticluțe mici și fragile. O contradicție, un paradox. O forță a naturii. I-am îndrăgit pe amândoi în egală măsură, deși perechea pe care o formează e cel puțin bizară. Dar funcționează perfect așa. Sunt „perechea perfectă” și nu în sensul romantic (un alt lucru pe care l-am apreciat). Faptul că dinamica relației lor rămâne doar în sfera prieteniei e un plus, iar micile gesturi de recunoștință și prietenie, venind ba din partea unuia ba din partea celuilalt, mi-au adus câteva zâmbete pe parcursul lecturii.

Respectând dorința și rugămintea autorului de la finalul cărții, aceea de a nu dezvălui nimic din poveste atunci când scriem recenziile (foarte tare, autorule!) nu voi mai spune nimic altceva decât: intrați pe Bookzone – adăugați în coș seria Reina Roja – plasați comanda. Apoi, așteptati cuminți până vine, iar după ce vine puneți tot pe pauză, luați o gură mare de aer (sau mai multe) și deschideți cutia Pandorei. După ce ați terminat de citit, haideți să ne rugăm împreună de editură să publice mai repede și ultimul volum, pentru că noi toți suntem la fel de dependenți de povestea asta precum e Antonia de pilula ei roșie!

Rating Goodreads – 10* și împreună și separat
Încă nu m-am hotărât care dintre cele două volume mi-a plăcut mai mult.

Cine a mai citit-o? A avut același efect și la voi?
Iustina Dinulescu

Fragmente care mi-au plăcut:

„Bineînțeles, unde există iubire există cantități enorme, interminabile de suferință. Cea pe care o provoci, cea care îți este provocată.”

„Lumea e condusă de mediocri, de egoști și de idioți. Mai ales de ultimii.”

„Ca să faci față prostiei, nu-ți rămân decât resemnarea sau sinuciderea.

„Bineînțeles, unde există iubire există cantități enorme, interminabile de suferință. Cea pe care o provoci, cea care îți este provocată.”

„Uneori, iubirea ne pune în situații complexe. Dar nu putem renunța niciodată la noi înșine.”

„Sufletul este construit din mici compartimente care se conțin unele pe celelalte, ca o păpușă rusească. Dacă tot deschizi și deschizi, găsești ultima păpușă. Și nu arată niciodată ca păpușa cea mai mare. Acest ultim chip poate fi meschin și crud.”

„Timpul, măsurat în bani, este cel mai eficient și mai periculos drog dintre toate. Îl dozăm cu zgârcenie și cu egoism, ca să întoarcem spatele și celei mai mici urme de sinceritate. Timpul este justificarea noastră pentru egoismul care ne izolează de adevăr, de această distrugere pe care o provocăm, cea care îi devorează pe alții, cea care, în ultimă instanță, ne devorează pe noi înșine. Nu avem timp, ne spunem. Și așa râmân câinii înghesuiți în cuști și bătrânii întinzându-și gâturile ridate și cu piei atârnând către ușă de fiecare dată când se deschide.
Nu e timp pentru adevăr.”

„E mult mai simplu să-i ierți pe alții pentru că au greșit decât că au avut dreptate.”

„De când ne naștem, ne știm soarta. Leagănul se clatină pe marginea prăpastiei dispuse să-l înghită. Viața noastră este doar o flacără pieritoare între două bezne infinite. Finalul care ne așteaptă ni se pare mai amenințător decât întunericul anterior, acea clipă în care nu știam cum arătam înainte de a ne naște. Poate ne e teamă de ce urmează fiindcă, în adâncul sufletului, un crâmpei din ființa noastră ne amintește de ceva teribil. Ceva de care uităm când ne umplem pentru prima dată plămânii cu aer și plângem.
Și, daca nimic nu ne salvează de la moarte, măcar dragostea să ne salveze de la viață.”

„Singurul lucru mai greu decât să strigi de unul singur când ai dreptate este să ți se dea dreptate când e prea târziu.”

Publicat pe

Soacra, de Sally Hepworth

„Din clipa în care a făcut cunoștință cu soacra ei, Lucy a știut că nu era deloc nevasta perfecta pe care Diana și-o dorise pentru fiul ei. Relația lor a fost mereu politicoasă, lipsită de căldură. Și tânăra nu s-a putut plânge niciodată, pentru că Diana era o femeie despre care nimeni nu avea nimic rău de spus, un adevărat stâlp al societății, o luptătoare pentru drepturile femeilor refugiate. Până când Diana se sinucide, lăsând în urmă un bilet în care mărturisește că nu a mai suportat să trăiască luptând cu cancerul. Numai că autopsia nu dă la iveală nicio urmă a bolii nemiloase, ci doar semne de otrăvire și urme de sufocare. Așa că toți cei din preajma sa devin suspecți de crimă. Cine i-ar fi putut dori moartea Dianei? De ce și-a schimbat aceasta testamentul, dezmostenindu-și copiii? Și, mai presus de orice, de ce Lucy nu pare deloc tristă fiindcă i-a murit soacra?”

Mă tot gândesc la ceva cu care să asemăn cartea asta și nu găsesc nimic potrivit. Dramele de familie sunt un gen pe care îl citesc mereu cu plăcere, pentru că sunt povești inspirate din viața reală, cu și despre oameni simpli, normali, în postura cărora te regăsești foarte ușor. Nu este greu de ghicit după titlu că tema principală a romanului este relația dintre noră și soacră, o relație care rareori este așa cum își imaginează sau speră ambele părți implicate. Ne încadrăm cu toții în aceleași tipare, mergem parcă pe aceleași drumuri bătătorite de alții înaintea noastră. Ceva e cu siguranță greșit în asta, nu-i așa?!

„Mă întreb: ce rămane din noi după ce nu mai suntem? […] Existam în continuare prin copiii noștri. Prin nepoții noștri. Prin strănepoții noștri. Existăm prin toți oamenii care vor continuă să trăiască, pentru că noi am trăit. Rămân înțelepciunea noastră, inteligența, frumusețea – toate filtrate prin generațiile următoare, care continuă să se reverse în lume și să o transforme.”

Cel mai mult la acest roman mi-a plăcut alternarea perspectivelor și a timpurilor, pentru că am putut privi aceeași situație prin ochii a două persoane diferite – o noră și o soacră, o femeie și o altă femeie, o mamă și o altă mamă – și ambele au avut dreptate. Pentru că dreptatea absolută nu există și pentru că e ușor să judeci pe celălalt atunci când nu-i cunoști adevăratele trăiri, gândurile sau intențiile. Relația dintre Lucy și soacra ei Diana a pornit cu stângul pentru că prima avea așteptări prea mari și o viziune idealistă în ceea ce privea relația pe care ar fi trebuit să o aibă, iar cea de-a doua era o femeie foarte diferită de prima. A fost o lectură captivantă și frumoasă, iar frumusețea ei constă în asta – în faptul că pe parcursul lecturii balanța a rămas mereu în echilibru. Fiecare dintre cele două, noră și soacră, au avut intenții bune care au sfârșit printr-o dezamăgire a celeilalte. Ambele se străduiau și ambele își doreau același lucru – o familie fericită și unită, însă în unele zile acest obiectiv părea ceva aproape imposibil de atins.

Mi-a plăcut de Lucy, mi-a plăcut Diana, mi-a plăcut dinamica relației lor. M-a făcut să regândesc la rându-mi o mulțime de chestii. M-a pus pe gânduri.

Familia este unul dintre lucrurile care ne definesc. Baza noastră se clădește în sânul familiei, relațiile dintre părinți și dintre părinți și copii sunt cărămizile care construiesc fundația. Toată viața noastră se învârte în jurul familiei, în sânul căreia ne încărcăm fie cu sentimente care ne ajută să răzbim în viață chiar și în vremuri grele, fie cu sentimente care ne împovărează și mai mult.

Romanul Soacra nu este doar despre relația dificilă dintre o noră și o soacră. Nu, este mai mult de atât. Este despre o familie, cu bune, dar mai ales cu rele. Despre aventura vieții numită modern și pe scurt parenting. Căci ăsta e izvorul vieții fiecăruia – părinții. E despre cât de ușoară și senină e această relație între părinți și copii atunci când copiii sunt mici, iar părinții reprezintă întreg universul lor și despre cât de anevoioasă și de puțin armonioasă este uneori atunci când copiii se maturizează. E aproape dureroasă partea asta a poveștii. Căci armonia și echilibrul vieții de familie ne scapă deseori printre degete. Uneori, cred că cerem și așteptăm prea multe de la părinții noștri. Alteori, cred că cerem și așteptăm prea multe la copiii noștri. Reprimăm sentimente, le negăm pe altele, creăm distanțe și îngrădim speranțe. Nu suntem cei mai înțelegători copii și nici cei mai toleranți părinți. Undeva, pe drum, apar crăpături pe care le lăsăm în spate pentru că ne continuăm drumul spre înainte. Însă la un moment dat ne ajung din urmă toate și ne înghit cu totul, ca o prăpastie în care cădem în gol pentru că nu am văzut-o la timp. Pentru că am ales să ignorăm ce era evident sau pentru că nu ne-am mărturisit la timp durerile.

„M-am străduit atât de mult timp să nu las la iveală partea mea vulnerabilă, încât am și uitat cât de reconfortant este să fii vulnerabil. De când mă știu a fost nevoie să fiu puternică pentru familia mea. Și e util să fii puternic. Te face să te simți pregătit să înfrunți și să ieși biruitor din orice încercări. Din cauza asta am trăit așa cum am făcut-o, muncind din greu, fară să mă las copleșită, fară să permit să mă las copleșită de vreo slăbiciune. Dar puterea este supraevaluată. Iar vulnerabilitatea și faptul că ești uneori copleșit sunt surprinzător de plăcute.”

Diana a fost o femeie, o mamă, o soție, o bunică, o soacră. Nu a fost „cea mai bună” în niciun rol, dar și și-a dat toată silința. Și-a iubit copiii, și-a iubit incredibil de mult și într-un mod înduioșător soțul, marea iubire a vieții ei. Și-a iubit nepoții și își iubea munca. Și-a iubit și nora, în felul ei. Un pic de Diana suntem fiecare dintre noi. Sau dacă nu suntem, vă spun, v-ar plăcea să fim. Pentru că Diana a fost o femeie puternică, iar drumul femeilor puternice nu este niciodată simplu sau ușor.

„Nu am decât două lucruri pe care cred că merită să vi le spun. Am muncit din greu pentru tot ce a fost important pentru mine. Și ce-a fost important pentru mine nu a costat absolut nimic.”

Tare mult mi-a plăcut acest roman, care se pare că este al cincilea al autoarei, Sally Hepworth. Primul publicat la noi, dar sper că nu singurul, pentru că pe mine una m-a câștigat ca fan.

Cartea a apărut la editura Nemira, în colecția Armada și dacă trageți cu ochiul pe rafturile virtuale ale Libris.ro o s-o găsiți chiar aici.

P.S. Finalul este unul neașteptat de trist și de amar. Nota 10 pentru autoare și pentru cum a construit această poveste, piesă cu piesă.

Rating Goodreads – 5/5*
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Pasagerii, de John Marrs

„Te afli în mașina ta fară șofer când brusc ușile se blochează, ruta se schimbă și nu mai ai niciun control asupra vehiculului. După care o voce misterioasă iți spune: „O să mori”.
Pe măsură ce mașinile autonome devin varianta mai sigură și mai de încredere, opt oameni se trezesc în această situație înfiorătoare. Printre ei, se numără o vedetă de televiziune a cărei glorie a apus, o tânără însărcinată, o femeie abuzată care fuge de soțul ei, un emigrant fară acte, un cuplu căsătorit și un bărbat care vrea să se sinucidă.
Camerele de filmat ascunse în mașinile lor transmit către milioane de oameni din întreaga lume panica teribilă care-i cuprinde. Dar publicul își va arata adevărata față când va fi întrebat: „Pe care dintre acești oameni ar trebui să-l salvăm? Și pe care să-l ucidem primul?””

Londra, cândva în viitor. Mașinile clasice sunt de domeniul trecutului. Noile mașini autonome sunt soluția propusă de autorități pentru siguranță și pentru reducerea numărului de accidente. Mașinile autonome sunt controlate și programate cu ajutorul inteligenței artificiale. Unii oameni sunt încântați, alții rămân sceptici, însă sunt cu toții obligați să accepte noua rânduială. Într-o zi oarecare cineva reușește să deturneze sistemul de control al autovehiculelor și 8 oameni (6 aleși în mod expres și 2 victime colaterale) se trezesc în situația expusă mai sus. Deși autoritățile garantau că acest sistem nu poate fi atacat, cineva e hotărât să demonstreze că mașinile autonome nu sunt de fapt atât de sigure și că adevărul este cu totul altul.

Romanul este excelent construit și genial gândit. Eram sigură că va fi așa având experiența primului roman – Suflete pereche. Autorul construiește acțiunea exact așa cum un păianjen își țese pânza. Tipologiile de personaje sunt bine ancorate în realitate, par oameni pe care i-ai întâlnit în viața ta sau despre care ai auzit. Așadar, foarte ușor ți se formează în stomac nodul de frică. Pentru că ceea ce scrie John Marrs în cartea lui îți ridică părul pe spinare de frică. Nu știu exact în ce gen literar este încadrată, dar deși pare că ar fi un pic de distopie, amestecată cu puțin SF și cu accente de thriller psihologic ideea expusă poate deveni într-un viitor nu foarte îndepărtat și într-o oarecare măsură realitate. Spun asta pentru că inteligența artificială a câștigat mult teren în ultimii ani, iar o mașină autonomă, mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cea imaginată de Marrs pare ceva credibil. Și înfricoșător.

După ce preia controlul asupra autovehiculelor, Hackerul îi anunță pe pasagerii mașinilor deturnate că în aproximativ 2 ore și jumătate vor muri. În acest timp, Hackerul oferă posibilitatea ca un singur pasager să fie salvat de către public și de către un juriu. Pe măsură ce acțiunea se derulează, lucrurile se complică și secrete ies la iveală. Multe secrete. Fiecare personaj are scheletele lui ascunse în dulap, secrete pe care Hackerul le știe și le dezvăluie public în momente cheie, fara să le dea șansa „vinovatilor” să-și expună argumentele sau circumstanțele atenuante. Mi s-a părut fascinant lucrul ăsta. Pentru că: imaginați-va un lucru care v-ar pune într-o lumină proastă dacă ar fi privit doar dintr-un unghi. Acum imaginați-va că viața voastră ar depinde de cineva care privește faptele doar din unghiul ăla, iar voi nu ați avea posibilitatea de a vă apăra și de a vă spune versiunea. La fel de fascinant de nedrept mi s-a părut modul în care Hackerul a obligat juriul să aleagă o singură viață, după ce i-a manipulat și le-a arătat doar fapte care ar condamna la moarte pe oricine.

„Când fac parte dintr-o mulțime, oamenii încetează să mai fie indivizi, inhibițiile dispar și nu-și mai urmează busola morală obișnuită. Oare s-ar fi apucat vreunul dintre ei, dâca ar fi fost singur, să arunce cu pietre sau cu sticle incendiare în mașina Sofiei? Puțin probabil. Atunci când sunt înconjurați de unii care gândesc la fel ca ei, oamenii nu se mai percep drept indivizi violenți, grupul este responsabil pentru violență, și nu ei personal.”

Cred că scopul autorului a fost de a pune reflectorul cu lumina cea mai intensă pe defectele societății. Londra din viitor e lumea în care trăim noi acum. Încă fără mașini autonome, dar la fel de superficială, la fel de însetată după scandal și cancan, la fel de ușor de manipulat și de învrăjbit. Mă gândeam pe parcursul lecturii că suntem cu toții Pasageri în această mașină autonomă numită viață. Încă nu de nivelul 5, pentru că uneori încă mai avem control, încă mai putem lua propriile decizii, încă mai putem schimba direcția, sensul. Dar viețile noastre, deciziile noastre, greșelile noastre sunt judecate și condamnate cu aceeași ușurință de către oameni care sunt la fel ca noi – tot oameni, tot păcătoși, tot victime uneori.

„Ți-aș sugera să te gândești la rețelele sociale ca la un râu. Pornește dintr-un loc, dar, cu cât ajunge mai departe, cu atât meandrele lui îl poartă în tot felul de direcții. Unele brațe noi secătuiesc repede, altele iau propria direcție.”

Mi-a plăcut mult, deși aș fi vrut mai multe lămuriri la final; poate mai dezvoltat puțin. Cred că aceeași nemulțumire am avut-o și la primul roman. Dar ce vă spun sigur e că merită atenția. E o călătorie interesantă și plină de suspans. Recomand!

Pasagerii a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection și o găsiți pe Libris.ro (prietenul de încredere în materie de cărți).

Rating Goodreads – 5/5*
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Trei surori, de Heather Morris

„La sfârșitul anilor 1920, trei fetițe dintr-un orășel din Slovacia sunt rugate de tatăl lor să promită că vor avea mereu grijă una de cealaltă. Fac ușor o astfel de făgăduință, neimaginându-și ce greutate va căpăta ea nu peste mult timp. La 15 ani, Livi e trimisă la Auschwitz. Cibi, care are 19 ani, nu poate concepe să-și lase singură sora mai mică și decide să o însoțească. Magda, în vârstă de 17 ani, reușește să se ascundă o vreme, dar până la urmă ajunge și ea în lagăr. Cele trei surori se reîntâlnesc în cel mai cumplit loc cu putință: la Auschwitz-Birkenau. Cruzimea și teroarea pe care le au de înfruntat sunt inimaginabile, dar amintindu-și de tatăl lor și de rugămintea lui, de devotamentul mamei lor și de afecțiunea cu care au fost mereu înconjurate, lupta din toate puterile pentru a trăi.”

Ultima carte din seria Tatuatorului nu aduce nimic nou în ceea ce privește Holocaustul, dar întărește ideea de umanitate și de unitate. Iată de ce spun asta:

Auschwitz-Birkenau e un cuvânt care mie personal cred că îmi va rămâne săpat în creier. E un cuvânt despre un loc, pe care deși nu l-am văzut cu ochii mei, îl am atât de bine conturat în minte încât nu îl mai pot uita. Și nici ce s-a întâmplat acolo.
Auschwitz-ul a fost un loc al contrastelor din atât de multe puncte de vedere, dar ceea ce mi se incredibil și fascinant deopotrivă este faptul că acolo, laolaltă, trăiau cruzimea și umanitatea, că se dădea permanent o luptă între cele două. Prizonierii, pe de o parte, încercau din răsputeri să rămână oameni în ciuda faptului că demnitatea lor și condiția umană erau strivite sistematic, zi de zi. Pe de altă parte, erau călăii lor și chiar și unii dintre ei, care erau mașini de ucis, pline de ură și de violență. Mi-a rămas în minte următoarea parte din notele finale ale cărții…

„Peste lagărul morții și peste câmpurile și pădurile de dincolo de gard era același cer albastru, același soare.” Vedea familii împreună, copii care se jucau și oameni muncind pe câmp. Ei ignorau complet ceea ce se întâmpla în lagărul morții, continuând să trăiască și vazandu-si de treburile lor ca și cum ar fi fost o zi ca oricare alta, ca și cum cei aflați de partea cealaltă ar fi fost invizibili. Aici, unde stătea ima, de o parte a gardului, se simțea duhoarea morții, a crimei și a suferinței, dar de cealaltă parte era viață și libertate. Și totul sub același cer albastru. Cum era posibil așa ceva?”

Povestea celor Trei surori care au supraviețuit Holocaustului este impresionantă din multe puncte de vedere. Eu am fost singură la părinți, sentimentele pe care le ai pentru un frate nu îmi sunt cunoscute, dar am gustat puțin din ele prin intermediul cărților care au la bază această temă – legătura dintre frați. Ca multe altele, e ceva ce nu poți să știi sau să înțelegi pe deplin decât atunci când ești în cunoștință de cauză. Dar din afară este incredibil de frumos de privit. E emoționant. Surorile astea trei mi-au rămas în suflet pentru iubirea și devotamentul lor. E imposibil să nu le iubești pe Civi, pe Livi și pe Magda. Pe toate trei și pe fiecare în parte.

Gândiți-vă la o mână, la degetele de la o mână. Dacă ții palma deschisă și degetele depărtate nu poți să apuci nimic. Dar când strângi pumnul și degetele se lipesc, păstrezi orice înăuntru. Așa au fost cele trei surori, ca pumnul strâns. Împreună au fost puternice, împreună au rezistat. Una lângă alta, s-au apucat bine de viață cu amândouă mâinile și-au strâns pumnii. Naziștii nu le-au înfrânt până la urmă, căci deși ororile văzute și trăite în lagăr le-au însoțit toată viața, cele trei femei au trăit cu adevărat, au luat de la viață tot ce meritau, au râs din nou, au fost fericite, s-au bucurat de fiecare clipă de libertate.

„- Putere și speranță, repetă bunicul ei. Cuvintele noastre speciale, secrete. Sunt cele mai mari calități pe care le poate avea cineva. Calități pe care le văd la tine, Magda, și la surorile tale.”

Un alt moment care mi-a creat din nou un gol în stomac a fost plecarea de acasă. Înainte să plece spre Auschwitz, Civi și Livi își fac bagajele. Știau că vor merge să muncească pentru nemți și, cu inocența omului care nu știe ce îl așteaptă acolo unde va ajunge, își pregătesc hainele pe care nu le vor mai îmbraca niciodată. Haine și bunuri care vor ajunge într-un buncăr de la Auschwitz numit Kanada, unde, printr-o ironie a sorții ajung și fetele la un moment dat, sortând și scotocind prin bagajele altor oameni care au făcut același lucru ca și ele – au pus într-o valiză speranța că vor reveni curând înapoi acasă. Partea asta mi se pare la fel de dureroasă de fiecare dată. Îmi lasă un gol, o tristețe, un gust amar pe limbă. Mă gândesc cât de mici suntem, cât de lipsiți de control asupra vieții în general, cât de ușor de (în)frânt.

„E nevoie de un anume fel de curaj ca să te trezești în fiecare dimineață și să mergi mai departe.”

Și câte povești sunt încă neștiute, nespuse! Câte vom mai afla și iată-ne, după aproape 80 de ani, ștergând cu burete suferințele oamenilor și scriind din nou aceeași istorie plină de ură și de cruzime, cu alt stilou…

Intenția a fost să termin recenzia într-o notă optimistă, dar nu prea am reușit. Două dintre surori trăiesc și în prezent. Viețile lor au fost împlinite. Povestea asta a avut un final fericit și totuși, toată suferința și sacrificiile dintre pagini te împiedică să închei optimist. Heather Morris a reușit din nou să transmită multă emoție în scris. Mai vreau povești spuse de ea!

Romanul a apărut la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei. O găsiți oricând în stoc pe Libris.ro

Rating Goodreads – 5/5*
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo, de Taylor Jenkins Reid

„O legendară actriță de film, care amintește întrucâtva de Marilyn Monroe și Elizabeth Taylor, reflectează asupra neobositei sale ascensiuni, precum și a riscurilor pe care și le-a asumat, a iubirilor pe care le-a pierdut și a secretelor pe care le-a ținut departe de ochii și urechile admiratorilor înfocați. Aflată în amurgul vieții, Evelyn Hugo este în sfârșit gata să spună adevărul despre strălucitoarea și scandaloasa ei viață. Dar când o alege pentru această întreprindere pe Monique Grant, o jurnalistă cvasinecunoscută, nimeni nu este mai uimit decât Monique însăși. De ce ea? De ce acum? Monique nu traversează chiar cea mai fericită perioadă. Soțul a părăsit-o, iar viața ei profesională bate pasul pe loc. Indiferent de motivul pentru care Evelyn a ales-o, tânara este hotărâtă să profite de această ocazie nesperată pentru a-și dinamiza cariera. Convocată în luxosul apartament al lui Evelyn, Monique ascultă fascinată în timp ce actrița își deapănă povestea. De la drumul către Los Angeles în anii ’50 până la decizia de a părăsi lumea divertismentului în anii ’80 și, bineînțeles, cele șapte mariaje, Evelyn evocă totul, vorbind despre ambiție nemiloasă, prietenie necondițonată și o mare dragoste interzisă. Monique începe să se lege sufletește de legendara vedetă, dar, pe măsură ce povestea lui Evelyn se apropie de încheiere, jurnalistei îi devine clar că propria viață se intersectează cu destinul actriței într-un mod tulburător.„

Iată-mă, în sfârșit scriind despre Evelyn Hugo, la distanță de un serial cu 5 sezoane de pe Netflix, pentru că pur și simplu nu știam de unde să încep cu ea. Nici acum nu prea știu, zău așa, dar zic că e timpul să-i dau credit înainte de a o uita.
De regulă mi-e greu să scriu ceva, orice, despre cărți care sunt super apreciate de către majoritatea oamenilor, iar eu fac parte din minoritatea aia care nu a fost extraordinar de impresionată. Mi-a plăcut, nu zic nu, însă nu am găsit senzaționalul, nu am simțit profunzimea, nu m-am atașat emoțional de personaje, prin urmare am rămas un simplu spectator, care lasă cu usurință în urmă această poveste.

Cartea e ușor de parcurs, „readable”, datorită stilului aerisit, a vorbelor de duh spuse din când în când de Evelyn, dar citind și alte cărți ale lui Taylor Jenkins Reid, care mi-au plăcut mult mai mult, am simțit că ceva a lipsit aici. Poate pentru că pe Evelyn fie o iubești, fie o urăști. Nu există cale de mijloc cu ea. E genul acela de personaj. Și de poveste.

„Când ți se dă ocazia să-ți schimbi viața, fii gata să faci orice e necesar ca să realizezi schimbarea! Nu lumea ne oferă una sau alta, ni le luăm noi. Dacă e să înveți un lucru de la mine, atunci ăsta ar trebui să fie.”

Evelyn Hugo este o forță a naturii. One of a kind. Cum spuneam, ori o iubești, cu toate ale ei, ori o urăști pentru ceea ce a făcut ca să ajungă acolo unde a ajuns. Deși, cine suntem noi să-i condamnăm pe cei îndrăzneți, pe aceia care nu se tem să-și asume orice risc, să încalce câteva norme morale, să frângă inimi și să ceară cu voce tare de la viață tot ceea ce cred că merită? Oare nu am fost fiecare dintre noi puși în situația de a călca pe inimile altor oameni pentru a merge pe drumul pe care ni l-am ales? Pentru că da, uneori e așa. Alegi suferința altora pentru a fi tu fericit, pentru a-ți fi ție bine, pentru a te ridica și a înainta prin viață. Am fi extrem de ipocriți să facem pe inocenții. Iar Evelyn nu e ipocrită. Ea își asumă greșelile, eșecurile, viața. Ia de la viață tot ce poate și totuși nu ia destul. În spatele reflectoarelor care îî arată fericiți și împliniți, cei bogați și celebri au propriile goluri și neîmpliniri, care le macină existența.

„Nu simt regret pentru lucrurile pe care le-am făcut, cel puțin nu pentru cele la care te-ai aștepta, indiferent de cât de grele ori de respingătoare or părea ele la lumina rece a zilei.”

Cred cu tărie că povestea iubirii imposibile din această carte este povestea multor oameni ai acelor vremuri și poate chiar ai prezentului (într-o mai mică măsură, evident). Homosexualitatea este încă un subiect sensibil pentru multă lume, chiar dacă de câțiva ani se încearcă „normalizarea” ei, ba chiar promovarea ei pe toate căile. Da, poate că în zilele noastre nu mai privim cu dezgust sau cu stupoare două persoane de același sex care se iubesc, dar în anii 50 acest lucru era inacceptabil, condamnabil, interzis în ochii societății. Poate că un criminal era privit cu mai multă îngăduință decât o femeie iubind o femeie, căci societatea e chiar atât de absurdă uneori.

Nu știu dacă mai este un secret faptul că marea iubire a lui Evelyn a fost o femeie și că cele șapte căsnicii ale ei au fost doar încercări de a umple goluri. De fapt, nu știu cum aș putea vorbi despre cartea asta fără să aduc deloc în discuție subiectul, care e chiar nucleul romanului (stiți doar că de fel nu sunt genul care strică plăcerea lecturii spunând prea multe). Evelyn și Celia – două femei care au trăit într-un timp care le-a fost împotrivă, care nu le-a lăsat să fie cine erau cu adevărat și nici să simtă ceea ce simțeau. Acesta e dramatismul poveștii – imposibilul unui final fericit.

”Evelyn always leaves you hoping you’ll get just a little bit more.
And she always denies you.”

Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo a apărut la editura Leda, colecția Leda Bazzar. O găsiți pe Libris.ro (astăzi la un super preț!!).

Rating Goodreads – 3/5*
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Secretul fotografei franceze, de Natasha Lester

„1942: Când cariera sa de fotomodel celebru este brusc întreruptă de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, Jessica May devine ziaristă și fotografă pentru Vogue și pleacă în Europa să scrie despre conflagrație. Tânăra își găsește salvarea în compania celor trei prieteni ai săi: jurnalista Martha Gellhorn, care o încurajează să încalce toate regulile, parașutistul Dan Hallworth, care o ajută să scrie povești cu adevărat importante, și Victorine, o fetiță care a crescut într-un spital de campanie.

2005: Curatoarea australiană DʼArcy Hallworth este chemată la un superb chateau francez ca să arhiveze o faimoasă colecție de fotografii. Însă, adevăratul mister care îi poate schimba viața este identitatea persoanei din spatele camerei foto.”

„Războiul sfâșie, cutremură. Războiul spintecă, eviscerează. Războiul pârjolește. Războiul dezmembrează. Războiul distruge.” – Susan Sontag

Nu știu de ce continui să citesc cărți cu acest subiect, cu atât mai mult acum, când războiul – acest cuvânt înfiorător, care îți dă fiori numai pronunțându-l – este și realitatea noastră, se întâmplă chiar acum, nu foarte departe de noi. Nu știu de ce, pe de o parte am ales să mă țin departe de informațiile legate de acesta, dar pe de altă parte, mă închid singură între niște pagini care îmi imprimă în suflet aceeași durere, teamă, neputință și furie. Poate tocmai acesta este motivul pentru care lectura cărții a fost anevoioasă. Am înaintat incredibil de greu, dar mi-am impus să o citesc până la capăt și abia apoi să schimb registrul. De data asta chiar o s-o fac.

Natasha Lester m-a cucerit anul trecut cu Secretele Parisului. Eram convinsă că și Secretul fotografei franceze va avea același efect asupra mea. Nu a fost întocmai la fel, nu în cazul meu, dar autoarea a reușit și de data asta să pună sub reflector povestea unor femei remarcabile, a căror muncă nu a fost niciodată apreciată sau răsplătită așa cum ar fi meritat. Pentru că au fost femei. Au fost femei într-o lume domintă de bărbați și de forța lor, de puterea lor de a le decide drepturile sau de a le strivi. O lume dură, nemiloasă. Dar în acea lume, la fel ca în orice altă perioadă de timp de dinainte sau de după, au existat femei eroine, femei curajoase, femei care au ales singure să pășească în bătaia puștii, să facă parte din istorie, să fie schimbare, progres, să încalce normele societății rigide în care au trăit, să fie pur și simplu altfel. Datorită unor astfel de femei, noi, cele de astăzi, avem o voce, voință proprie și dreptul de a o urma, avem dreptul de a ne alege singure calea. Femeile precum Jessica May, personajul principal al romanului, nu au avut asta, dar au făcut ceva în sensul ăsta. Au acționat, s-au sacrificat. Unele au reușit să fie văzute și ascultate. Altele nu.

Romanul Secretul fotografei franceze este o ficțiune istorică. Personajul Jessica May este unul fictiv, dar mare parte din povestea și acțiunile care îi sunt atribuite sunt inspirate de unul sau mai multe personaje reale. Multe evenimente tulburătoare care au loc în carte s-au întâmplat în realitate și sunt consemnate oficial, ceea ce dă autenticitate poveștii.

Jess este în multe privințe genul meu preferat în materie de personaje feminine. Frumoasă, inteligentă, curajoasă, îndrăzneață, cu un desavârșit simț al umorului. E departe de a fi perfectă, dar a fost minunată. În lumea în care femeile nu aveau dreptul să aibă opinii sau să acționeze, Jess nu ezita să spună oricând și oricui ceea ce gândea, ceea ce simțea ori ceea ce își dorea. Evident că a fost deseori redusă la tăcere, pedepsită sau desconsiderată pentru că era femeie și pentru că nu era supusă.

„Cel mai curajos lucru pe care îl poți face este să ierți.„

Așa cu spuneam și mai devreme, a fost o lectură solicitantă. Poate și datorită numărului mare de personaje, a lungimii capitolelor, a faptului că alternarea perspectivelor Jess-Darcy a fost „la distanță” mare și uneori a fost greu să țin pasul și să-mi păstrez interesul și concentrarea.
Din păcate, povestea lui D’Arcy – perspectiva prezentului mi s-a părut mai mult schițată și grăbită din multe puncte de vedere, însă povestea de dragoste dintre Jess și Dan, deși nu este una „epică” sau memorabilă, este genul de poveste care te face să zâmbești, care îți încălzește inima.

Poate fi greu de crezut că în vreme de război oamenii se mai gândeau și la altceva în afară de a supraviețui, dar adevărul este că iubirea și prietenia sunt sentimentele care te țin la suprafață atunci când valurile vieții te aruncă în toate direcțiile. Iubirea e stâlpul de rezistență al vieții noastre, ea ne salvează de cele mai multe ori sau, măcar ne dă forța de a merge mai departe chiar și în cele mai întunecate vremuri.

”Războiul ne transformă în monștri sau în îngeri, însă la fel face și dragostea.”

Romanul a apărut la editura Nemira, în colecția Damen tango și îl găsiți pe Libris.ro.
Rating Goodreads – 4/5*

Iustina Dinulescu

Publicat pe

Un băiat ca toți ceilalți, de Lorenzo Marone

„Mimi e un băiat de doisprezece ani, cu ochelari, rezultate excelente la școală și o pasiune pentru benzile desenate cu supereroi. Locuiește în cartierul Vomero, în Napoli, unde tatăl său lucrează ca portar al unui imobil elegant. Își petrece timpul pe stradă cu cel mai bun prieten, Sasa, care îl venerează, ca toți napolitanii, pe Maradona, sau în micul apartament pe care îl împarte cu părinții, sora adolescentă și bunicii. În 1985, anul care-i va accelera maturizarea, Mimi face experimente telepatice, visează să-și cumpere un costum de Spider-Man și caută o modalitate de a se împrieteni cu Viola, frumoasa adolescentă care locuiește în imobilul păzit de tatăl lui. Dar, mai presus de toate, îl cunoaște pe Giancarlo, supereroul său personal, nimeni altul decât Giancarlo Siani, tânărul jurnalist de la Il Mattino care avea să își piardă viața în numele adevărului. În lunile premergătoare zilei de 23 septembrie, ziua în care Giancarlo este ucis de Camorra, Mimi descoperă însemnătatea prieteniei, importanța cuvintelor și a curajului. Și află că este posibil ca supereroii să nu existe, dar că amintirea oamenilor curajoși și a faptelor lor mari nu pălește niciodată.„

„Primele două mari forțe pe care copiii le întâlnesc în drumul lor sunt dragostea și moartea. Și în fața amândurora deseori se apucă s-o facă pe tonții. E un mod ca oricare altul de a nu da prea multă greutate lucrurilor. Și pentru a nu rămâne striviți de ele.”

Un băiat ca toți ceilalți nu este cartea care rămâne cu tine. Ba chiar, după o vreme, e prea posibil să uiți mare parte din ea. Nu este o carte pe care să o recomanzi oricui, indiferent de context. Lorenzo Marone nu scrie cărți memorabile, dar cărțile lui te vor face întotdeauna să zâmbești în colțul gurii, să devii nostalgic, să te apropii de personaje pentru că îți seamănă sau în care regăsești persoana care ai fost cândva, pentru că viețile lor sunt la fel de obișnuite ca a ta. Îl alegi pe Marone atunci când cauți o lectură care să nu te solicite prea mult, dar de care să te bucuri în egală măsură.

Mimi Russo este un băiat de doisprezece ani, care face parte dintr-o familie numeroasă și… înghesuită. Nu este popular, are decât un singur prieten de vârsta lui, cu care nu are totuși prea multe lucruri în comun, crede în supereroi și este îndrăgostit de Viola, o fată cu care, după standardele societății, el nu ar avea nicio șansă, niciodată. E un puști serios, studios, înarmat întotdeauna cu o întrebare ori cu un răspuns știintific pentru aproape orice. Povestea urmărește trecerea pragului invizibil dinspre copilărie spre adolescență sau direct spre maturitate (în cazul personajului), prag pe care Mimi îl trece pe parcursul a mai puțin de un an. Într-o zi de septembrie a anului 1985, Mimi își lasă copilăria în stradă, aproape ca pe o haină pe care o dezbracă și o lasă în urmă, știind că nu i se va mai potrivi niciodată. Se întâmplă asta atunci când Mimi asistă din întâmplare la asasinarea vecinului său, Giancarlo Siani, un tip pe care Mimi îl considera prieten (deși avea dublul vârstei lui) și pe care îl privea ca pe un supererou adevărat. Șocul de a asista la moartea lui îi schimbă complet lumea.

„Cuvintele pot deseori să ne schimbe viața, s-o ilumineze, cum fac marile iubiri, să ne năucească, zicea tata, ne întind mâna și ne ridică pentru a ne conduce pe drumul pe care trebuie s-o luăm și nu avem curajul s-o facem. De secole ne spun poveștile lor și ne permit să intrăm în lumile lor fantastice, cuiburi în care ne putem refugia, atunci când se întunecă.”

Giancarlo Siani este personajul real al poveștii. Deși nu este unul dintre personajele principale ale romanului, povestea lui Mimi (personaj fictiv) se țese în jurul a ceea ce i s-a întâmplat tânărului ziarist în realitate. Siani a fost asasinat deoarece spunea lucruri incomode, iar Mafia nu îi lasă niciodată nepedepsiți pe oamenii care îndrăznesc să iasă în față și să spună adevăruri. Din acest motiv Giancarlo era supereroul lui Mimi. Pentru că era curajos, pentru că credea în ceea ce făcea, pentru că încerca să înoate împotriva curentului. Ce-i drept, nu știu dacă în cazul ăsta a fost vorba de nebunie, de curaj sau de câte puțin din fiecare.

Un băiat ca toți ceilalți este așadar despre maturizare, despre a te descoperi pe tine însuți, de a crede în tine și în puterea adevărului, despre curajul de a-l spune cu voce tare.
Preferatul meu din seria de autor râmane totuși Tentația de a fi fericit.

Romanul a apărut la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei și îl găsiți pe Libris.ro.

Iustina Dinulescu
Rating Goodreads – 3/5*

Fragmente:
„Deseori suntem prea ocupați să ne îndeplinim visurile, le urmărim în fiecare zi cu capul plecat și nici măcar nu ne dăm seama cât de mult ne costă urmărirea, nici nu înțelegem că, da, e important să visăm, dar mai important decât a visa e a face, pentru că viața, în fond, e ceva simplu numai dacă e trăită zi după zi. Și atunci trebuie să fim atenți să nu umplem toate aceste zile numai cu visuri, ci și cu emoții adevărate, cu viață trăită.”

„Băiete, ar trebui să începi să ai încredere în omenire, știi? Să-ți tragi mâna n-o să-ți aducă nimic bun în viață. Dacă o să fii cândva fericit, și ți-o doresc din inimă, o să fie numai grație unei alte mâini pe care o strângi.”

Publicat pe

Ultima vale verde, de Mark Sullivan

„Să fugi de un dușman. Și să te afli la mila altuia. La sfârșitul lui martie 1944, în timp ce trupele lui Stalin pătrund cu forță în Ucraina, tânărul cuplu alcătuit din Emil și Adelina Martel trebuie să ia o decizie teribilă: să aștepte intruziunea ursului sovietic și să riște deportarea în Siberia? Sau, împotriva voinței lor, să urmeze lupii – ofițerii naziști criminali care au promis să protejeze germanii „cu sânge pur”? Familia Martel este una dintre numeroasele familii cu rădăcini germane ai căror strămoși au trăit în Ucraina din cultivarea pământului vreme de peste un secol. Dar după ce au îndurat regimul îngrozitor al lui Stalin, Emil și Adeline hotărăsc că trebuie să fuga din țara lor împreună cu lupii pe care-i disprețuiesc. Doar astfel pot scăpa de sovietici și își pot găsi libertatea. Prinsă între două armate rivale și nevoită să treacă prin niște încercări cumplite pentru a-și împlini speranța de a emigra în Vest, familia Martel întruchipează o poveste brutală, complexă și în cele din urmă biruitoare despre puterea extraordinară a dragostei, a credinței și despre voința incredibilă a unor oameni greu încercați de soarta de a supraviețui.”

Ce carte minunată tocmai am terminat de citit! Ce povestitor desăvârșit este Mark Sullivan (ați citit Sub un cer sângeriu?!)! Ce familie frumoasă și greu încercată de viață am descoperit eu între aceste două coperți! Trebuie să vă spun și vouă câte ceva, ca să vă îndreptați atenția către ea, căci merită cu adevărat.
Ziceam că o să iau o pauză de la cărțile cu și despre război, dar Ultima vale verde e…ALCEVA. Ei bine, da, este plasată spre finalul războiului, acesta constituie punctul de plecare al familiei Martel în călătoria și aventura vieții lor, dar am găsit aici ceva ce nu am găsit în alte cărți cu tematica Holocaustului…încă încerc să identific acest ceva.

Piesa centrală a romanului nu este războiul, deși acesta este fundalul istoric. Povestea asta este despre FAMILIE, despre credință zdruncinată, pierdută, apoi regăsită, despre curajul de a crede într-o șansă mai bună și de a-ți risca viața încercând să ajungi la ea, despre iubirea imensă dintre doi oameni, pe care nu o întâlnești atât de des, despre puterea unor părinți de a face totul pentru copiii lor în ciuda a tot și toate și nu în ultimul rând despre speranță, acel fir subțire de care ne prindem cu amandouă mâinile când ne ajunge viața din urmă.

„Unele secrete nu trebuie împărtășite. Unele amintiri sunt menite să fie uitate.”

Familia Martel, întregul lor parcurs, tocmai a devenit modelul meu în viață, la modul general și cât se poate de în amănunt. Toată călătoria lor a fost ca un apel de trezire. Experiențele prin care au trecut, modul în care aceștia le-au depășit, felul în care au ales să privească și să accepte fiecare lovitură venită din partea vieții, pe mine m-au făcut să privesc tot ce am și tot ce sunt într-o lumină nouă. Mi-am dat deseori seama, de-a lungul vieții mele de până acum, că nu am apreciat cu adevărat ceea ce mi-a oferit mie anume viața, dar aflând poveștile altor oameni, ceea ce au fost nevoiți să facă sau să îndure ca să fie liberi sau să-și găsească pacea, simt că e posibil să nu fi conștientizat nicând cu adevărat ce binecuvântare e viața asta pe care o avem, pe care o trăim și ce nimicuri ne lipsesc de fapt.

„Draga mea, i-a zis atunci doamna Kantor, după optezeci și unu de ani pe pământul acesta am ajuns să cred că misiunea noastră în viață e să răzbim, să fim blânzi, să lăsăm mereu trecutul în urmă și să nu ne cramponăm prea tare de viitor. Dacă e neapărat nevoie să te uiți în urmă, încearcă să găsești frumusețe și lucruri bune pentru tine în fiecare cruzime care ți se face. Dacă e neapărat nevoie să te gândești la viitor, încearcă să nu ai așteptări. Încrede-te în Dumnezeu să te îndrume. Înțelegi ce-ți zic? […] Pentru că, atunci când vei face asta, draga mea, o să cunoști binecuvântarea lui Dumnezeu și o să meriți toată fericirea și preaplinul pe care viața are să ți le ofere, câtă vreme o să împarți din preaplinul tău cu alții mai puțin norocoși.”

Frumusețea cărților inspirate de fapte și de oameni reali este că te sensibilizează într-un mod diferit de orice alt gen literar. Martelii mă vor însoți mereu din acest punct încolo, îmi vor poposi des în gânduri, pentru că îmi doresc să se întâmple asta, ca să nu mai uit niciodată să mă bucur de puțin, să fiu prezentă și poate, din când în când, să ridic privirea spre cer și să mulțumesc din toată inima. Astfel de cărți sunt daruri, sunt comori, sunt pături care țin de cald sufletului.

Am scris mult, dar am povestit puțin. Nici nu știu dacă e cazul să povestesc ceva anume, știți că eu rar povestesc ce se întâmplă în cărți, prefer să descriu cel mai adesea sentimentele cu care rămân după lectură. Iar această carte este plină, plină de sentimente în stare brută. Spunând asta, tocmai am identificat acel CEVA care a fost diferit în carte asta și pe care nu reușeam să-l numesc. Emoția. Emoția neîmbrăcată în cuvinte sau expresii pompoase, nefiltrată de autor. E atât de vie, deși povestirea este obiectivă și la persoana a treia. Autorul a reușit să surprindă trăirile personajelor cu atâta acuratețe de parcă el însuși ar fi fost pe rând, Emil sau Adeline Martel.

„Râsul era ca un duș fierbinte pentru suflet, după o zi lungă și înghețată.”

Unul dintre lucrurile pe care autorul a insistat în mod special pe tot parcursul romanului a fost credința în Dumnezeu a personajelor. Dacă Adeline a reușit să-și păstreze această credință în pofida tuturor obstacolelor care i s-au ivit în cale, chiar și atunci când a crezut și a simțit că mai mult de atât nu mai poate duce și că Dumnezeu a părăsit-o, Emil a trebuit să treacă prin Iadul de pe pământ (în lagărul de la Poltava, Ucraina) ca să-și regăsească credința pe care o pierduse într-o noapte, în Dubăsari (Moldova), când i s-a pus un pistol în mână și a fost obligat să împuște evrei.
Nu o dată s-a întrebat Emil Martel unde era Dumnezeu atunci, cum de permitea Dumnezeu să existe atâta rău, atâta ură. Și eu m-am întrebat uneori asta. De ce s-a întâmplat tot ce s-a întâmplat atunci, de ce răul continuă să existe sub atât de multe forme dintotdeauna. Oare fiecare zi, fiecare piedică, fiecare rău care se întâmplă este un test pentru noi, o modalitate prin care să prețuim binele și pacea atunci când le avem? Încă mă gândesc la asta și la modul în care cei doi Marteli au ajuns la acel nivel de conștientizare și întelepciune de a fi fericiți pentru simplul fapt că sunt împreună neavând nimic, dar având totul în același timp.

„Familia noastră înseamnă acasă. Câtă vreme suntem împreună, indiferent unde suntem, suntem acasă. Nu contează dacă suntem la fermă sau în frumoasa vale verde, câtă vreme suntem toți la un loc.”

Familia Martel în anul 1943, înainte de a pleca pe drumul cel lung spre Ultima vale verde

Ultima vale verde a fost visul Adelinei Martel, pe care l-a văzut împlinit după foarte mulți ani grei. Ultima vale verde e liniștea sufletească, pacea după un război lung și urât. Ultima vale verde e viața trăită din plin după ce ai văzut moartea cu ochii. Ultima vale verde e credința nestrămutată că nimic nu este întâmplător și că fiecare piedică după care trebuie să ne ridicăm și să mergem mai departe sau să schimbăm complet direcția este drumul pe care trebuie să fim și care ne duce acolo unde trebuie să ajungem. Da, trebuie să credem asta cu toată ființa.

„Visurile devin realitate dacă le ții în inimă și tot ce faci e din inimă.”

Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection și îl găsiți pe Libris.ro.
Vi-l recomand cu căldură. De fapt, vă rog să îl citiți!

Rating Goodreads – 5/5*
Iustina Dinulescu



Publicat pe

Începem cu sfârșitul, de Chris Whitaker

„Corect. Greșit. Viața o trăiești undeva între ele. Duchess Day Radley are 13 ani, se declară proscrisă și este apriga apărătoare a fratelui ei de 5 ani, Robin, și părinte pentru mama ei, Star, care nu reușește să aibă grijă nici de ea și nici de copii. Walk n-a plecat niciodată din orășelul din California unde au crescut el și Star. A ajuns șerif, dar nu poate uita că a depus mărturie cândva împotriva celui mai bun prieten, Vincent King, care a ajuns în închisoare. Și este excesiv de protector cu Duchess și fratele ei. După 30 de ani, Vincent este eliberat. Iar Duchess și Walk trebuie să înfrunte problemele care apar odată cu întoarcerea lui.”

Când am citit despre apariția acestei cărți, mi-am zis că e musai să o trec pe lista rapidă, ceea ce am și făcut. Cum a devenit disponibilă pe Libris, a ajuns destul de repede și la mine. M-a atras în primul rând titlul, apoi paralela cu Acolo unde cântă racii (trebuie să o citiți și pe asta, în cazul în care nu ați făcut-o deja!). Ceea ce am făcut diferit totuși a fost fost faptul că nu am mai căutat referințe și recenzii despre carte, așa cum fac de obicei. Nu mă întrebați de ce. Pur și simplu nu am mai făcut-o. Așa că am pornit la drum neștiind absolut nimic despre poveste, neavând așteptări (deși oarecum în mintea mea o și pusesem lângă Acolo unde cântă racii), neștiind exact ce gen e și ce gen de personaje voi găsi. Surpriza a fost una plăcută, vă asigur.

Asemănarea e pertinentă, însă povestea și atmosfera diferă destul de mult. Duchess nu e Kya, dar este un personaj cel puțin la fel de impresionant și de dramatic. Un adult captiv în corpul unei adolescente de 13 ani sau, poate, un copil maturizat cu mult înainte de vreme. Pentru că o serie de întâmplări nefericite și o mulțime factori mai importanți sau mai puțin importanți îi trasează lui Duchess un drum tare anevoios, plin cu obstacole și neșanse, cu lipsă (de afecțiunea și atenția pe care un copil le merită de la părintele său), cu multă, prea multă tristețe și pierdere.

„Mi-aș fi dorit să existe o cale de mijloc, știi? Pentru că undeva la mijloc trăiesc oamenii. Viața nu trebuie să fie ceva de genul totul sau nimic…înoată sau îneacă-te, cam așa. Cei mai mulți oameni calcă pur și simplu apa – și asta mi se pare îndeajuns. Pentru că atunci când tu te îneci, ne tragi și pe noi după tine.”

Începem cu sfârșitul. Pentru că sfârșitul e de fiecare dată un nou început, o nouă șansă. Nu e un clișeu, chiar deloc. Să începi cu sfârșitul, adică să începi să trăiești din nou după ce mori sufletește nu înseamnă că trecutul dispare, că pierderile se uită, că durerea nu a fost acolo. Să începi cu sfârșitul înseamnă să pornești în căutarea fericirii, în căutarea sau spre regăsirea ta. Cred că această expresie a fost modul prin care Chris Whitaker a sintetizat perfect călătoria lui Duchess, viața ei, finalul poveștii.

„Speranța e un sentiment profan. Și viața e fragilă. Iar uneori ne ținem de ea cu prea multă putere, chiar dacă știm că se va frânge.„

Despre poveste efectiv nu vreau să povestesc nimic. Este un thriller construit cu răbdare și pricepere, unul atipic aș putea spune (cel puțin din ce am citit eu până acum), în care fiecare găsim câte puțin din mai multe genuri literare. Duchess a fost un personaj interesant. Uneori greu de înțeles, de multe ori cu reacții exagerate, însă construind puzzle-ul vieții ei, punând una lângă alta piesele care îl alcătuiesc – lipsa unui tată, a unei familii, a unei mame care să-i fie înger păzitor, prietenă, model în viață, lipsa unor repere și a stabilității emoționale, povara de a avea grijă de o altă ființă umană de doar 6 ani cu atât de multe nevoi și multe altele – îți dai seama de ce Duchess era persoana care era, de ce simțea că nu aparține, că nu se încadrează în niciun tipar. Absența, de toate felurile, i-a trasat lui Duchess drumul în viață.

„Romanul lui Whitaker este în același timp un mistery polițist, o poveste de dragoste și o tragedie sfâșietoare. Agonia existențială este vizibilă la tot pasul, dar la final există și speranța.„ – Publishers Weekly

Au fost câteva momente emoționante, unele pasaje pe care le-am citit și de două ori cu o imensă părere de rău. Mă tot întrebam pe parcursul lecturii oare de ce unii oameni au parte de vieți atât de grele? Oare chiar stă vreun pic în puterea noastră să ne schimbăm destinul, viața? O mulțime de întrebări existențiale fără răspuns. Începem cu sfârșitul e genul de carte care le scoate din sertarul ăla prăfuit în care le-ai vârât cândva.

Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection. Îl găsiți aici.

Rating Goodreads – 5/5*
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Povestea mea nescrisă, de Jane Thynne

„O descoperire întâmplătoare în cutia unei vechi mașini de scris dezvăluie povestea plină de secrete dureroase a două surori despărțite geografic și ideologic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

New York, 2016: Juno, o fotografă americană, cumpără o mașină de scris Underwood din 1931 care i-a aparținut cândva faimoasei jurnaliste Cordelia Capel. În cutia ei descoperă un roman neterminat, care o determină să pornească într-o călătorie transatlantică pentru a umple golurile din povestea Cordeliei și a surorii ei și pentru a le înțelege secretele.

Europa, 1936: Irene, sora Cordeliei, se marită cu un industriaș german bogat și se mută în Berlin. Cordelia obține un loc de muncă la un ziar din Paris și părăsește Anglia natală în încercarea de a-și construi o carieră în jurnalism. Pe măsură ce situația politică devine tot mai tensionată în Europa, cele două surori păstrează legătura prin scrisori și Cordelia descoperă că soțul lui Irene este simpatizant al regimului nazist.”

Hai să o spun și cu voce tare: Oficial, gata cu războiul pentru mine! Nu-mi vine nici mie să cred că am ajuns la momentul ăsta în care simt că nu mai pot să diger alte povești noi cu tematica războiului. De la Hoțul de cărți încoace, citită în 2014, sunt deci 7 (!!) ani în care am citit nu multe, foarte multe cărți despre acest subiect atât de ofertant și de dramatic, dar simt că sunt gata să mă despart de el (măcar pentru o vreme).

Povestea mea nescrisă nu se focusează neapărat pe partea cu războiul și reușește chiar să fie un pic diferită de altele asemenea. Jane Thynne a încercat să aducă sub reflector câte puțin din toate cele 3 faze ale războiului – perioada de dinainte, puțin din perioada de război și puțin din cea de după. A făcut asta prin intermediul celor două surori – Irene și Cordelia. Deși mai bine de jumătate din roman am crezut că personajul principal al acestuia este Cordelia, am realizat spre final că adevărata eroină a poveștii a fost Irene.

Înainte de căsătoria surorii sale, Cordelia și Irene erau de nedespărțit. Apoi, viața se întâmplă, războiul se întâmplă, iar cele două se înstrăinează complet, apucând căi diferite, supraviețuind fiecare în funcție de conjuncturile apărute. Cordelia nu a înțeles niciodată cu adevărat forța și tăria de caracter ale surorii sale. Irene s-a căsătorit din dragoste, plecând din Anglia în Germania încrezătoare în viitorul său, însă la scurt timp după mutarea în noua țară adoptivă rotițele unui plan diabolic incepeau deja să se învârtă și să prindă viteză, iar Irene a fost obligată să se adapteze din mers. Din afară, Cordelia nu avea cum să știe și nici să înțeleagă rezervarea și tăcerile lui Irene, așa că fiecare dintre cele două pornește pe câte un drum.

Trebuie să recunosc că mi-a luat foarte mult să termin de citit cartea asta. În parte pentru că am fost foarte prinsă cu diverse altele, iar pe de altă parte pentru că jumătate din ea mi s-a părut oarecum plictisitoare. Simțeam că nu ajung nicăieri cu ea, că parcă niciun personaj nu mi se lipește de suflet. A fost însă salvată de final, pe care l-am savurat din plin, pentru că îmi plac la nebunie finalurile la care nu mă aștept deloc. Personal cred că se putea scoate mai mult din poveste. Poate mai aprofundată un pic și perspectiva prezentului, adică a lui Juno. A apărut prea puțin în peisaj, iar spre final parcă s-a concentrat de fapt toată acțiunea. Stilul autoarei e plăcut, ușor de citit, te captivează, însă ceva i-a lipsit romanului de față. Încă nu mi-am dat seama exact ce anume.

Războiul a schimbat ireversibil viețile atâtor oameni. Lumea a mers mai departe, dar nu știu și nu cred că a aflat totul, că a învățat din greșeli ca să nu le mai repete, că a onorat în vreun fel pierderile milioanelor de vieți înghițite de această luptă inutilă. Tot citind cărți cu și despre asta am regăsit o mulțime de similarități cu prezentul în care trăim noi astăzi. Și mi se pare cu adevărat deprimant și lipsit de speranță că am reușit asta – să găsesc asemănări. Nu mai există un Hitler, există mai mulți împrăștiați prin lume. Nu se mai există lagăre de concentrare și camere de gazare, există alte modalități prin care oamenii scapă unii de alții. Rasismul a rezistat timpului și provoacă la fel de multa suferință. Violența…o întâlnim la tot pasul sub diverse forme. Încerc să scriu finalul acestei recenzii de trei zile și nu știu dacă am ales bine exact ziua de astăzi ca să-l scriu, pentru că îmi dau seama și eu că nu sună prea optimist și că m-am îndepărtat de ideea de recenzie a cărții. Așa că o să mă opresc chiar acum. Cartea e drăguță, doar că nu m-a prins pe mine în cea mai grozavă perioadă. Însă dacă ați descoperit de curând subiectul și vă atrage, nu este de ocolit.

Romanul a apărut la editura Rao și îl găsiți și pe Libris.ro.

Rating Goodreads- 4✨
Dinulescu Iustina

Publicat pe

Acest tărâm al blândeții, de William Kent Krueger

„1932, Minnesota – Școala Lincoln e un loc ostil unde sute de copii amerindieni, orfani sau separați abuziv de familiile lor, sunt trimiși să fie educați. Printre ei se află Odie O’Banion, un băiat orfan, cu mintea ageră, ale cărui isprăvi atrag mânia directoarei. În urma unui incident, Odie și fratele său, Albert, singurii copii albi din școală, sunt siliți să fugă, luandu-i cu ei și pe Mose, un băiat mut din tribul Sioux, precum și pe Emmy, o fetiță rămasă fară mamă. Împreună, pornesc cu canoea pe râul Gilead, în căutarea unui cămin, întâlnind în drumul lor alți oameni în derivă, de la truditori ai pământului și tămăduitori prin rugăciuni la familii dezrădăcinate și suflete pierdute.”

Acest tărâm al blândeții – nu se putea găsi un alt titlu mai potrivit pentru cartea aceasta. Un loc unde viața se întâmplă; cu bune, dar mai ales cu rele, un loc unde oamenii se iubesc, dar se și rănesc, se caută, se găsesc, apoi iar se pierd; un loc unde oamenii se iartă. Locul în care îți cauți sensul, credința, rostul – acesta este Tărâmul blândeții. Noi toți facem parte din el și cu toții căutăm.

„Totul este muncă grea, Buck. Dacă nu te concentrezi asupra a ceea ce faci, viața te va ucide. Eu iubesc acest ținut și truda. N-am fost niciodată un om care să meargă la biserică. Dumnezeu a adunat totul sub un acoperiș? Nu cred asta. Dacă mă întrebi pe mine, Dumnezeu e chiar aici. În noroi, în ploaie, pe cer, în copaci, în mere și în stelele din plopi. În mine și în tine. Totul este legat și totul este Dumnezeu. Desigur că e munca grea, dar este o muncă bună fiindcă e o parte din ce ne leagă de acest pământ, Buck. Acest frumos tărâm al blândeții.”

E lesne de înțeles că mi-a plăcut cartea. Mult. Foarte mult. Singurul meu regret cu privire la ea este că nu am putut să o citesc dintr-o bucată. Atât de frumoasă e, o comoară. Așa că dacă nu erați hotărâți în privința ei, vă spulber acum orice îndoială. Luați-o! Călătoria lui Odie O’Banion sau „Povestea celor patru Vagabonzi” este mai degrabă o călătorie către cunoaștere și autocunoaștere, către înțelegerea credinței și către trecut, ori poate către descoperirea și acceptarea lui.

Acțiunea romanului este plasată în anul 1932, în Minnesota, în timpul Marii Crize (Dust Bowl), care servește drept fundal istoric pentru poveste. Odie și fratele său, Albert, rămân singuri pe lume și ajung în grija Statului, la Școala Lincoln pentru indieni (o instituție fictivă, dar cu bază reală). Lumea de după porțile Școlii Lincoln este una cu totul diferită de ceea ce ne imaginăm atunci când ne gândim la o școală, deoarece instituția era condusă de o femeie crudă, care exploata copiii în toate felurile în care putea să o facă – îi folosea ca mână de lucru gratuită pentru munci grele, îi înfometa, îi pedepsea pentru nimic. Așa cum spuneam mai devreme, Școala Lincoln are o bază reală, iar astfel de locuri au existat cu adevărat. În astfel de instituții destinate a fi un adăpost pentru copii, erau de fapt niște închisori, unde copiii erau abuzați deseori fizic, sexual și emoțional. Ieșeau de acolo cu aripile frânte și intrau deja ciobiți într-o lume atât de distrusă, care nu avea prea multe lucruri frumoase de oferit…

Într-o zi, Odie, Albert, Mose și micuța Emmy fug din iadul condus de soții Brickman și iau calea libertății pe apă, într-o canoe. Călătoria lor devine o adevărată odisee, căci la fiecare oprire pe care o fac, întâlnesc oamenii care îi mai învață câte o lecție prețioasă despre viață, despre moarte, despre Dumnezeu, despre cruzime și bunătate, despre prietenie și loialitate; dar poate cea mai importantă lecție pe care o învață cei patru vagabonzi este lecția iertării. Pentru că, da, iertarea se învață. Iertarea e darul pe care ți-l faci în primul rând ție, apoi celuilalt. Iertarea aduce suflet lângă suflet și face mai frumoasă viața.

„- Numai Dumnezeu e perfect, Odie. Noi, ceilalți, primim riduri și crăpături. Dacă am fi perfecți, lumina pe care o revarsă asupra noastră ar ricoșa imediat. Ridurile însă captează lumina. Prin crăpături, ea pătrunde înăuntrul nostru. Când mă rog, Odie, nu mă rog niciodată pentru perfecțiune. Mă rog pentru iertare, fiindcă știu că e singura rugăciune care va fi întotdeauna ascultată.”

Scrierea m-a cucerit de la prima pagină. Nu știam nimic despre autor, dar pe mine m-a câștigat cu romanul acesta. Are un stil unic și deosebit de a picta prin cuvinte simple incredibil de frumos. Povestea curge atât de lin, plutești, exact așa cum plutește canoea vagabonzilor pe cursul râului Mississippi. Iar oamenii, Oamenii din Acest tărâm al blândeții sunt numai buni de pus pe rană.

Recomand cu căldură. Aș zice că e unul dintre cadourile numai bune de pus sub bradul cuiva drag. Ține de cald inimii.
Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection. Aruncați o privire pe Libris.ro, îl găsiți acolo.

Rating Goodreads – 5/5✨
Iustina Dinulescu

Fragmente:

„Printre multe lecții pe care viața mi le-a dat în toți acești ani, este și acesta: fii deschis către orice, căci nu-i chip să nu se întâmple ceea ce întrezărești cu toată inima.”

„Inima e ca o minge de cauciuc. Oricât de tare ai zdrobi-o, tot își revine.”

„Pe lume sunt două feluri de oameni, Norman. Oamenii care au lucruri și oamenii care își doresc lucrurile pe care ceilalți oameni le au. Nu trece o zi să nu fie un război undeva în lume. Războiul care va încheia toate războaiele? E ca și cum ai vorbi de o boală care să sfârșească toate bolile. Asta se va întâmpla numai după ce toți oamenii de pe planetă vor fi murit.”

„Îți spun ceva băiete. Orice te-ai gândi că nu ești capabil să faci, în clipa în care te concentrezi asupra acelui lucru, atunci când ideea iți pătrunde în minte, chiar dacă doar ți-o imaginezi, s-a și înfăptuit. Nu-ți va lua mult timp să o pui în practică.”

„Oricât de mult creștem sau înaintam în vârstă, undeva, adânc înăuntrul nostru, rămânem niște copii.”

„Suferim pierderi în fiecare clipă. Secundă cu secundă viețile ne sunt luate. Ce s-a pierdut nu se mai întoarce.”

„Rămânem veșnic ce am fost odată. Vorbim cu sinele nostru, ne revoltăm împotriva deciziilor ce ne aduc numai nefericire, oferim alinare și speranță, chiar dacă vechiul nostru sine nu ne mai aude.”

„Exista o suferință mai adâncă pe care niciun trup nu poate s- o îndure, iar aceea este durerea din suflet. E sentimentul că ai fost părăsit de toți, chiar și de Dumnezeu. O singurătate mai mare nu există.”

„Toți avem secrete. Ne purtăm cu ele ca niste veverițe cu alunele lor. Le ascundem și, chiar dacă sunt amare, ne hrănim cu ele.”

„Casa e acolo unde ți-e inima.”

„Cel mai de preț lucru din lume. Crede-mă, Buck, dacă ai o familie, poți să pierzi orice și tot un om bogat rămâi.”

„Există un fluviu care curge prin timp și univers, larg și misterios, un flux al spiritului care se află în miezul oricărei existențe și fiecare moleculă din corpul nostru face parte din el. Oare ce este Dumnezeu, dacă nu acel fluviu? […] Poate cel mai important adevăr pe care l-am învățat de-a lungul vieții mele este că numai când cedez în fața fluviului și accept călătoria îmi găsesc liniștea.”

„[…] tot ce întrezărești cu inima există cu adevărat.”

Publicat pe

Când stelele se întunecă, de Paula McLain

„Când stelele se întunecă este cea mai personală carte a scriitoarei americane Paula McLain. Victimă ea însăși a abuzurilor și a abandonului, autoarea deschide o ușă dintre cele mai intime și spune o poveste, ficțiune și realitate deopotrivă, despre întunericul din oameni și despre puterea unei femei de a lupta și de a se accepta cu tot trecutul ei însemnat cu mai multe drame.

În fata tragediei personale, Anna Hart, un detectiv specializat în dispariții de persoane, se întoarce la Mendocino, orașul de pe coasta nordică a Californiei unde a locuit până la optsprezece ani împreună cu ultima familie socială căreia i-a fost data în grijă. Devastată, epuizată și asaltată de pierderea cumplită pe care a suferit-o de curând, Anna se oferă să ajute discret poliția locală în rezolvarea unui caz. Cameron, fiica adolescentă a unei actrițe celebre, copil adoptat, la fel ca Anna, dispare peste noapte. Pe măsură ce se implică în anchetă, Anna descoperă că tot ceea ce a trăit ea însăși, dar mai ales rănile unei copilării marcate de abandon i-au dat o precizie în a-și urma instinctele și o înțelegere aproape dureroasă a căilor prin care trauma te poate face să cazi victimă, crezând că singura salvare e în mâinile celui care poate deveni ucigașul tău. Anna știe și ce chip ar avea acesta și pornește pe urmele lui.”

Când stelele se întunecă este romanul care mi-a ținut companie în fiecare seară, vreme de 2 săptămâni. Nu am reușit să îl citesc mai repede, oricât de mult mi-am dorit, căci somnul m-a răpus de fiecare dată. Este, de asemenea, prima mea întâlnire cu Paula McLain și, în mod cert, nu va fi singura. Mi-a plăcut mult stilul de scriere și mă bucur că m-am hotărât, în final, să-i acord o șansă. De vină a fost subiectul, care mi-a atras atenția din prima clipă – sumbru, apăsător, dramatic. S-a mulat cumva pe starea mea din momentul în care m-am gândit că vreau să-l parcurg și s-a mulat și acum, cu finalul, care a săpat adânc în fricile mele, cărora nu îndrăznesc niciodată să le dau drumul, ci le blochez în mintea mea, refuzând să le dau trecere liberă.

„Mă gândeam, chiar azi, la iertare. Știi, mulți oameni se-ncurcă, în legătură cu ce este, și-o leagă de vinovăție. Se simt rușinați pentru lucruri asupra cărora n-au avut nici un fel de control de la bun început. Eu nu cred că iertarea-i ceva pentru care trebuie să ne dăm și sufletul, doar-doar o s-o primim. E deja prezentă de jur împrejurul nostru, ca ploaia. Tot ce-avem de făcut e s-o acceptăm.”

Nu-mi amintesc ce credeam că voi găsi în acest roman. Nu-mi amintesc dacă m-am gândit vreo clipă că voi găsi atât de multă durere și pierdere în el. Sunt cărți pe care le alegi știind în mare ce o să găsești printre paginile lor. Apoi sunt cărți ca cea despre care vă povestesc, care te ating mai mult decât te așteptai. Pentru că suferința umană ferecată în ele e reală, tangibilă, te răscolește chiar dacă nu ai trăit niciodată ceea ce au trăit personajele lor. Tot îți vine să plângi pentru ele și să îți dorești să le alini cumva suferința, să schimbi lumea asta nebună în care trăim, dacă s-ar putea…

Când stelele se întunecă… oamenii fac rău. Incredibil de mult rău. Răpesc, violează minți și trupuri, pângăresc suflete, lasă cicatrici. Ucid. Tema principală a romanului este abuzul, în jurul căreia se dezvoltă alte teme mai mărunte, dar nu mai puțin importante. Anna Hart este genul de femeie care poate că ești chiar tu. O mamă, care încearcă să fie mamă, dar și detectiv, pentru că își iubește slujba. O mamă, o femeie, care e la fel de umană ca noi toți, că e imposibil să nu devii una și aceeași persoană cu ea pe parcursul lecturii.

Povestea începe cu un prolog ambiguu, pe care nu am reușit să-l descifrez decât la sfârșit, atunci când a simțit autoarea că este timpul. Iar atunci a fost cu atât mai dureros. Anna Hart știe prea bine gustul pierderii, al durerii, al vinovăției. Știe și gustul abandonului, dar asta e o poveste pentru altă dată. Atunci când viața ei ajunge la o cotitură dramatică, Anna se întoarce în orașelul Mendocino, în care a copilărit pentru ultima dată, încercând să fugă de prezent. Numai că în Mendocino se reîntâlnește cu trecutul și cu traumele lui, atunci când încep să dispară tinere în mod misterios. Prin prisma meseriei sale, detectivul Anna nu poate sta deoparte, mai ales că ultima victimă, Cameron, trezește în femeia Anna, traume și amintiri îngropate adânc. Cine poate înțelege mai bine un copil abandonat și abuzat dacă nu un alt om, fost copil abandonat și abuzat? Astfel, salvarea lui Cameron devine scopul vieții Annei. Pentru că, salvând-o pe Cameron, Anna speră să se salveze totodată pe ea însăși.

„Casa ta, mintea ta, poate fi oricât de mare e nevoie să fie. Zugrăvește-i camerele în culori vii. Lasă lumina să intre-n ele. […] Nu-i vorba de ce duci cu tine, ci de cum poți învăța să duci cu tine acel ceva. Inclusiv copilul din tine, Anna. Fă-i loc acelei fetițe. Găsește o metodă prin care s-o primești înăuntru.”

Totul este cu atât mai trist atunci când afli că unele cazuri de răpiri menționate în carte sunt de fapt reale, iar finalul lor nu e unul fericit. Câte sunt, de fapt? Termini de citit, dar gustul amar rămâne. Pentru că îți rămân atât de multe întrebări despre viață pe buze… De ce ne omorâm unii pe alții? De ce ne rănim? De ce sunt furați copiii? De ce omorâți? Cum poate cineva să facă asta? Cum poate cineva să violeze un copil? De ce pândește moartea la fiecare colț? Prea multe de ce-uri și nicio variantă corectă de răspuns.

Când stelele se întunecă nu e genul de carte pe care o citești dintr-o bucată. Te apasă în piept ca o piatră de moară. Dar e cartea pe care nu vrei să o ocolești. Tocmai pentru că te obligă să privești de pe margine niște monștri, să trăiești în continuare respirând același aer ca ei și te obligă să accepți că lumea pe care o împărțiți e un loc de-a dreptul înfricoșător, că nu trebuie să lași niciodată, sub nicio formă, garda jos. Pentru că azi, azi așa bine cum îl știi acum, mâine poate deveni un coșmar, din care poate o să te mai trezești cine știe când sau cum. Sau poate nu…

Romanul a apărut la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei. O găsiți desigur la prietenii de la Libris.ro. (apropo, ați văzut ce bine arată noua interfață? Și coletele!! 🥰)

Rating Goodreads – 4/5✨
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Zilele în care suntem bine

Eram la duș, ascultând și fredonând în gând versurile de la Easy on me a lui Adele, încercând să jupoi de pe mine micile momente neplăcute ale zilei când, dintr-o dată, mintea mi s-a limpezit și mi-am amintit ceva anume. Un ceva îngropat de multă vreme în memoria mea, care a țâșnit spontan la suprafață și care m-a lovit din plin în prea plinul din suflet.

Când eram mică, mama cânta la duș, în timp ce făcea baie. Fredona, murmura, iar uneori cânta chiar și mai tare. O auzeam din cameră. Era semn bun. Când cânta era semn bun că era bine, că era fericită (poate…). Când cânta ea la duș, eram bine cu toții. Erau cele mai bune zile. Cu timpul, însă, a cântat din ce în ce mai rar. Apoi, după altă bucată de timp, s-a oprit de tot din cântat. Iar eu mi-am dat seama abia în seara asta, după mulți, mulți ani, că ea a încetat să mai cânte în timp ce făcea baie. Că… poate nu a mai fost bine. Nu atât de bine încât să dea pe dinafară cântând pentru noi.

Am stat minute în șir și m-am gândit la ea, apoi m-am gândit la mine și iar la ea, la noi, la noi mamele, si-am simțit că mi se face stomacul covrig de frică. Astea suntem noi, mamele. În unele zile plângem la duș, iar lacrimile se confundă cu apa, pentru că nimeni nu le aude și nimeni nu le vede; ne ard doar pe noi. Dar zilele pe care și le amintesc copiii noștri sunt alea în care cântăm la duș, fredonat sau murmurat, ori cu voce tare; zilele în care suntem bine.

Mi-e frică să nu mă opresc, într-o bună zi, din cântat…

Iustina Dinulescu

Publicat pe

Florile soarelui, de Martha Hall Kelly

„Când înflorește liliacul, bestsellerul vândut în milioane de exemplare al Marthei Hall Kelly, a prezentat-o cititorilor pe Caroline Ferriday. Acum, în Florile soarelui, Kelly spune povestea strămoașei lui Ferriday, Georgeanna Woolsey, o asistentă medicală unionistă din timpul Războiului Civil din Statele Unite, și a întâlnirilor care îi schimbă destinul.

Pentru Georgeanna „Georgey” Woolsey, lumea petrecerilor fastuoase și atitudinea simandicoasă a femeilor din societate nu înseamnă nimic. Așadar, atunci când războiul cuprinde națiunea, Georgey devine asistentă medicală și pornește într-o adevărată aventură alaturi de sora ei, Eliza, de la New York la Washington, D.C. și apoi la Gettysburg, fiind martorele ororilor de neconceput ale sclaviei, pe măsură ce se implică în efortul de război. În Sud, Jemma este sclavă pe plantația Peeler din Maryland, unde locuiește împreună cu mama și tatăl ei. Sora ei, Patience, este sclavă pe plantația de alaturi și amândouă trăiesc cu frica lui LeBaron, un supraveghetor abuziv care le urmărește fiecare mișcare. Când apar primii soldați unioniști, Jemma este vândută de stăpâna cea crudă a plantației, Anne-May, dar întrevede o șansă de a scăpa de sclavie – cu prețul abandonării familiei pe care o iubește.

Inspirată din fapte reale, Florile soarelui oferă o privire vie și detaliată asupra experienței războiului civil, de la viața barbară și inumană a sclavilor de pe plantații la New Yorkul devastat de război și la ororile petrecute pe câmpul de luptă. Este o poveste despre curajul femeilor captive într-o țară în prag de dezastru, care se luptă pentru o viață mai bună și mai echitabilă pentru toți, indiferent de rasă sau origine socială.”

Am așteptat cu multă nerăbdare să citesc ultimul volum din seria #Liliac Girls. Dar chestia cu seriile e următoarea – de regulă, primul volum îți setează așteptările undeva foarte sus, iar cele care vin după, aproape întotdeauna sunt sub aceste așteptări. Asta nu le face neapărat mai slabe, dar…știți voi la ce mă refer.

Când înflorește liliacul rămâne unul dintre romanele mele de suflet, unul de referință atunci când mă gândesc la titluri despre al Doilea Război Mondial. Acesta este urmat de Trandafirii pierduți. Florile soarelui, care încheie seria, ne poartă pașii și mai devreme în istorie și are ca personaj central o altă strămoașa a lui Caroline Ferriday, protagonista din primul roman. Cele trei romane se pot citi fără dificultăți și separat sau în orice ordine cronologică se dorește. Singurul lucru pe care îl au în comun toate trei este câte o femeie din familia Woolsey, care la vremea ei a lăsat o urmă în istoria locului sau a lumii prin faptele și acțiunile ei. Femeile Woolsey au crezut în libertate, în dreptate, în puterea femeilor și au acționat în consecință. Martha Hall Kelly a făcut o impresionantă muncă de documentare și a adus în atenția lumii niște oameni simpli, dar extraordinari prin ceea ce au lăsat ca moștenire istorică.

Și în acest roman, narațiunea curge prin ochii a trei personaje feminine – Georgeanna (Georgey) Woolsey, Jemma și Anne-May. Nu puteau fi mai diferite, destinele lor nu puteau fi mai diferite și totuși, printr-un joc ciudat al vieții, ele se întâlnesc într-un punct, iar de acolo lucrurile se schimbă pentru fiecare în parte.

Georgey nu e genul de femeie impresionabilă cu lucruri materiale. Face parte dintr-o familie numeroasă, nu neapărat înstărită, dar bine văzută, care s-a remarcat de-a lungul timpului într-un fel sau altul. Georgey, mama și surorile sale sunt aboliționiste. Încă de la început aflăm poziția familiei Woolsey în acest sens, atunci când la un târg de sclavi, femeile asistă la despărțirea unei mame de copiii ei, care sunt vânduți la acel târg, scenă care este descrisă exact așa cum s-a întâmplat în realitate (autoarea menționează asta în nota finală). Ele lasă o carte de vizită femeii în speranța că într-o zi vor putea să vină în ajutorul unui alt om care se găsește într-o situație disperată. Nu era ușor să reușești să ajuți un sclav. Între timp, Georgey se implică în efortul de război și reușește să ajungă chiar în prima linie, ca asistentă medicală, de unde vede viața pe muchie de cuțit și firea umană în cele mai nefericite și mizerabile momente ale sale.

Jemma este o fată de culoare, o sclavă, care trăiește de când se știe pe plantația Peeler, în Maryland. Jemma nu a cunoscut lumea din afară, libertatea, dar visează să o facă. Spre deosebire de alți sclavi, care sunt împăcați cu soarta lor și resemnați cu gândul că vor muri în lanțuri, tânăra speră. Iar speranța, acest sentiment care mută munții din loc, îi poartă pașii Jemmei din ce în ce mai departe de lanțuri și din ce în ce mai aproape de persoana care va deveni – o femeie liberă, care are păreri, care și le exprimă cu voce tare. Care are o voce. Ăsta e un lucru extraordinar. Dar drumul Jemmei – sclava lui Anne-May care era biciuită până la sânge pentru orice nimic și care era trimisă imediat înapoi la muncă după ce încasa bătaia, fata care a văzut prea mulți oameni dragi murind – către Jemma Strong, femeia de culoare care și-a depășit condiția și care a luptat cu toată ființa pentru libertatea ei, este dureros de lung, de greu. O s-o țin minte pe Jemma. O să mă gândesc la ea din când în când.

Anne-May este un personaj fictiv, dar reprezintă portretul tuturor stăpânilor de sclavi – incredibil de nemiloasă, lipsită de empatie, de bunătate, de rațiune. Nu pot uita scena în care îi toarnă oțet pe răni Jemmei. Nu o pot ierta pentru ușurința cu care își ștergea biciul de sânge, apoi o ruga pe Gemma să-i scrie în blestematul ăla de caiet sau să-i aranjeze părul. Nu-mi mai amintesc ultimul personaj care mi-a trezit o antipatie atât de mare, dar Anne-May sigur a reordonat topul lor. Femeia asta era nefericită, căsătorită de familie cu un bărbat pentru care nu simțea nimic și cu care nu rezona din niciun punct de vedere, provenind ea însăși dintr-o familie dezbinată, cu o mamă care nu i-a fost un exemplu prea bun, ea își varsă toată frustrarea pe oamenii din jur, în special pe sclavii de pe plantația pe care o primește moștenire de la mătușa ei. Dar cruzimea ei nu poate fi justificată de nicio circumstanță. Nu. Ce le făcea ea oamenilor care munceau pentru ea nu poate fi iertat.

Lectura romanului a fost greoaie. Mult mai plictisitoare pe alocuri decât mă așteptam, dar foarte foarte bogată în detalii despre viața de zi cu zi pe plantație și despre bătăliile de pe front. Părțile astea mi-au plăcut cel mai mult, dar deseori, recunosc, am înaintat greu. Autoarea are darul narațiunii, știe cum să te păstreze prins în poveste, ce să-ti dea și când, ca să rămâi acolo.

Florile soarelui – un roman despre schimbare, prietenie și libertate. Un roman care te face să privești cu alți ochi libertatea – a ta. Un roman despre un război care nu face cinste omenirii, așa cum niciun război nu face. Un roman despre oameni – și buni, și răi. Un roman despre viață și moarte.

Romanul a apărut la editura Litera, în colecția Blue Moon. Îl găsiți pe Libris.ro atât pe el, cât și pe celelalte volume din serie.
Rating Goodreads – 4/5*

Iustina Dinulescu

Publicat pe

Secretele Parisului, de Natasha Lester

Anglia, 1939: Surorile Penrose sunt cum nu se poate mai diferite. Skye pilotează avioane, cu mult curaj, iar Liberty îi critică fiecare mișcare. Chiar dacă femeile nu sunt primite în Forțele Aeriene Regale Britanice, Skye e hotărâtă să contribuie la câștigarea războiului. Când se reîntâlnește cu sufletul ei pereche, Nicholas, bucuria e de scurtă durată, fiindcă acesta e logodit cu o misterioasă franțuzoaică.

Paris, 1947: Creatorul de modă Christian Dior își lansează prima colecție strălucitoare, într-o lume secătuită de război. Primul său parfum – Miss Dior – îi e dedicat surorii sale, Catherine, care s-a împrietenit cu Skye în Rezistența Franceză.

În zilele noastre: Kat Jourdan este uluită să găsească o neprețuită colecție vintage de rochii Dior, în cabana bunicii sale. Pe măsură ce se afundă în misterele trecutului, Kat descoperă o femeie fascinantă și o poveste de dragoste unică.

Secretele Parisului, povestea de care nu mă mai pot desprinde, peste care nu pot trece cu ușurință. O poveste pe care vrei să o descoperi cât mai repede, dar pe care nu-ți dorești să o termini de citit. Pentru că personajele ți se apropie atât de mult de suflet, încât iminenta despărțire de ele te întristează tare. Trebuie să o citiți neapărat. Vă rog să o citiți.

Detalii istorice bogate, acțiune efervescentă și personaje seducătoare. O carte perfectă pentru fanii lui Kate Morton și ai poveștilor despre iubire, pierdere, curaj și compasiune. – Booklist

Asemănarea cu poveștile lui Kate Morton îi face cinste, pentru că într-adevăr, dacă nu aș fi știut autorul dinainte, chiar aș fi simțit că citesc o carte de KM. Structura poveștii, cu incursiunile dintre trecut și prezent și modul în care se împletesc destinele femeilor din această carte seamănă foarte mult cu ceea ce dăruiește și Morton cititorilor săi – mister, emoție, dramă, povești de dragoste incredibil de frumoase și de triste și prietenii care durează toată viața. Natasha Lester a făcut o treabă grozavă cu romanul său, pentru că este fără doar și poate unul pe care odată ce l-ai citit nu îl mai poți uita.

În ultima vreme luasem o pauză de la romanele cu și despre război. Da, nu glumesc. Eu, care vânam fiecare titlu cu această tematică, am luat o pauză de la subiect pentru că simțeam că nu mai primesc nimic nou și că războiul despre care mi-a plăcut atât de mult să citesc până acum mi s-a arătat deja cu toate fețele. Dar apoi au apărut recenziile despre Secretele Parisului. Mi s-a spus, nu o dată, „Citește-o, merită!”. Așa că m-am conformat. Și cât a meritat!

Deși mai citisem despre femeile pilot și despre spioanele care lucrau cu Guvernul britanic și erau trimise în Franța ocupată de naziști pentru a sprijini mișcările Rezistenței și a aduna informații, noile personaje au fost diferite. A fost o plăcere nesperată să ajung încă o dată în prima linie a frontului alături de ele. M-am întrebat de nenumărate ori pe parcursul lecturii din ce erau plămădite femeile de odinioară. M-a fascinat întotdeauna curajul lor în acele zile negre și mă întreb, inevitabil, ce am fi noi, femeile de acum, dispuse să sacrificăm într-o situație similară. Bineînțeles că nu îmi doresc să aflu cu adevărat, dar vremurile pe care le trăim nu exclud o astfel de posibilitate, așa că gândurile mele încep să umble încolo și încoace, devenind una cu Margaux sau Skye, aceste femei incredibile și incredibil de curajoase. Spre deosebire de ultimele cărți citite, la aceasta nu am găsit cusur. A fost perfectă. M-am lăsat vrăjită de superba poveste de dragoste dintre Nicholas și Skye, nimicită de război, de prietenia care se înfiripă pe nesimțite între Skye, Margaux și Catherine, de spiritul sălbatic al lui Liberty și de multitudinea de răsturnări de situație care nu mi-au dat răgaz să mă plictisesc pe parcursul lecturii.

Secretele Parisului – un roman despre sacrificiu, curaj, iubire, prietenie, război, pierdere. Un roman despre a crede și a lupta, despre a sfida moartea și a trăi clipa, despre luptă, credința într-un ideal și puterea de a deveni altcineva pentru a-l atinge.

„Ăsta era războiul: o explozie mult prea scurtă de suferință, care apoi trebuia să fie îngropată înăuntru, acoperită cu straturi de hotărâre.”

O adevărată surpriză a fost să aflu câte ceva și despre Catherine Dior, sora celebrului Christian Dior, și anume că a fost un membru important și cunoscut al Rezistenței, că a fost capturată chiar înainte de sosirea Aliaților și trimisă în lagărul de femei de la Ravensbruck, că a scăpat vie de acolo și că parfumul Miss Dior (pe care îl am și eu și cu care am o legătură specială) îi poartă de fapt numele. Inserarea personajului Dior a fost fără doar și poate foarte inspirată și s-a pliat minunat cu restul poveștii. Trebuie să recunosc că am căutat toate rochiile menționate după nume. Cu alte cuvinte, autoarea a făcut din nou, o treabă bună.

A fost o poveste complexă, cu personaje minunat construite și cu o intrigă grozavă. Nu o să vă plictisiți citind, vă promit. Dacă aveți Secretele Parisului în bibliotecă, dar ați tot împins-o în spate dintr-un motiv sau altul, luați-o chiar acum de la locul ei. Dacă nu o aveți, cumpărați-o cât mai repede. Și citiți-o negreșit!

Romanul a apărut la editura Nemira, în colecția Damen Tango și o găsiți și pe Libris.ro.

Rating Goodreads – 5/5⭐
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Ținutul mareelor, de Philippa Gregory

„Alinor, o tânără vindecătoare din Anglia secolului al XVII-lea, care-și duce traiul sărac în ținutul izolat al mareelor, așteaptă sub luna plină din ajunul Sînzienelor să întâlnească fantoma bărbatului ei dispărut, în speranța că va fi eliberată de legământul căsătoriei și se va putea declara văduvă. Îl întâlnește în schimb pe James, un preot aflat în misiune secretă, și se oferă să-l călăuzească prin mlaștina primejdioasă, pecetluindu-și astfel soarta fară să știe. Primul roman dintr-o nouă serie, Ținutul mareelor dă viață unui personaj fictiv pentru a zugrăvi traiul femeilor de rând din perioada tumultuoasă a războiului civil englez, o epocă marcată de superstiții și obsedată de vânatoarea de vrăjitoare. În vremuri în care femeile nu aveau drepturi, depinzând în întregime de bărbații din viața lor, Alinor, o mamă singură, bănuită că are puteri supranaturale și invidiată de vecini, este în pericol de moarte.”

1648, un loc uitat de lume din Anglia, inundat de ape, denumit Ținutul mareelor. Începutul unui război civil între rege, susținătorii lui și Parlament. O femeie părăsită de soț, cu doi copii, trăind în sărăcie. Nici măcar cu imaginația nu ți-ai dori să fii Alinor, de fapt, să fii o femeie oarecare, „obișnuită”, în astfel de vremuri. Dar o vei admira pe femeia asta de la prima până la ultima pagină.

Ceea ce mă atrage cel mai mult la romanele istorice, chiar dacă personajele sau o parte din ele sunt fictive, este asta – că pot călători atât de mult în timp și pot trăi vremuri demult apuse până în cele mai mici amănunte. Pentru că un istoric, așa cum este Philipa Gregory, pictează în cuvinte și te transpune cu totul în perioada de timp aleasă. Așa cum povestește chiar ea în nota de la final, Ținutul mareelor este diferit de toate celelalte romane care îi poartă semnătura. De această dată nu a mai ales ca sursă de inspirație un personaj regal real, ci a readus la viață femeia obișnuită a acelor vremuri, care nu e consemnată în istorie, dar care a contribuit la istoria identității unei națiuni. Prin Alinor, Gregory a creat portretul femeilor care trăiau în umbra bărbaților, care nu înseamnau mai nimic într-o comunitate fără autoritatea unui bărbat care să vorbească pentru ele, care munceau mult și aveau puține satisfacții. Însă Alinor are o voce a ei, o dorință nestăpânită de a-și depăși condiția, de a gândi și de a hotărî singură, pentru ea însăși – lucruri cu totul neobișnuite atunci.

„Personajul principal, Alinor, este în totalitate fictiv, dar e reprezentativ pentru femeile care munceau din vremea ei: excluse de la putere, bogăție și educație, dar făurindu-și viețile cât de bine puteau. […]
Mare parte din decursul istoriei engleze, femeile au fost nonentități legale. Însă ele au trăit întotdeauna ca și cum ar fi contat.
Alinor este o astfel de femeie. După aparență – care este, până la urmă, tot ceea ce poate să vadă James -, ea se afla într-o situație deznădăjduită. Cel mai bun lucru la care poate spera e supraviețuirea fară a cădea în sărăcie extremă, într-o perioada în care oamenii săraci mureau de foame și lipsuri. Dar, chiar și săracă și făcută de rușine, Alinor prezintă interes pentru sine: are speranțe, are ambiție, nu este fatalistă, plănuiește un viitor mai bun.”

Femeie săracă, simplă, „nici soție, nici văduvă”, mamă a doi copii, Alinor face ceea ce fac toate mamele – muncește din greu pentru a crea oportunități noi pentru copiii ei, pentru a le putea oferi șanse pe care ea nu le-a avut nicio clipă în viața ei. E moașă și vindecătoare și muncește în gospodărie cu ziua la moșierii din zonă. Are reputație bună, deși pe la colțuri încep să circule zvonuri. În Anglia anilor 1600, femeile care se ocupau cu plantele erau adesea acuzate de vrăjitorie, chiar dacă la un moment dat cu toții apelau la cunoștințele și priceperea lor. La un moment dat, tot binele făcut se întorcea împotriva lor și aveau loc tot felul de obiceiuri pentru a se stabili dacă cineva erau sau nu o vrăjitoare, iar de cele mai multe ori deznodământul era că bietele femei sfârșeau în laț.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte a fost Alinor. Un personaj complex și ieșit din comun. O voce a femeilor din toate timpurile, și din trecut și din viitor, o luptătoare, un exemplu de demnitate. Ce nu mi-a plăcut a fost faptul că pe parcursul a trei sferturi din roman am avut parte de prea multă rutină zilnică a personajelor, care fiind repetitivă și aproape identică recunosc că m-a plictisit deseori. De asemenea, au fost un pic cam multe informații legate de situația și tensiunea politică. Mie personal mi-ar fi plăcut să fie mai intensă povestea de dragoste dintre Alinor și James, mai credibilă, chiar dacă imposibilă. M-am înfuriat pe lașitatea lui James de la final, Doamne cât m-am înfuriat. Dar tocmai finalul, deși abrupt, a mai spalăt din păcate, căci în ultima parte totul se precipită și am avut în sfârșit parte de acțiune și de un pic de suspans.

Ținutul mareelor este un roman de atmosferă. Recreează un timp, o viață – viața unor oameni care trăiau după reguli diferite și rigide, erau obtuzi și limitați. Nu vă așteptați să aveți parte de o călătorie extraordinară în Anglia anului 1648, pentru că acel timp nu era nici despre bunăstare, nici despre pace. Sunt timpuri despre care vei fi fascinat să afli, dar pe care te simți recunoscător că nu le-ai trăit.

Romanul este primul dintr-o serie numită „Fairmile”, a apărut la editura Polirom și o găsiți pe Libris.ro.
Rating Goodeads – 4/5*

Iustina Dinulescu

Publicat pe

Când înfloresc caișii, de Gina Wilkinson

„Noaptea, în gradina parfumată a Hudei, din orașul Bagdad, vântul bate dinspre deșert, foșnind frunzele caișilor și prevestind, parcă, sosirea oaspeților nepoftiți. Huda, secretară la Ambasada Australiei, trăiește cu teamă de persecuțiile poliției secrete – mukhabarat – care vânează fiecare informație ce ar putea fi folosită împotriva Americii și a aliaților săi. Hudei i s-a ordonat să se apropie de Ally Wilson, soția viceambasadorului, și, cu toate că nu-și dorește câtuși de puțin să devină informatoare, acceptă, temându-se pentru soarta fiului ei adolescent. Ceea ce nu știe însă este că și Ally are propriile secrete primejdioase.
Prietena din copilărie a Hudei, Rania, fiică de șeic, s-a bucurat de multe privilegii în tinerețe. Acum, însă, când averea familiei s-a dus, Rania face și ea, la fel ca toată lumea, eforturi disperate să supraviețuiască și, mai presus de orice, s-o ferească pe fata ei de primejdii. În Irak, unde trădarea amenință la fiecare pas, cele trei femei trebuie să își pună toată încrederea într-o nouă loialitate, încă fragilă, în timp ce descoperă câte sacrificii sunt dispuse să facă pentru a-și apăra familiile.”

„[…] Deși ne rugăm în feluri diferite, ne acoperim sau nu părul, facem lipie sau pâine dospită, în sinea noastră vrem aceleași lucruri – siguranță, pace, dragoste. Sunt mult mai multe lucrurile pe care le avem în comun decât cele care ne despart.” (extras din nota autoarei)

De vină a fost coperta (din nou!). Apoi a fost subiectul cel care m-a convins să nu mai zăbovesc și să o aleg. Din când în când aleg cărți despre locuri și timpuri măcinate de conflicte (și aici nu mă refer la perioada mea preferată, și anume WWII). Acțiunea din romanul Când înfloresc caișii este plasată în timpul regimului lui Sadam Hussein. Fie că ești sau nu pasionat de istorie, cu siguranță este un nume de care ai auzit și știi că personajul este unul negativ. Dar ce știm cu adevărat despre traiul oamenilor care au trăit pe vremea aceea acolo? Cum s-au adaptat restricțiilor și opresiunii, cum au scăpat și cum au supraviețuit? Pe mine astfel de cărți mă fac întotdeauna să fiu recunoscătoare că m-am născut și am crescut într-o țară care a scăpat de un regim dictatorial, că am prins niște vremuri de tranziție, dar cu pace, cu libertăți, cu drepturi, cu o oarecare normalitate.

Huda, Rania și Ally sunt trei femei care au în comun locul și timpurile în care trăiesc. Forțată de împrejurări, Huda este obligată de mukhabarat (poliția secretă) să se împrietenească cu Ally, o soție de diplomat, pentru a o spiona și pentru a furniza informații despre activitatea soțului acesteia. Strânsă cu ușa și șantajată constant, Huda trebuie să se supună, deși cu timpul ajunge să o îndrăgească pe Ally. Numai că prietenia lor nu era doar interzisă, ci era chiar periculoasă. Pentru că Ally avea la rândul său un secret despre originea ei; nu era doar o străină, era „dușmanul”. Odată luată în vizor de către poliția secretă nu mai e cale de întors, iar situația devine tot mai periculoasă pentru ea.

În trecut, pe vremea când Huda și Rania erau doar niște copile, au făcut un pact de sânge. Erau cele mai bune prietene în ciuda diferențelor care le separau (Huda era o fată simplă și săracă de țărani, iar Rania era fiică de șeic). Vremurile tulburi care au urmat mai apoi, au creat o prăpastie între viețile lor. În prezent, fiecare dintre ele încerca să supravietuiasca ținând capul plecat și conformandu-se regulilor și restricțiilor. După mulți ani, prin intermediul lui Ally, se reîntâlnesc și se reunesc având un țel comun – acela de a-și salva copiii din ghearele unui sistem care fie îi omora într-un fel sau altul, fie îi transforma în ucigași cu sânge rece. Acesta este de fapt nucleul romanului – sacrificiul matern, prietenia, loialitatea, trădarea, iertarea. Toate la un loc, desfășurate pe fundalul unor conflicte și tensiuni care schimbă vieți.

Mi-ar fi plăcut să simt mai mult tensiunea, să simt sabia deasupra capului cum s-ar spune. Au lipsit detaliile și suspansul care ar fi făcut din povestea asta una pe care să o țin minte peste ani, așa cum mi s-a întâmplat cu altele asemănătoare.

Romanul a apărut la editura Litera, colecția Buzz books și îl găsiți și pe Libris.ro. Eu acolo l-am descoperit.

Rating Goodreads – 3/5*
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Cincizeci de cuvinte pentru ploaie, de Asha Lemmie

„Kyoto, Japonia, 1948 Nu pune întrebări. Nu riposta. Nu te împotrivi. Aceasta este prima lecție pe care o primește Noriko „Nori” Kamiza, o fetiță în vârstă de opt ani. Nu va întreba de ce mama ei a abandonat-o cu doar aceste ultime cuvinte. Nu va riposta când va fi izolată în mansarda din reședința impozantă a bunicilor ei. Și nu se va împotrivi băilor fierbinți de care are parte zilnic, menite să-i deschidă culoarea pielii. Fiica unei aristocrate japoneze măritate și a iubitului ei, un soldat afro-american, Nori este o proscrisă încă de la naștere. Bunicii săi o primesc doar pentru a o ascunde, temându-se de rușinea pe care Nori ar putea să o abată asupra viței nobile pe care aceștia se străduiesc să o păstreze într-o Japonie aflată într-un proces profund de transformare. Dar când fratele său vitreg, Akira, mai mare decât ea, își face apariția în locuința bunicilor în calitate de unic moștenitor, Nori găsește în el un aliat neobișnuit cu care va ajunge să aibă o legătură foarte puternică.”

Cincizeci de cuvinte pentru ploaie. Sau cincizeci de cuvinte pentru durere. Cincizeci de cuvinte pentru tristețe și cincizeci pentru ghinion. Despre asta este viața lui Nori – durere, tristețe, ghinion.

Noriko Kamiza este părăsită de mama ei și lăsată la poarta bunicilor materni la vârsta de 8 ani. Pe lângă faptul că era un copil născut în afara căsătoriei, o bastardă, era fiica unui american de culoare, o mulatră cu păr creț și ochi migdalați. O „anomalie”, o ciudățenie, o rușine pentru familia ei. În casa bunicilor este închisă în mansardă vreme de câțiva ani, frecată cu înălbitor, bătută și maltratată chiar de către bunica ei. Crește cu ideea că este un nimeni, o persoană lipsită de valoare, care nu are dreptul să gândească și să vorbească. Este învățată să fie supusă, prima lecție pe care a învățat-o Seiko, mama sa. Se desconsideră pentru că așa a fost tratată din fragedă pruncie. Suferința ei devine din ce în ce mai mare cu timpul și o dată cu trecerea anilor și a obstacolelor care apar în drumul vieții ei ajunge să se învârtă în același cerc al suferinței dintotdeauna – pentru că traumele din copilărie nu se vindecă, lasă urme adânci care te urmăresc toată viața.

„Uneori sumbră, alteori plină de speranță, povestea cutremurătoare a lui Lemmie despre obligații de familie te poartă printr-un carusel de emoții.” – Publishers Weekly

Cincizeci de cuvinte pentru ploaie a fost un roman aproape foarte bun. Este scris frumos, cu o poveste interesantă , dar pe tot parcursul am simțit că lipsește ceva. Iar finalul m-a dezamăgit. Nori m-a dezamăgit complet. Dinamica relației cu Akira, fratele vitreg, care apare la un moment dat și care o „salvează” din mai multe puncte de vedere, mi s-a părut uneori ciudată, schimbul de replici dintre ei poate nefiresc. De fapt, toate interacțiunile ei cu celelalte persoane mi s-au părut așa. Uneori am pus asta pe seama handicapului ei emoțional. Alteori mi s-a părut că e poate e „vina” autoarei (Asha Lemmie), așa că am luat-o ca atare și am continuat.

Romanul se concentrează foarte mult pe legătura mamă-fiica. Sau, la drept vorbind, pe absența ei, pe modul în care aceasta le influențează și pe fiicele fiicelor fiicelor și tot așa. Cum totul e ciclic, cum ne învârtim în cerc judecând greșelile mamelor noastre și cum ajungem să le repetăm. Aproape ca un blestem.

De ce, Nori? De ce??

Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Fiction connection și îl găsiți și pe Libris.ro.

Rating Goodreads – 4/5*
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Țarina, de Ellen Alpsten

„Sankt Petersburg, 1725. Petru cel Mare este pe moarte, în minunatul său Palat de Iarnă. Slăbiciunea și trădarea unicului fiu l-au determinat la fapte de o cruzime îngrozitoare, iar imperiul a fost lăsat fără moștenitor. Rusia riscă să alunece în haos. Dar, ca să acopere vidul de putere, intervine femeia care i-a fost alături zeci de ani – cea de-a doua soție, Ecaterina Alexeevna, la fel de ambițioasă, de lipsită de scrupule și de pasională ca Petru însuși.

Născută într-o sărăcie lucie, Ecaterina și-a folosit extraordinara frumusețe și inteligență pentru a intra în grațiile generalilor lui Petru, ajungând să-l seducă pe însuși Țarul. Dar, cu toată opulența noii ei vieți – petrecerile, bijuteriile și nopțile petrecute în patul lui Petru -, ea nu uita că viața îi este în orice moment în pericol. Petru are o fire schimbătoare și este iute la mânie. Prima lui soție zace în închisoare, iar iubitul acesteia a fost tras în țeapă în Piața Roșie. Așa că Ecaterina se confruntă cu o întrebare esențială: cum poate face să păstreze secretul despre moartea Țarului atât timp cât are nevoie pentru a-și pune la punct planul de a-și distruge inamicii și de a lua coroana pentru ea?”

5 stele și încă 5 de la mine. Pentru că mi-a plăcut atât, atât de mult. Pentru că a fost exact cartea pe care o așteptam, cartea cu care am rezonat din scoarță în scoarță, care m-a făcut să mă gândesc într-una la ea și care mi-a îmbogățit cunoștințele în materie de istorie cu un personaj absolut fabulos – Ecaterina Alexeevna (Marta la origini), spălătoareasa care a ajuns prima împărăteasă a Rusiei. O femeie inteligentă, descurcăreață și capabilă, care i-a furat inima Țarului Rusiei (Petru I, primul tar din dinastia Romanovilor). Și pe a mea, recunosc.

Romanul abundă în detalii și evenimente istorice, care nu plictisesc o clipă și asta pentru că autoarea a dozat extraordinar de bine totul. Personajele sunt atât de vii, iar caracterele lor atât de bine conturate, încât simți că faci parte din poveste chiar de la început. Vremurile în care a trăit Ecaterina nu sunt unele în care ți-ai dori să fi trăit, dar ajungi să simți o parte din ele grație măiestriei cu care a fost spusă povestea ei.

„Nimic nu unește mai tare oamenii decât teama pentru propria supraviețuire, Ecaterina.”

Așa cum spuneam, Ecaterina a fost un personaj uluitor, iar parcursul ei nu este denaturat în niciun fel în roman. Femeia asta s-a născut pentru a fi memorabilă. Deși a fost săracă lipită pământului și a trăit ani grei înainte de a fi fost remarcată de Petru și de a-i fi devenit amantă, Ecaterina a avut în mânecă doi ași – istețimea ei și spiritul de luptătoare. Nu știu din ce a fost plămădită, dar uneori mi-a părut indestructibilă. A suferit nenumărate pierderi și totuși a rămas neclintită. Curajul, forța și înțelepciunea ei m-au impresionat de fiecare dată.

„A te naște femeie este o pedeapsă uneori. […] Privește puterea pe care o ai asupra bărbaților ca pe niste cărți de joc; joacă-le astfel încât să-i bați pe ceilalți.”

Un personaj la fel de remarcabil mi s-a părut și marele Petru, care deși este genul de personaj ambivalent, un om crud și dur, privit cu dragoste, prin ochii Ecaterinei, devine uman. I-am admirat dorința de a evolua, ambiția de a construi un imperiu și setea de cunoaștere. Petru a fost bărbatul multor femei, dar marea lui dragoste a fost Ecaterina. Era singurul om care reușea să-i calmeze crizele de furie și care știa cum să le gestioneze pe cele de epilepsie. La pieptul ei se liniștea și adormea ca un prunc.

„În ciuda onorurilor cu care mă acoperea Petru, viața alături de el era întotdeauna ca o plimbare pe primul strat de gheață sfărâmicioasă a Nevei la început de iarnă. Mă putea duce la glorie și fericire, dar se putea și sparge, iar atunci apele întunecate și înghețate m-ar înghiți de tot.”

Dacă ar fi să numesc ceva ce mi-a plăcut cel mai mult la Țarina nu aș putea sub nicio formă să mă gândesc doar la ceva anume. Mi-a plăcut tot. Mi-a plăcut enorm și ținând cont că de la începutul anului și până acum nu m-a mai impresionat atât de mult o carte în afară de Grădina de vară, probabil că va fi în topul celor mai frumoase cărți citite anul acesta. Uneori, mi-a amintit de Copilul care a găsit soarele noaptea, pe de o parte datorită scriiturii, pe de altă parte datorită acțiunii, a perioadei, a jocurilor de putere.

„De oameni trebuie să te temi, nu de Diavol.”

Așadar, dacă sunteți în căutarea unei cărți care să vă impresioneze, Țarina este o carte pe care nu aveți voie să o ratați!
P.S. De curând, autoarea a publicat și un sequel – The Tsarina’s daughter – despre Elisabeta, una dintre cele două fiice ajunse la maturitate ale Ecaterinei și lui Petru. Elisabeta, ajunge și ea pe tronul Rusiei, iar eu aștept cu nerăbdare ziua când va fi anunțată traducerea în limba română! ❤️

Țarina a apărut la editura Litera, în colecția Blue Moon. Și e un must dacă vă dați în vânt, așa ca mine, după ficțiunea istorică, după Rusia și după povești despre femei puternice. 😁
O găsiți aici.

„Sufletul rusesc nu cunoaște vreodată nici liniște, nici echilibru și nici pace.”

Rating Goodreads – 5/5⭐
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Scriitori și îndrăgostiți, de Lily King

„Luată pe neașteptate de moartea subită a mamei sale și devastată în urma unei recente povești de dragoste, Casey Peabody a ajuns în Massachusetts în vara lui 1997 fără să aibă niciun plan. Un fost copil-minune la golf, acum lucrează într-un restaurant din Harvard Square și stă cu chirie într-o cămăruță igrasioasă, în care scrie la romanul început în urmă cu șase ani. La 31 de ani, Casey încă se agață de ceva la care toți vechii săi prieteni au renunțat: hotărârea de a duce o viață creativă. Când se îndrăgostește de doi bărbați în același timp, lumea ei se fisurează și mai mult.Strădania lui Casey de a-și împlini ambițiile literare și de a găsi un echilibru între viață și artă este greu pusă la încercare, împingând-o aproape până în pragul dezastrului.
Un roman uluitor, care explorează trecerea totodată înfricoșătoare și plină de exuberanță de la o anumită etapă din viața cuiva la începutul alteia.”

Scriitori și îndrăgostiți. Iată un titlu care atrage. Genul de poveste care te ispitește. Dar trebuie să vă spun din start că mie mi-a înșelat puțin așteptările. Mi-e tare dor să găsesc povestea aia care știu că va fi de 5 stele după primele capitole citite. Nu este cazul nici de data asta, căci cu cât am înaintat în poveste m-am gândit tot mai mult la vorba aia veche: „Vorba multă, sărăcia omului.” Ideea cărții a fost bună, dar de prea multe ori m-a plictisit teribil.

Casey Peabody este genul de personaj cu care poți deveni una și aceeași persoană. Pentru că te poți regăsi în lupta ei de zi cu zi. Pentru că la un moment dat, e foarte probabil să fi avut și tu cel puțin una dintre probleme ei. Iată de ce spun asta. Are 31 de ani, e singură, are un job stresant și obositor (chelneriță), care nu o împlinește, dar care îi plătește chiria (însă nu și datoriile imense), își pierde mama, nu are nicio relație cu tatăl, iar fratele este prea departe. E pe cont propriu, îngropată în datorii, dezamăgită în dragoste. Apoi se îndrăgostește de doi bărbați, aproximativ în același timp, iar să aleagă pe unul sau pe celălalt cât mai curând posibil devine o misiune extrem de dificilă, pentru că ei sunt foarte diferiți și perspectivele pe care i le oferă lui Casey sunt, evident, la fel de diferite ca ziua și noaptea.

Ah, uitasem să spun ce e cel mai important. Casey e scriitoare. Adică visează să devină una, o autoare publicată. Vreme de câțiva ani își scrie romanul, iar visul ei pare uneori intangibil. Pentru că…viața. Cu toții avem visuri și uneori le și împlinim. Alteori, rămân doar visuri, ce-ar fi fost dacă-uri… Suntem într-o fugă continuă de la un azi până la un mâine. Și uneori, victorie se cheamă faptul că reușești să faci asta – să supraviețuiești încă o zi și încă una. Pentru că sunt zile în care nu alergi, nici măcar nu mergi, ci te târăști și speri. Și scrii. Scoți din tine urâtul și greul și îl ascunzi printre cuvinte. Apoi cu timpul devine mai ușor.

„Casey nu e prezentată ca o femeie sfâșiată între arhetipurile creativității masculine, ci ca o femeie fidelă propriului proces de creație, avandu-se pe sine drept subiect de meditație.” – Los Angeles Times

Dacă reușește Casey să-și împlinească visul vă las să descoperiți singuri, dacă aveți chef de un roman simplut și ușor, care se citește relativ repejor. Poate fi o alegere potrivită pentru un weekend de leneveală (ceva ce în viața mea nu mai există, dar zic ca idee…😅) sau pentru pus în bagajul de concediu.

Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection. Mie mi-a făcut cu ochiul pe Libris.ro.

Rating Goodreads – 3/5 ⭐
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Să ne vedem cu bine în Havana, de Chanel Cleeton

„După moartea bunicii pe care a iubit-o nespus, o tânără americană de origine cubaneză călătorește la Havana, unde descoperă rădăcinile propriei identități, dar și un secret de familie ascuns de la Revoluție…

Havana, 1958. Fiica a unui magnat al zahărului, Elisa Perez, de 19 ani, face parte din înalta societate, în sânul căreia e ocrotită de tulburările politice din țara ei – până când începe o poveste de iubire clandestină cu un tânăr revoluționar…

Miami, 2017. Scriitoarea Marisol Ferrera a crescut ascultând poveștile romantice despre Cuba ale bunicii Elisa, care fusese nevoită să fugă împreună cu familia în timpul revoluției. Ultima dorință a Elisei este că Marisol să-i împrăștie cenușa în țara în care s-a născut. Sosind la Havana, Marisol se confruntă cu contrastul dintre frumusețea tropicală atemporală a Cubei și climatul politic periculos. Când istoria familiei începe să iasă la lumină, iar Marisol se simte atrasă de un bărbat care are propriile lui secrete, va avea nevoie de lecțiile învățate din trecutul bunicii ei ca să înțeleagă adevăratul sens al curajului.„

„Să fii cubanez înseamnă să fii mândru – este cel mai important, dar și cel mai cumplit blestem, deopotrivă. Nu slujim regi, nu plecăm capul, ne purtăm necazurile în spinare de parcă nici n-ar conta. Există o artă, o artă a purtării ca și cum totul ar fi lipsit de efort, ca și cum lumea noastră ar fi aurită, când realitatea este că genunchii de sub rochia de mătase ți se clatină sub povară. Suntem mătase și dantelă, iar dedesubt, oțel.„

Cu cartea asta am avut o sclipire de moment. Am văzut-o, am zis „Oh, nu se poate!” și apoi m-am gândit că e un musai. Aveam un chef nebun de o locație exotică și voiam demult să ajung prin Cuba, să-i aflu o parte din istorie și să-mi pierd pașii pe faleza Malecon. Iar cartea asta a apărut la fix, împlinindu-mi dorințele.

Partea bună e că am primit mai multe informații decât mă așteptam. Cred că autoarea s-a documentat mult și mi se pare că a reușit să redea frumos și în cantitatea potrivită vremurile tulburi ale Revoluției și viața plină de teamă și restricții a cubanezilor în anii de dictatură ai lui Batista și mai apoi în anii lungi de comunism, instituit de Fidel Castro. Chanel Cleeton pune reflectorul pe modul în care un singur om, pentru a mia oară în istoria lumii, trage în jos o țară întreagă prin prisma unor ideologii politice greșite sau greșit aplicate. În romanul ei, Să ne vedem cu bine în Havana, se focusează mai mult pe evenimentele istorice, motiv pentru care cele două povești de dragoste care se conturează în fundal, atât în trecut, cât și în prezent, nu ies foarte mult în evidență. Sau, cel puțin pe mine personal, nu m-au convins suficient încât să fiu impresionată.

„Poate că noi suntem visătorii. Cei care speră. Visăm la Cuba invizibilă, intangibilă, cu un gust pe care-l simțim încă, cu amprenta amintirilor. Exilații sunt istorici, păstrători ai memoriei unei Cube pierdute și aproape uitate.”

Atât Elisa, cât și Marisol se îndrăgostesc prea repede de bărbații nepotriviți pentru ele în contextul respectiv – niște rebeli, revoluționari, proscriși. Deși poveștile sunt plasate în perioade diferite de timp, sincronizarea și soarta este în ambele cazuri nepotrivită sau împotrivă. Istoria are felul ei ironic de a se repeta periodic, știm cu toții asta. Marisol merge în Havana pentru a împlini ultima dorință a bunicii sale – aceea de a o duce Acasă.

După zeci de ani de exil, timp în care cei care au exilat din Cuba înainte sau imediat după Revoluție pentru a rămâne în viață au așteptat și au sperat că ziua în care Castro va fi înlăturat de la putere nu e departe. Însă așteptarea a fost neașteptat de lungă. Timp de 60 de ani Cuba a fost izolată de restul lumii, condițiile de trai au fost austere, iar accesul la informație și libertatea de exprimare au fost extrem de îngrădite.

„Ca exilați, speranța aceea e gravată în sufletele noastre, învățată de la naștere… Să ne vedem cu bine în Havana este urarea din care nu ne oprim, pentru că visul nu devine realitate.”

„Havana este romantică și idilică, deși dovezile contrariului sunt peste tot. Poate că să fii cubanez este ca o sabie cu două tăișuri: suntem totodată realiști pragmatici și visători pasionați.”

Călătoria lui Marisol în Cuba a fost un drum înapoi în timp, la propriu și la figurat. Încercând să descopere locurile din poveștile despre Havana cu care i-a fost hrănită copilăria, aceasta descoperă secrete ale familiei sale care o fac să-și privească întreaga viață și tot ceea ce știa dintr-o cu totul altă perspectivă.

Recomand pasionaților de ficțiune istorică. E o carte destul de ușoară, cu un stil plăcut și ușor de parcurs, care te captivează de la primele rânduri și te ține aproape pe tot parcursul lecturii. Vestea bună e că acest volum este primul dintr-o trilogie. Vestea proastă e că nu se știe când sau dacă se vor traduce și următoarele. 😁

Romanul a apărut la editura Univers și îl găsiți și pe Libris.ro.

Rating Goodreads – 4/5*
Iustina Dinulescu

Alte fragmente:

„Să fii în exil înseamnă ca lucrurile pe care le iubești cel mai mult pe lume – aerul pe care îl respiri, pământul pe care calci – să-ți fie luate. Există de cealaltă parte a unui zid, sunt și nu sunt, neschimbate de vreme și de condiții, păstrate într-o amintire perfectă dintr-o țară a viselor.”

„Viața e prea scurtă să fii precaută, Marisol, să fii cuminte, să faci ce se așteaptă de la tine, nu să-ți urmezi inima. Uită-te la noi. Azi aveam totul, a doua zi zăcea ca un castel de nisip lovit cu piciorul. Nu se știe niciodată ce îți rezervă viața.”

„Așa e cu durerea – nu o recunoști până ce nu s-a strecurat deja în ființa ta.” „Singurul lucru pe care-l ai, în final, este cel pentru care lupți.”

„Havana este un oraș frumos, umbrit de tristețe și, totuși, lucrul remarcabil este că oamenii nu par să fi fost anunțați. Râd, iar aerul pare jubilant. Ritmul frenetic cu care sunt obișnuiți este înlocuit de o atmosferă efervescentă, care dă impresia că viața este doar o mare petrecere. Cubanezii au cele mai puține motive de râs, comparativ cu oricine din jurul lor, dar râd cel mai tare.”

„Lucrurile groaznice nu se întâmplă toate deodată. Se întâmplă treptat, așa că oamenii nu-și dau seama cât de rău este până nu e prea târziu.”

„Așa stau lucrurile cu moartea – chiar dacă crezi că a dispărut cineva, frânturi din ei rămân în cei care i-au iubit, lăsați în urmă.”

„Când ești tânăr, viața pare să pună punct când este doar o virgulă. Nu știi niciodată ce urmează și asta e frumusețea vieții. Dacă s-ar întâmpla totul așa cum ne dorim, așa cum plănuim, am rata cele mai bune părți, plăcerile neașteptate.”

„Nu putem cunoaște mereu oamenii pe care-i iubim atât de bine cum credem, Marisol. Iubirea e încâlcită în așteptări, în percepția asupra realității. Nu se știe niciodată cum gândesc oamenii de fapt. Adesea, își țin ascunse cele mai adânci trăiri.”

Publicat pe

Povestea iubirii noastre, de Catherine Isaac

„În 1983, o scrisoare ajunge la Liverpool din Italia, iar în interiorul ei se ascund secrete nebănuite. Este găsită trei decenii mai târziu exact de persoana care nu trebuia să o vadă niciodată. Atunci când Allie deschide un plic găsit acasă la bunica ei, viața i se schimbă, la fel ca și tot ce știa despre familia sa și despre ea însăși. Adevărul riscă să îi rănească pe cei la care ține Allie, așa că ea angajează un detectiv ca să afle ce s-a întâmplat în viața mamei sale, în vara dinainte ca Allie să se nască. După ce își ia concediu de la munca ei de cercetare, Allie pornește într-o călătorie inițiatică pe malurile mângâiate de soare ale lacului Garda, alături de cel mai bun prieten al ei, Ed. Dar secretele care ies la iveală îi depășesc așteptările și Allie trebuie să găsească tăria de a-și înfrunta trecutul…„

Am început această carte cu mult entuziasm și, deși pe parcurs m-a mai pierdut și a mers foarte greu (nu pentru că ar fi greoaie, ci pentru că timpul meu a fost extrem de limitat) mi-a plăcut. Poate ăsta e motivul datorită căruia lectura a fost anevoioasă. Acum că am reușit în sfârșit să o termin mă simt de parcă am reușit să alerg maratonul, chiar dacă am ajuns ultima la linia de finish. :))

Allie Culpepper găsește o scrisoare ascunsă în sertarul bunicii, care o face să pună la îndoială tot ceea ce știe despre originile ei, despre mama ei și despre trecutul acesteia. Pentru a afla adevărul, pe care bunica refuză inițial să i-l dezvăluie, ea merge pe urmele mamei sale tocmai în nordul Italiei, însoțită de prietenul său cel mai bun, Ed. Am intituit încă de la început că amândoi aveau sentimente mai profunde unul pentru celălalt, dar m-am lăsat dusă de ritmul impus de autoare, așteptând să văd când anume și cum și le vor recunoaște și și le vor asuma.

Povestea iubirii noastre este o poveste de dragoste călduță, exact ca o zi de primăvară însorită, cu raze care te mângâie blând pe față. Nu este povestea aia memorabilă, care să te impresioneze până la lacrimi. E mai aproape de normalitate, de banalitate. Allie și Ed sunt personaje cu care te poți identifica ușor, iar călătoria pe care o fac împreună e revelatoare din multe puncte de vedere. De la un moment dat încolo nu mai pot controla ceea ce simt și nu mai pot nega ceea ce era evident de multă vreme – că se căutau dintotdeauna.

Pornind în căutarea adevărului, Allie dezgroapă secrete dureroase, îngropate cu mult timp în urmă; secrete care redeschid răni mai vechi, dar care readuc înapoi speranța – speranța că nu e prea târziu. Nici să ierți, nici să iubești.

Romanul a apărut la editura Rao și îl găsiți pe Libris.ro.
Rating Goodreads – 4/5*
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Ce încredințăm vântului, de Laura Imai Messina

„Într-o zi cineva a instalat o cabină telefonică în gradina casei sale, la poalele muntelui Kujira-yama, adică Muntele Balenei, în imediata apropiere a orașului Otsuchi, unul dintre locurile cele mai grav lovite de tsunami-ul din 11 martie 2011. În interiorul ei se află un telefon vechi, negru, care însă nu este conectat și care poartă glasurile în văzduh. Mii de persoane merg în pelerinaj la el în fiecare an.

Când un uragan violent lovește acea zonă, o femeie își riscă viața pentru a se asigura că grădina magica de pe Muntele Balenei nu va fi distrusă. Numele ei este Yui și pe data de 11 martie 2011, când marea a măturat coastele Japoniei, și-a pierdut mama și fiica în vârstă de trei ani. Până să afle din întâmplare, în timpul unei emisiuni la radio pe care o modera, de existența Telefonului Vântului, Yui nu mai avea nici o rațiune de a trăi. Dar călătoria spre Kujira-yama și întâlnirea cu Takeshi, medicul văduv a cărui fiică refuza să vorbească, și cu o întreagă galerie de ființe ale căror rani se vindecă au fost primii pași pe drumul regăsirii unui sens al vieții, reaprinderii speranței, redescoperirii iubirii.”

„Nefericirea poartă pe ea amprentele bucuriei. Înăuntrul nostru avem întipărite amprentele oamenilor care ne-au învățat să iubim, să fim atât fericiți, cât și nefericiți. Acei puțini oameni care ne explică cum să deosebim sentimentele, și cum să identificăm zonele hibride care ne fac să suferim, dar care ne fac totodată diferiți. Diferiți și speciali.”

Când vine vorba de romane bazate pe evenimente reale, ei bine, eu am o slăbiciune. Pe lângă faptul că intră în categoria asta, Ce încredințăm vântului are legătură cu Japonia, o altă slăbiciune de-a mea. Romanul urmărește doliul unei femei, Yui, care și-a pierdut atât mama, cât și pe fiica ei, în dezastrul natural din Japonia, provocat de cutremurul urmat de tsunami din martie 2011. Nu știu dacă vă mai amintiți exact, eu aveam câteva frânturi de amintiri despre asta, dar pentru o reîmprospătare a memoriei am căutat informații suplimentare despre subiect:
„La 11 martie 2011, a avut loc în Japonia un puternic seism de magnitudinea 9, cu epicentrul în regiunea Tohoku din Oceanul Pacific, în apropierea oraşului nipon Sendai, aflat pe coasta estică a ţării. Cutremurul – considerat ca fiind cel mai mare din istoria Japoniei – a fost urmat de un tsunami puternic. Catastrofa naturală a declanşat incendii, alunecări de teren şi un val seismic de circa 14 metri, care a măturat oraşe şi sate întregi pe întreaga coastă pacifică a regiunii Tohoku.” (Sursa)

Despre „Telefonul vântului”
Amplasat pe un deal cu iarbă cu vedere la Oceanul Pacific (ulterior purtând numele de Grădina Bel Gardia), o cabină telefonică din Otsuchi, Japonia permite oamenilor în viață să-și sune rudele moarte. Numit „telefonul vântului”, telefonul rotativ deconectat poziționat în interiorul unei cabine de sticlă permite apelanților să trimită mesaje verbale celor pe care i-au pierdut, pe care vântul le poartă mai departe.

Despre Telefonul vântului aude Yui pe cineva povestind la radio. Si curiozitatea sau, mai degrabă dorința de a se simți din nou vie, îi poartă pașii către acea cabină telefonică. Atunci când pierzi pe cineva drag ai nevoie să te prinzi cu putere de orice firicel de speranță, oricât de subțire ar fi. Si sunt drumuri care ne poartă pașii exact acolo unde trebuie să ajungem, iar unele pierderi apar tocmai pentru a ajunge acolo. Nu spune nimeni că drumul va fi ușor, dar orice ar fi nu trebuie să te oprești, trebuie să crezi că durerea, orice durere, e o formă de purificare, un test de rezistență care, pe parcurs, te face mai puternic.

„Oricât timp ar trece, amintirea celor pe care i-am iubit nu îmbătrânește. Numai noi îmbătrânim.”

Telefonul vântului este o metaforă. Exact la asta mă gândisem si eu cu mult înainte de a citi nota finală a autoarei. Este o metaforă pentru că deși practic sfidează logica si pare ceva lipsit de sens, pentru cei care trec printr-o pierdere e un fel de terapie. Oamenii merg acolo si vorbesc spre neant. Nu le răspunde nimeni, e adevărat, dar vorbind, scot din suflet durerea, absorb speranța. Încearcă să umple cu ea golul rămas.Yui regăsește în Bel Gardia o parte din ea pe care nu se gândea vreodată că o va mai putea recupera. Acea parte care era capabilă să simtă, să trăiască, să iubească. Uneori, durerea aduce oamenii împreună, îi unește într-un mod în care nimic altceva nu i-ar putea uni. Iar iubirea, știm cu toții, apare în cele mai neobișnuite, nebănuite si improbabile locuri de pe pământ. Si readuce speranța de fiecare dată. Negreșit.

„În locul acela de surghiun Yui descoperi că mai învățase ceva important, anume că e destul să nu vorbești deloc despre un om pentru a-l anula pe vecie. De asta merită să-ți amintești poveștile, să vorbești cu oamenii, să vorbești despre oameni. Să-i asculți pe oameni când vorbesc despre alți oameni. Să vorbești si cu morții, dacă e nevoie.”

Ce încredințăm vântului e o experiență. Nu știu cum altfel l-aș putea descrie. Nu a fost exact ce mă așteptam, nu e genul de carte pe care să nu o poți lăsa din mână. Dar cred că este exact genul de carte pe care o poți dărui cuiva care a suferit recent o pierdere importantă.

Romanul a apărut la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei si îl găsiți si la prietenii de la Libris.ro.

Rating Goodreads – 3/5*
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Un râu lung și luminos, de Liz Moore

„Două surori străbat aceleași străzi, deși viețile lor sunt cum nu se poate mai diferite. Apoi, una dintre ele dispare. Într-un cartier din Philadelphia zguduit de criza opiaceelor, două surori odinioară de nedespărțit se trezesc de părțile opuse ale baricadei. Una dintre ele, Kacey, trăiește pe străzi, dependența de droguri. Cealaltă, Mickey, străbate cartierul cu mașina de patrulă a poliției. Nu-și mai vorbesc, iar autoritățile nu cunosc nimic despre relația dintre ele, însă Mickey n-a încetat niciodată să-și facă griji pentru sora ei mai mică. Apoi, Kacey dispare brusc, iar întâmplarea coincide cu un bizar lanț de crime săvârșite în cartierul lui Mickey. Riscându-și slujba de polițistă și, poate, chiar și bunăstarea fiului ei de patru ani, Mickey devine periculos de obsedată de găsirea făptașului – și a surorii ei – înainte de a fi prea târziu. Alternând misterul din prezent cu povestea copilăriei și a adolescenței celor două surori, Liz Moore creează o operă care are darul să te țină tot timpul în suspans, dar și să te impresioneze. Un râu lung și luminos îmbină cea mai înaltă formă de ficțiune polițistă cu intimitatea emoțională a unei drame familiale de neuitat, oferind cititorilor o poveste deopotrivă antrenantă și sensibilă despre indestructibila legatură dintre familie și destin.„

„[…] în adicție timpul se scurge ca într-o spirală. Fiecare dimineață aduce cu sine posibilitatea schimbării, fiecare seară, rușinea eșecului. Singura țintă de peste zi devine căutarea unei doze. Fiecare doză e o parabolă, drogat-nedrogat-drogat: fiecare zi devine o serie de astfel de valuri; zilele, și mai apoi, lunile însele se măsoară în timpul însumat petrecut de utilizator în liniște sau în durere.”

Nu-mi mai amintesc dacă am mai citit vreo carte cu acest subiect, dar nu-mi este străin, căci am văzut documentare și filme despre dependența de substanțe halucinogene. Suntem dependenți de multe lucruri în viața de zi cu zi. Absolut fiecare dintre noi se luptă cu o dependență – inofensivă sau nu, însă dintre toate, dependența de droguri este de departe cea mai distructivă. Și, din nefericire, cele mai multe povești au un sfârșit tragic.

Mickey și Kacey provin dintr-o familie disfuncțională, cu un trecut marcat de dependența de opiacee. După ce mama lor moare din cauza unei supradoze, iar tatăl le părăsește, cele două fete rămân în grija bunicii materne. Gee, se străduiește cât poate, în condițiile date, să îngrijească și să întrețină doi copii mici de una singură, însă nu reușește să ofere acel cadru familial potrivit, o educație care să transforme fetele în două femei puternice. Au aripile frânte. Chiar dacă sunt atât de diferite una de cealaltă, chiar dacă alegerile pe care le fac în viață sunt diferite și le duc în locuri diferite, trecutul pe care îl au în comun și care le-a frânt planează asupra prezentului ca un nor imens, care nu lasă lumina să pătrundă.

Kacey a cunoscut dependența devreme, mult prea devreme. S-a născut cu ea, se poate spune că a fost destinul ei. Nu s-a putut împotrivi pentru că nu a avut opțiunea asta. Mai târziu, când ar fi putut deveni o alegere între bine și rău era deja prea târziu. S-a lăsat dusă de întuneric și s-a îndepărtat tot mai mult de sora ei, însă viața are modurile ei prin care intersectează viețile oamenilor chiar și atunci când a aceștia se împotrivesc.

Romanul alternează pe două planuri – Atunci și Acum – fragmente din copilăria si adolescența fetelor cu evenimentele din prezent. Atunci când am ales Un râu lung și luminos și i-am citit descrierea m-am așteptat la un roman polițist cu accente dramatice. De fapt, a fost exact invers – o dramă cu ușoare accente polițiste, deoarece acțiunea s-a învârtit foarte puțin în jurul poliției și a crimelor care declanșează lanțul de evenimente. Nucleul romanului este dependența de droguri si tot ceea ce derivă din ea – vieți distruse, generații pierdute, suferință fizică si psihică, handicap emoțional, nefericire, singurătate, vulnerabilitate, nesiguranță, moarte. E o carte puțin dură pe alocuri. Chiar dacă asiști ca simplu spectator nu e greu să-ți imaginezi ceea ce trece prin filtrul minții. Stilul de scriere e foarte cinematografic, poți simți pericolul care pândește după colț și durerea ascunsă printre rânduri. Personajele nu se încadrează în tiparul celor de care te poți „lipi”, dar cumva ajungi să te conectezi la un anumit nivel cu fiecare în parte și să nu le judeci alegerile. Poți rămâne imparțial pentru că în galeria asta de personaje suferința este cea care dă tonul. Suferința, pierderea, abandonul.

E o carte bună, care merită atenție. Este în curs de ecranizare, a apărut la editura Leda, în colecția Bazaar si o găsiți pe Libris.ro.

Rating Goodreads: 5/5*
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Artista henna, de Alka Joshi

„Lakshmi, o fată de șaptesprezece ani, scapă dintr-o căsnicie cumplită și învață să se descurce singură în coloratul Jaipur al anilor ‘50.
Ajunge o fenomenală artistă de tatuaje cu henna, căutată de toată lumea nu doar pentru desene, ci și pentru sfaturi și confesiuni. Deși poate păstra secretele aristocrației, știe că nu le poate dezvălui pe ale sale…
Pe măsură ce succesul ei crește, Lakshmi trebuie să fie atentă la invidia pe care o stârnește și la viața independentă pe care o duce. Mai ales că soțul părăsit e deja pe urmele ei și o găsește după mulți ani, având o aliată neașteptată: o soră mai mică, de existența căreia Lakshmi nu avea habar. Brusc, tot eșafodajul atent construit al vieții ei e în pericol să se prăbușească.”

Când am văzut la editura Nemira anunțul despre apariția acestei cărți am știut imediat că trebuie să o citesc și că e genul meu de poveste. Mi-era dor să mă întorc în India prin intermediul unei cărți. A trecut un an de la ultima călătorie (vezi Taina povestitoarei) și parcă așteptam cu sufletul la gură un nou roman care să-mi poarte gândurile departe.

Artista henna mi-a purtat pașii pe străzile prăfuite din Jaipur, Rajasthan, într-o Indie a contrastelor, sufocată de tradiții străvechi, unde vechiul și noul sunt într-o continuă luptă, unde educația și șansele la o viață independentă sunt limitate de cutume, caste și poziția în ierarhia sistemului acestora. Lakshmi e un personaj care dă glas atâtor alte femei precum ea, care nu au avut poate curajul, șansa, încrederea de a încălca regulile și de a lupta pentru independența lor, pentru posibilitatea de a alege cine vor să fie, unde și cu cine.

Pe când avea treisprezece ani, Lakshmi a fost căsătorită forțat și trimisă de acasă. Timp de doi ani a reușit să îndure bătăile repetate ale soțului său și a învațat în același timp de la cea care îi era soacră despre efectele tămăduitoare și terapeutice ale plantelor, cum să le combine și cum să prepare mixturi pentru diverse afecțiuni și situații. Acest dar primit pe neașteptate, împreună cu talentul de a tatua cu henna o ajută pe Lakshmi să-și construiască zi de zi, vreme de cinsprezece ani, viața independentă pe care și-o dorea, la care visa, pentru care lupta și muncea. În societatea de elită din Jaipur, Lakshmi avea o reputație excelentă, iar afacerea ei înflorea și dădea constant roade. Însă viața ei își schimbă destul de repede traiectoria după ce apar în peisaj Hari, soțul părăsit și Radha, sora mai mică de a cărei existență nu avea habar.

Ei bine, ceea ce urmează a fost pe alocuri oarecum ușor de intuit, relația dintre cele două surori fiind pe tot parcursul romanului tensionată datorită lucrurilor atât de diferite pe care și le dorea fiecare în parte și care afectau inevitabil viețile amândurora. Lakshmi își dorea să-i ofere Radhei șansa pe care ea nu a avut-o la cei treisprezece ani ai ei – aceea de a alege, de a avea un viitor mai bun din toate punctele de vedere. Radha, pe de altă parte, visa la familia pe care nu a avut-o niciodată. Nu își dorea ceea ce Lakshmi își dorea pentru ea și nu îi semăna decât prin faptul că amândouă erau la fel de încăpățânate. Această prăpastie care se creează între ele se adâncește tot mai mult atunci când Lakshmi este nevoită să-și privească întreaga viață năruindu-se din cauza alegerilor pe care le face Radha și care, o afectează direct și indirect și pe ea.

Sunt momente de-a lungul timpului când modul în care ne influențează viața oamenii care ne ies în cale este unul negativ. Sau, mai bine zis, așa percepem lucrurile la momentul când acestea se întâmplă și asta pentru că ne îndepărtăm puțin (sau mai mult) de ceea ce ne doream, așteptam sau credeam că merităm. Și-apoi vine acel moment când trebuie să reconsideri totul, să tragi linie, să pui punct și să o iei de la capăt, departe de tot ceea ce îți imaginai, e adevărat, dar în locul potrivit, privind apoi imaginea de ansamblu. Pentru că, am constatat din proprie experiență, fiecare lucru care ne rănește și care ne afectează la un anumit moment dat, prinde rădăcini în noi, din care mai târziu înflorește ceva bun și frumos. Fiecare „rău” are o parte bună. Întotdeauna. Chiar dacă, din păcate, uneori o vedem mult, mult mai târziu.

„Succesul era efemer – și nestatornic -, așa cum aflasem pe propria piele. Te schimba dinspre exterior, nu dinlăuntru. În adâncul ființei mele eram în continuare fata care visa la un destin mai măreț decât îmi era îngăduit. Chiar aveam nevoie de casă pentru a demonstra că am pricepere, talent, ambiție, intelingență?”

Artista henna este o poveste tare frumoasă. Nu una extraordinară, căci uneori am simțit că înaintez greu și că îmi pierd răbdarea cu ea, ci una care merită descoperită pentru lecția prețioasă de istorie pe care ți-o oferă și pentru sentimentul plăcut de recunoaștere pe care îl ai la final – acela că indiferent de locul unde ne naștem sau trăim în lumea asta, de timp, de tradițiile pe care le urmăm, de Dumnezeul în care credem sau de culoarea pe care o are pielea noastră, simțim la fel. Și ne dorim același lucru – să fim fericiți și împăcați cu alegerile noastre, chiar dacă fericirea înseamnă altceva pentru fiecare dintre noi.

Mi-a plăcut personajul Lakshmi pentru hotărârea și îndârjirea sa, pentru tenacitatea și energia ei, pentru talentul, implicarea și dăruirea cu care muncea. Poate că nu a făcut întotdeauna cele mai bune sau mai inspirate alegeri, dar cine face atunci când e subiectiv?!

Romanul face parte din colecția Damen tango a editurii Nemira și îl găsiți aici.

Rating Goodreads: 4/5*
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Îndoiala, de Ashley Audrain

„Blythe Connor este hotărâtă să fie o mamă bună și iubitoare pentru fiica ei, Violet, o mamă așa cum ea nu a avut niciodată. Dar încă din primele luni, haotice și istovitoare, după ce o aduce pe lume, Blythe nu reușește să găsească acea legătură specială pe care visase să o aibă cu fiica ei. Cu timpul, ajunge să fie tot mai convinsă că e ceva în neregulă cu Violet. Sau să fie totul doar în mintea lui Blythe? Soțul ei, Fox, îi spune că exagerează. Și cu cât Fox îi respinge mai mult temerile, cu atât Blythe are îndoieli mai mari cu privire la luciditatea ei. Ani mai târziu, când devine mamă pentru a doua oară, Blythe cunoaște în sfârșit, alături de băiețelul ei, Sam, legătura profundă, unică dintre o mamă și copilul ei. Până și Violet pare să-l iubească pe frățiorul ei. Dar cand viața, așa cum au stiut-o până atunci, se schimbă iremediabil de la o clipă la alta, criza devastatoare o silește pe Blythe să înfrunte adevărul…”

„Inima unei mame se frânge într-o mie de feluri de-a lungul vieții.”

Maternitatea este un proces ireversibil. O parte din viața ta ești doar tu, X, cineva oarecare. După ce naști o altă ființă umană devii Mama pentru tot restul vieții tale. Și al lor. Din acel moment nimic nu va mai fi la fel, locul tău în lume nu va mai fi același. Pentru unele femei, maternitatea este o experiență divină. Pentru altele, nu. Și dacă e ceva ce învăț continuu de când sunt și eu o Mamă oarecare în mulțimea de Mame de toate felurile e că nu avem dreptul să ne judecăm una pe alta, indiferent de cum par lucrurile din afară. Niciodată. Fără excepție. Unele lucruri sunt ușor de condamnat privind de pe margine și îndrăznesc să spun că nicio experiență nu seamănă cu alta. Niciun copil nu seamănă cu altul.

„Așa e maternitatea – doar prezentul contează. Acum disperare, acum ușurare.”

Cum a fost cartea asta pentru mine… Doamne, cum a fost! Nu știu de unde să o apuc și cum să vorbesc despre ea. Despre tot ceea ce m-a făcut să simt. Pentru că uneori m-am regăsit în trăirile lui Blythe. Pentru că unele zile nu au fost, nu sunt ușoare, pentru că am avut și eu parte de momente când îmi doream să dispar din viața mea o oră, o zi, un an. Pentru că în zile ca alea simți că nu ai primit ceea ce așteptai sau poate că, nu e tocmai ceea ce îți doreai cu adevărat. Pentru că, de fapt, niciodată nu ești pregătit pentru această responsabilitate uriașă de a ține în viață o altă ființă umană complet dependenta de tine și de a rămâne tu însuți încercând să faci asta. Și pentru că, așa cum spuneam, nu mai există cale de a te întoarce înapoi.

Povestea lui Blythe e dramatică, iar suferința și întunericul par că se transmit din generație în generație, de la mamă la fiică. Un ciclu nesfârșit, etern. Lăsăm un pic din noi în fiecare dintre generațiile viitoare. Iar asta e emoționat și înfricoșător deopotrivă. Lumea lui Blythe se năruie puțin câte puțin după ce devine pentru prima oară mamă. Micuța Violet nu este copilul la care visează toate viitoarele mame, dar Blythe se străduiește din răsputeri să simtă pentru ea ceea ce crede că ar trebui să simtă o mamă. Printr-un joc crud al destinului, nici una dintre ele nu a apărut în viața celeilalte la momentul potrivit. Nu voi intra mai mult în amănunte. Despre o astfel de carte nu poți să povestești prea mult fără să spui prea mult. Dar o recomand cu căldură.

Îndoiala este o altfel de poveste despre maternitate. E un adevăr expus într-o lumină puternică, lipsit de nuanțe și de umbre. E brută, brutală. Și uneori o citești cu nod în gât pentru că asiști neputincios la drama unei familii care se destramă încetul cu încetul. Iar asta, ei bine, mi se pare întotdeauna greu de „privit”.

Romanul a apărut la editura Litera, în colecția Buzz Books. Îl găsiți, desigur, și pe Libris.ro.

Rating Goodreads: 4/5⭐
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Cele patru vânturi, de Kristin Hannah

„Texas, 1934. Milioane de oameni sunt șomeri și seceta a nenorocit Marile Câmpii. Fermierii se luptă să-și păstreze pământurile și gospodăriile, în timp ce recoltele le sunt decimate, apa e pe punctul de a seca, iar praful amenință să-i îngroape cu totul. Una dintre cele mai negre perioade ale recesiunii economice din anii 1930, perioada furtunilor de nisip, s-a abătut nemiloasă asupra capetelor oamenilor.

În aceste vremuri nesigure și periculoase, Elsa Martinelli trebuie să aleagă dacă rămâne să lupte pentru pământul iubit sau pleacă în căutarea unei vieți mai bune în California. Cele patru vânturi este un portret înduioșător al Americii și al visului american, văzute prin ochii unei femei de nezdruncinat, ale cărei curaj și putere de sacrificiu sunt definitorii pentru o întreagă generație.”

„Inima de mamă, atinsă de aceeași secetă care ucide totul în jur, are curajul să traverseze deșertul și să înfrunte foametea pentru a-și salva copiii, mânată doar de forța ei lăuntrică. Un roman extrem de realist, care subliniază valoarea și esența delicată a Naturii înseși.” – Delia Owens

Îmi era dor dor să dau 5 stele unei cărți semnate de Kristin Hannah. Ultimele titluri nu au reușit să mă mai cucerească, așa că mi-am pus toate speranțele în noua carte. Mă bucur că de data aceasta nu mi-au fost înșelate așteptările. KH este o autoare foarte dragă sufletului meu. Deși se folosește oarecum de aceeași structură în romanele sale, fiecare în parte are ceva al lui și atinge câte o coardă sensibilă. Chiar și atunci când tematica se repetă, autoarea prezintă întotdeauna o nouă față a acesteia. Poveștile ei sunt cel mai adesea centrate pe relațiile de familie și/sau de prietenie, în special pe legătura puternică mamă-fiica.

În Cele patru vânturi, Kristin Hannah se folosește de o perioadă dificilă din istoria Americii pentru a creea fundalul unei povești așa cum numai ea știe să scrie – profundă, dramatică, de neuitat.

„Între anii 1929 și 1933 SUA a suferit un puternic colaps economic, accentuat în unele zone geografice și de numeroase calamități naturale. Cele mai distrugătoare dintre acestea au fost furtunile de nisip declanșate în zona numită “Dust Bowl” (Castronul de nisip). În 1932 au fost înregistrate 14 furtuni de nisip, în 1933 deja 38. Cele mai puternice furtuni au avut loc între mai 1934 și aprilie 1935. Epicentrul furtunilor era cuprins în perimetrul statelor Kansas, Colorado, Texas și Oklahoma, dar au fost afectate și state vecine. Locuitorii acestor zone își vindeau, dacă puteau sau de cele mai multe ori își abandonau bunurile ce nu puteau fi transportate și plecau spre California, în căutarea unui trai mai bun.

În patru ani de zile, peste 300.000 de astfel de migratori, numiți “okies” sau “arkies”, în funcție de statul de origine, au trecut în California cu automobilul. Dezamăgirea celor care ajungeau la destinație era imensă pentru că forța de muncă era excedentară, iar salariile erau de mizerie.” (sursa: historia.ro si wikipedia.org)

O imagine reprezentativã pentru Marea Depresiune: Mama migrantă (fotograf: Dorothea Lange)

Cred că nu întâmplător am găsit această imagine „reprezentativă”, căci o astfel de mamă a fost și Elsa Martinelli. Un personaj fictiv, care însumează însă spiritul tuturor mamelor migrante – cel de sacrificiu. Aceste femei au lăsat în urmă totul, plecând spre necunoscut cu speranța unui viitor mai bun pentru copiii lor și găsind acolo și mai multă sărăcie și foamete.

Suferința umană, disperarea, deznădejdea sunt aproape palpabile în această poveste. Mi-am imaginat deseori pe parcursul lecturii ce aș fi făcut eu în locul Elsei. Cum aș fi reacționat, cum m-aș fi descurcat, dacă aș fi îndurat. Numai că nu am putut cuprinde cu imaginația atâta suferință, atât de mult sacrificiu. A fost mai mult decât am putut suporta, fiind de asemenea mamă a doi copii, dar care muncește o muncă decentă. O „văd” pe Elsa și pe mama din fotografia de mai sus în lanul de bumbac, culegând capsulele cu mâinile însângerate, la aproape 40 de grade, în câmp deschis și mă simt incredibil de norocoasa. Incredibil de nesăbuită uneori și poate nerecunoscătoare pentru tot. Povestea ei, a lor este cu adevărat o lecție. Despre forță interioară, curaj și demnitate.

„Un războinic crede într-un final pe care nu-l poate vedea și lupta pentru el. Un războinic nu renunță niciodată. Un războinic luptă pentru cei mai slabi decât el. Mie mi se pare că seamănă cu maternitatea.”

Lăsând deoparte contextul istoric-economic-politic al perioadei în care se desfășoară acțiunea, nucleul romanului este legătura dintre Elsa și fiica ei, Loreda – povestea unei mame care dă totul și a unei fiice care înțelege prea târziu. E aproape imposibil să nu simți ace în ochi la finalul cărții. Pentru că așa sunt mamele. Și așa sunt fiicele.

„Iubirea este ceea ce rămâne după ce toate celelalte lucruri au dispărut. Asta ar fi trebuit să le spun copiilor mei atunci când am plecat din Texas. Este ceea ce am să le spun diseară, deși ei încă nu sunt pregătiți să înțeleagă. Cum ar putea? Eu am patruzeci de ani și abia acum am înțeles acest adevăr fundamental.
Iubirea. În vremurile cele mai bune, e un vis. În vremurile cele mai rele, e o salvare.
[…] Cele patru vânturi ne-au adus aici pe noi, pe niște oameni din toate colțurile țării, chiar la marginea acestui pământ măreț. Iar acum, în sfârșit, ne spunem punctul de vedere, luptăm pentru ceea ce știm că e corect. Luptăm ca visul nostru american să fie din nou posibil.”

Ar mai fi multe de povestit despre carte, însă vreau să o descoperiți singuri. Pentru că este genul acela de carte – despre care e suficient să știi doar că merită, iar detaliile care o alcătuiesc să le descoperi pe cont propriu. Elsa Martinelli este un personaj care va rămâne cu tine, la fel ca celelalte personaje memorabile ale autoarei.

Romanul a apărut la editura Litera, în colecția Blue Moon și îl găsiți și pe Libris.ro.

Rating Goodreads: 5/5⭐
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Inside out (Din suflet), de Demi Moore

„Celebra actriță americană Demi Moore, îndrăgită de public pentru filme ca Propunere indecentă și Fantoma mea iubită, se deschide cititorilor prin cartea sa plină de detalii intime și emoționante. Demi Moore își spune povestea sincer, dar cu demnitate, tact și generozitate față de oamenii importanți din viața ei. Actrița se dovedește a fi foarte asemănătoare în persoană cu femeia din paginile cărții: grijulie, curioasă, uneori nesigură, dar și sinceră. Ea disecă, cu precizia unui chirurg, divorțurile, dependența și izolarea, dar, totodată, scoate în evidență caracterul puternic pe care îl are. Din suflet este o poveste despre supraviețuire, succes și renunțare.”

Continuă lectura „Inside out (Din suflet), de Demi Moore”

Publicat pe

Dispariția lui Annie Thorne, de C.J. Tudor



„Joe nu voia să se mai întoarcă vreodată la Arnhill după tot ce s-a întâmplat: trădarea, sinuciderea, dispariția surorii lui. Dar nu are de ales, după ce primește un e-mail înspăimântător în care scrie: „Știu ce s-a întâmplat cu sora ta.“
E ușor să se angajeze ca profesor la fostul său liceu și să-i evite pe prietenii care nu se bucură prea tare că s-a întors. Însă e greu să se întoarcă la mina abandonată unde viața i s-a schimbat pentru totdeauna, ca să înfrunte adevărul. Pentru că cea mai îngrozitoare zi din viața lui nu a fost când sora lui a dispărut, ci ziua în care s-a întors.”


Chestia cu thrillerele horror e următoarea: dacă sunt foarte bune te urmăresc multă vreme și aproape că-ți schimbă permanent percepția asupra anumitor locuri sau obiecte; în schimb, dacă sunt aproape bune simți că ai fost cumva păcălit și te-ai cam speriat degeaba. Cred că Dispariția lui Annie Thorne a fost un thriller aproape bun.

Mi-a plăcut, nu zic nu. Este fără doar și poate genul de carte care te ține captiv, în care nimeni nu spune tot adevărul, în care secretele ies la iveală greu, atmosfera e apăsătoare, iar personajele sunt reci. Ceea ce nu mi-a plăcut a fost lipsa de originalitate. Nu sunt amatoare de cărți/filme horror, dar din puțina mea cultură atunci când vine vorba de așa ceva, pot să spun că unele chestii mi s-au părut familiare. Cred că autoarea s-a inspirat din mai multe surse și a încercat să facă o combinație între ceea ce a fost mai interesant din fiecare. Am mai citit câteva review-uri ca să văd dacă mai este cineva cu aceeași impresie și se pare că nu sunt singura. Pe mine personal m-a trimis cu gândul la serialul Dark, poate din cauza motivului central – mina și a misterului întunecat care plutea în jurul ei.

Satul Arnhill este personajul principal al romanului. Unul înfricoșător. Locul unde toată lumea știe pe toată lumea, unde oamenii închid ochii și se fac că nu văd atunci când trebuie să vadă, unde agresorii își transmit „moștenirea” din generație în generație pentru că nimeni nu are curajul să-i oprească în vreun fel. Arnhill e o buclă. Una în care istoriile întunecate se repetă, unde suferința umană e ciclică, fară sfârșit, Nimeni nu pleacă vreodată din Arnhill.

Romanul abordează puțin și tema bullying-ului, acest fenomen care a căpătat amploare și care este din ce în ce mai agresiv, dar este cumva în plan secundar, nu despre asta e vorba de fapt. C.J. Tudor știe să se folosească de suspans, dialogurile sunt foarte bune, merge pe un tipar (în cazul ăsta același ca în Omul de cretă) și te prinde de la primele rânduri. DAR în romanul ăsta nu ne-a spus tot. O mare parte din „ceață” s-a risipit, e adevărat, dar la final tot nu am putut să văd clar anumite evenimente. Nu am primit toate explicațiile și am rămas cu cel puțin 3 întrebări la care nu am primit răspunsuri. Nu m-a deranjat tenta de supranatural/fantastic din ultima parte, însă chiar și în cazul ăsta e musai să existe explicații și deznodământ, chiar dacă e posibil să sfideze puțin logica.

Ați citit cartea? Cum vi s-a părut?

Romanul a apărut la editura Nemira, în colecția Armada thriller.

Rating Goodreads – 4/5✨
Iustina Dinulescu

Fragmente:

„Oamenii spun că timpul le vindecă pe toate. Se înșală. Timpul doar le șterge pe toate. Trece și trece fără să-i pese de nimic, ne macină amintirile, distrugând puțin câte puțin tristețea ce e ca un mare bolovan din care mai rămân mici fragmente dureroase, dar sunt suficient de mici ca să le poți duce.
Inimile frânte nu se vindecă. Timpul doar ia bucățile și le fărâmițează până când se prefac în praf.”

„Așa sunt unele lucruri – unice, trecătoare. Le poți copia, recrea, dar nu le mai poți aduce niciodată la viață. Nu mai sunt la fel.”

„Durerea e ceva intim. Nu e ceva ce poți împărți ca o cutie cu bomboane. E a ta și doar a ta. O ghiulea din oțel cu țepi legată de gleznă. O haină plină de cuie pe umerii tăi. O coroană de spini. Nimeni nu poate simți durerea aia. Nu pot să meargă în pantofii tăi pentru că în pantofii tăi e sticlă spartă și, ori de câte ori încerci să faci un pas, îți sfâșie tălpile. Durerea e cea mai groaznică tortură și nu se termină niciodată. Ești legat de temnița aia pentru tot restul vieții.”

„Cred că și locurile au secrete. Ca oamenii. Trebuie doar să sapi. În pământ, în viață, în sufletul unui om.”

Publicat pe

Rămâi așa cum ești, dar mergi înainte, de Kristina Kuzmic

„Kristina Kuzmic (originară din Croația, în prezent locuiește în California cu soțul ei și cu cei trei copii), botezată pe internet ,,mama adevărului„, a devenit celebră după ce clipurile ei despre parenting s-au viralizat, ajungând la milioane de vizualizări fiecare. Kristina vorbește sincer și cu mult umor despre toate lucrurile complicate, dureroase sau enervante din viața de părinte, iar noi ne simțim parcă mai puțin singuri în toată aventura asta complicată a creșterii copiilor fară s-o luăm razna. Bestseller în SUA, cartea Kristinei este la fel ca ea: te face să râzi imediat ce ți–ai șters lacrimile de duioșie, îți dă curaj, te ține în brațe, te invită să nu te mai iei atât de mult în serios și să–ți faci viața așa cum simți că o meriți, dar, dincolo de orice, să vezi partea bună în toate. E o carte sinceră, cu multe dezvăluiri personale, multe idei de conectare cu copiii (și cu soacra), o carte scrisă de o femeie extraordinară, care te face să te simți și tu la fel.”

Continuă lectura „Rămâi așa cum ești, dar mergi înainte, de Kristina Kuzmic”

Publicat pe

Britt-Marie a fost aici, de Fredrik Backman

„Personajul Britt-Marie apare pentru prima dată, în toată splendoarea răutăților ei obsesive, în Bunica mi-a zis că-i pare rău, dar Backman a simțit imensul potențial al personajului său și, poate, a tânjit cumva să-i facă dreptate. Și reușește. Britt-Marie are în continuare obsesiile ei legate de felul cum trebuie făcute lucrurile, are liste de la care nu se poate abate pentru nimic în lume, iar complimentele pe care concede uneori să le facă par mai degrabă atacuri la persoană. Dar curajul cu care își ia în mâini propria viață, dupa o căsnicie în care nu a avut aproape niciun cuvânt de spus, o umanizează și o transformă într-un personaj digerabil, pentru ca treptat, aproape fără să ne dăm seama, să ajungem să o iubim.”

Continuă lectura „Britt-Marie a fost aici, de Fredrik Backman”

Publicat pe

Iubita comandantului, de Pam Jennoff

Emma Bau, o tânără în vârstă de 19 ani, e măritată de doar trei săptămâni atunci când tancurile naziste invadează Polonia. Câteva zile mai târziu, soțul Emmei e silit să plece ca să lupte în clandestinitate pentru rezistență, iar Emma rămâne prizonieră în ghetou. În puterea nopții, prietenii din rezistență o ajută să evadeze și o duc la Cracovia, unde i se fabrică o nouă identitate, aceea a tinerei ariene Anna Lipowski.

Situația deja precară a Emmei se complică prin faptul că ea îi este prezentată comandantului Richwalder, un înalt oficial al regimului nazist, care o angajează drept asistenta sa personală. Pe măsură ce se întețesc atrocitățile războiului, Emma trebuie să facă alegeri de necrezut, care o vor sili să riște nu numai viața dublă pe care o trăiește, ci și viețile celor dragi ai ei.

Continuă lectura „Iubita comandantului, de Pam Jennoff”

Publicat pe

Găsește puterea să mergi mai departe, de Agnes Martin-Lugand

„Nu încetam să-mi pun această întrebare de când plecasem de la spital. Oare viața ne-a fost dată peste cap în mod iremediabil? Nu va mai fi niciodată ca înainte? Ce ciudată, această separare între înainte și după! Viața dinainte de accident și viața de după accident – clar diferite una de alta. Deși totul se întâmplase recent și ne lipsea perspectiva oferită de trecerea timpului, simțeam deja că pierduserăm ceva. Ceva esențial. Nu reușeam să spun exact ce anume. Eram într-o ceață totală. Nu vedeam nimic în viitor. Nicio speranță. Nimic. Doar vid. O umbră plana de acum asupra vieții noastre, în casa noastră. Și îmi era teamă. Însă trebuia să controlez această teamă, s-o înăbuș, s-o îndepărtez, nu-mi permiteam să mă las înghițită de ea…”

Agnes ML nu se numără printre autorii mei preferați și cu toate astea, cărțile ei mă atrag mai mereu datorită subiectelor alese (uneori și doar din cauza coperților, recunosc 🤭). Îmi pare genul de autor mediocru, care scrie cărți mergând pe principiul „cantitate nu calitate”. Nu am pretenții foarte mari atunci când vine vorba de ea și totuși cu cartea Ceea ce nu poate fi ascuns m-a surprins plăcut. M-am gândit că experiența și feedback-ul cititorilor i-au îmbunătățit stilul și că va deveni mai bună cu fiecare carte nouă. Ei bine, iată că nu a fost așa.

Găsește puterea să mergi mai departe a fost o dezamăgire. Un subiect ofertant și de actualitate complet irosit. Iată datele problemei:
Ava și Xavier formează împreună o familie frumoasă alături de cei doi copii ai lor. El, veterinar. Ea, proprietara unei galerii de artă. Micul lor paradis se spulberă însă după ce Xavier suferă un accident de motocicleta. Schimbarea îi lovește în plin, iar cuplul lor are foarte mult de suferit deoarece Xavier este un ticălos egoist care e focusat doar pe propria lui suferință, lăsând tot greul pe umerii soției sale, refuzându-i sprijinul și respingând orice formă de apropiere sau comunicare.

Cu părere de rău, mărturisesc că nimic din povestea asta nu m-a convins. Nici suferința, nici anxietatea, nici remușcările personajelor. Nici interacțiunile dintre ele. Nici cuplul lor. Nu mi se credibil ca în primă fază totul să fie lapte și miere și-apoi, dintr-o dată, chiar și în contextul accidentului și a urmărilor lui, să se destrame totul atât de rapid. Autoarea s-a grăbit. Nu le-a dat timp personajelor sale. Nu mi-a oferit mie, ca cititor, șansa de a-mi forma o părere, de a empatiza cu un personaj sau altul; mi-a servit doar niște reacții nefirești și precipitate și replici forțate. Nu știu cât timp a trecut de la un eveniment la altul, copiii cuplului sunt niște elemente de figurație care apar doar pe post de șantaj emoțional, iar personajul Constance (cealaltă persoană implicată în accident) a rămas o fantomă. Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre Constance și despre interacțiunea lui Xavier cu ea.

Îmi pare rău că nu am prea multe lucruri plăcute de spus despre carte, căci am așteptat cu nerăbdare să o citesc. Încă un lucru care m-a deranjat teribil la ea (știți cum se aude creta pe tablă, nu?!) – dar aici nu are de a face cu autoarea – a fost traducerea expresiei „je suis desolee” prin „sunt dezolată”. De prea multe ori. De enervant de multe ori încât să nu pot face abstracție de acest aspect și să nu îl semnalizez. Brrr!!! 🤯

Concluzia cărții este că oricât de greu este drumul către tine însuți ori către familia ta, trebuie să găsești în tine resursele de a te ridica de jos și de a-ți continua drumul. Nu, nu este un clișeu, e adevărul. Sunt momente în viață când trebuie să ne luptăm noi cu noi înșine. Și după ce am fost învinși să învingem. E ciudat să fim proprii noștri călăi, dar și mai ciudat este să renunțăm la luptă.

Povestea lor merita o poveste adevărată, dacă înțelegeți ce vreau să zic.

Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection și îl găsiți pe Libris.ro.

Tot acolo găsiți și restul cărților din seria de autor. Ați citit vreuna dintre cărțile lui Agnes Martin-Lugand? Cum vi s-au părut?

Rating Goodreads – 3/5✨
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Grădina de vară, de Paullina Simons (Călărețul de aramă #3)

„Tatiana și Alexander au trăit toate experiențele îngrozitoare ale secolului XX. După ani de despărțire, au reușit să-și împletească din nou destinele în America, tărâmul visurilor lor. Îl au pe Anthony, încununarea dragostei lor, o dragoste ce s-a dovedit mai puternică decât năpasta pogorâtă asupra întregii omeniri. Dar se simt străini. Într-o lume dominată de teama și neîncredere, sub norii amenințători ai Războiului Rece, forțe malefice le pun soarta în pericol. Vor reuși oare să-și croiască o nouă viață și să-și găsească fericirea în acest nou Tărâm al Făgăduinței? Sau fantomele trecutului le vor spulbera speranțele, înnegurând până și destinul primului lor născut?”

Continuă lectura „Grădina de vară, de Paullina Simons (Călărețul de aramă #3)”

Publicat pe

Fântânile tăcerii, de Ruta Sepetys

„Madrid, 1957
Sub conducerea dictatorială a generalului Francisco Franco, Spania continuă să trăiască, dar redusă la tăcere. Cu toate acestea, vizitatorii și oamenii de afaceri străini sosesc neîntrerupt în țară, ademeniți de vremea însorită și de vinul bun. Printre aceștia se află și Daniel Matheson, un tânăr texan de optsprezece ani, fiul unui magnat al petrolului, care își însoțește părinții la Madrid, sperând să se conecteze cu țara natală a mamei lui prin intermediul obiectivului aparatului de fotografiat. Pasiunea pentru fotografie și destinul i-o scot în cale pe Ana – în familia căreia fatalitățile întrețesute dezvăluie persecuțiile din timpul Războiului Civil Spaniol -, precum și sensuri inedite ale șansei în viață, ale Norocului și totodată ale fricii. Plasa tăcerii e deasă. Printre umbrele pericolului, pentru Daniel fotografiile sale ridică o sumă de întrebări incomode și se vede nevoit să te ia decizii dificile pentru a-i proteja pe cei pe care îi iubește. Viețile se întrepătrund, iar inimile se caută, totul pe fundalul rău prevestitor al însoritului oraș spaniol. Include articole din presa vremii, mărturii, fotografii și multe altele.” Continuă lectura „Fântânile tăcerii, de Ruta Sepetys”

Publicat pe

Casa germană, de Annette Hess

„Procesul Auschwitz de la Frankfurt se află în centrul acestui roman, dar povestea se țese în sânul familiei Bruhns: Ludwig și Edith, cârciumari harnici și de treabă, care-și iubesc copiii și nu vor decât să uite trecutul. Fetele Bruhns, Eva și Annegret, nu pot fi mai diferite. Eva, translatoare din polonă la proces, logodită cu fiul unui bogătaș, se trezește însă repede la realitate și își asumă vina. Annegret, mult mai cinică, nu-și asumă istoria, vina cu atât mai puțin. Romanul te ține în tensiune de la prima pagină, te atrage în atmosfera provincială a familiei, te aduce în sala de tribunal și la Auschwitz, în Polonia comunistă, te cufundă în ambianța și mentalitatea anilor ’60 cu o scriitură detașată, cinematografică.”
Continuă lectura „Casa germană, de Annette Hess”

Publicat pe

Lumina din întuneric, de Sharon Cameron

„Povestea extraordinară a Stefaniei Podgorska, o adolescentă poloneză, care în timpul celui de al doilea război mondial, a ascuns în podul casei treisprezece evrei.

În anul 1943, Stefania, o tânără de șaisprezece ani, lucrează în prăvălia familiei Diamant din Przemysl, Polonia, croindu-și drum prin cântec în viețile și sufletele lor.
Totul se schimbă când armata germană invadează Przemysl. Familia Diamant este obligată să se mute în ghetou, iar Stefania rămâne singură, într-un oraș sub ocupație nazistă, și nevoită să aibă grijă de Helena, sora ei în vârstă de șase ani. Împreună, cele două fete sunt puse în fața unei decizii terifiante, aceea de a-l ascunde pe Max, prietenul lor, și, în cele din urmă, alți doisprezece evrei.
Iar când doi ofițeri germani le rechiziționează casa, Stefania mai are de făcut o alegere crucială…” Continuă lectura „Lumina din întuneric, de Sharon Cameron”

Publicat pe

Te-am iubit deja în visul meu, de Holly Miller

„Joel se teme de viitor.
De când era copil, a fost bântuit de vise despre cei dragi. Viziuni despre ceea ce li se va întâmpla, cu bune și cu rele. Singura modalitate de a le evita este să nu mai lase pe nimeni să se apropie de el.
Callie nu se poate împăca cu trecutul.
De când i-a murit cea mai bună prietenă, Callie e pierdută. Știe că trebuie să fie mai spontană, dar nu știe cum să redevină persoana plină de viață de dinainte.
Joel și Callie au nevoie să înceapă să trăiască prezentul.
Și, deși nu se căutau, întâlnirea lor pare inevitabilă – și devine începutul unei noi vieți.
Până când Joel vede cum se va termina totul.” Continuă lectura „Te-am iubit deja în visul meu, de Holly Miller”

Publicat pe

Peste cinci ani, de Rebecca Serle

„Avocată de success în Manhattan, Dannie Kohan are toată viața personală și profesională plănuită punct cu punct. În ziua când are un interviu pentru slujba vieții ei și când se logodește cu bărbatul perfect, crede că viața perfectă e pe cale să înceapă.
Dar, în aceeași seară, Dannie adoarme și se trezește în cu totul alt apartament, cu alt inel de logodnă pe deget și alături de un bărbat necunoscut. Pe ecranul televizorului vede data: 15 decembrie 2025. Cinci ani în viitor. Visul atât de real o bântuie multă vreme, dar viața merge mai departe. Asta până când, peste patru ani și jumătate, bărbatul din vis apare la un colț de stradă.”

Continuă lectura „Peste cinci ani, de Rebecca Serle”

Publicat pe

Aria, de Nazanine Hozar

 

„În Iran, în 1953, un șofer pe nume Behrouz găsește un bebeluș abandonat pe o alee. Când adoptă fetița și-i pune numele Aria, nu știe cât de profund îi va schimba viitorul orfana cu ochii albaștri. Pe măsură ce crește, Aria este prinsă între trei femei pe care soarta le-a adus în situația de a-i fi mame: soția lui Behrouz, care o bate; bogata văduvă Fereshteh, care-i oferă adăpost, dar nu-i poate oferi și dragoste, și Mehri cea nevoiașă, ale cărei secrete vor schimba tot ce credea Aria că știe despre viața ei. În același timp, Teheranul este frământat de schimbări. Circulă zvonuri despre un cleric înflăcărat exilat la Paris, pe nume Khomeini, care pare să ofere un nou viitor țării. În mijlocul agitației, Aria se îndrăgostește de un băiat armean, surprins în tabăra greșită a revoluției. Și curând va fi și ea prinsă într-o revoltă care va schimba pentru totdeauna destinul țării și al oamenilor ei.”

Continuă lectura „Aria, de Nazanine Hozar”

Publicat pe

Zbor în trecut, de Kate Quinn

„Îndrăzneață și neînfricată, Nina Markova a visat întotdeauna să zboare. Când naziștii atacă Uniunea Sovietică, ea riscă totul pentru a se alătura legendarelor Vrăjitoare ale Nopții, un regiment exclusiv feminin care face raiduri nocturne și distruge orașele nemțești. Blocată în spatele liniilor inamice, Nina este urmărită de o ucigașă nazistă cunoscută sub numele de Prădătoarea și numai vitejia și viclenia reușesc să o mențină în viață.

Transformat de ororile la care a asistat în al Doilea Război Mondial, de la plaja Omaha până la procesele de la Nürnberg, corespondentul de război britanic Ian Graham a devenit vânător de naziști. Cea mai dorită țintă, însă, Prădătoarea, îi scapă mereu printre degete. Așa că își unește forțele cu singura martoră care i-a scăpat asasinei: Nina cea arogantă și obraznică. Continuă lectura „Zbor în trecut, de Kate Quinn”

Publicat pe

Miracle Creek. Locul unde se întâmplă miracole, de Angie Kim

„Cât de departe ai merge pentru a-ți proteja familia sau prietenii? Vei păstra secretele? Vei ignora minciunile?

Miracle Creek este un debut uimitor despre părinți, copii, prieteni și speranță de neclintit într-o viață mai bună, chiar și atunci când toată speranța pare pierdută.
Într-un oraș mic din Virginia, un grup de oameni participă la un centru de tratament experimental, o cameră hiperbarica care poate vindeca o serie de afecțiuni de la infertilitate la autism. Într-o zi, în urma unei explozii devastatoare, mor două persoane și altele sunt rănite, fiind evident că explozia nu a fost un simplu accident.
Intriga se conturează pe măsură ce firul poveștii se mișcă printre personaje care par să păstreze toate secrete și să ascundă trădări, într-un joc emoțional complex și plin de suspans.”

Continuă lectura „Miracle Creek. Locul unde se întâmplă miracole, de Angie Kim”

Publicat pe

Și a fost seară, și a fost dimineață – de Ken Follett

„Anglia este atacată de normanzi și de vikingi. Cei aflați la putere împart dreptatea dupa voința lor, fără să le pese de oamenii de rând și deseori în conflict cu regele. În aceste vremuri tulburi, se împletesc viețile a trei personaje: un tânăr constructor de ambarcațiuni, a cărui casă este atacată de vikingi, iar el este forțat să ia viața de la capăt…

O nobilă normandă care se căsătorește din dragoste și-și urmează soțul peste mare, însă, în această lume angajată într-o luptă brutală pentru putere, constată că un singur pas greșit i-ar putea fi fatal… Un călugăr care visează să-și transforme umila abație într-un centru de învățare admirat în toată Europa. Și fiecare intră într-un conflict periculos cu un episcop isteț și nemilos, care va face orice pentru a-și spori averea și puterea.” Continuă lectura „Și a fost seară, și a fost dimineață – de Ken Follett”

Publicat pe

Marea amintirilor, de Fiona Valpy

„În 1937, viața Ellei, o tânără în vârstă de șaptesprezece ani, se schimbă pentru totdeauna atunci când este trimisă să-și petreacă vara pe frumoasa Ile de Re și îl întâlnește pe charismaticul și creativul Christophe. Își petrec vara împreună, explorând plajele nisipoase ale insulei și apele limpezi, și, pentru prima dată în viața ei, Ella se simte cu adevărat liberă. Dar izbucnirea războiului aruncă totul într- o nouă lumină. Ella este obligată să se întoarcă în Scoția, unde se oferă voluntară în război alături de elegantul Angus. În această lume nouă, Ella simte că se îndepărtează din ce în ce mai mult de viața din Ile de Re. Poate ea găsi vreodată drumul înapoi? Și vrea? Din Ile de Re și până pe dealurile din Scoția, Marea amintirilor este o fascinantă călătorie despre puterea memoriei, dragoste și a doua șansă.” Continuă lectura „Marea amintirilor, de Fiona Valpy”

Publicat pe

Biblioteca de la Miezul Nopții, de Matt Haig

„O singură bibliotecă. O infinitate de vieți. Care e cea mai bună?

Undeva, la marginea universului, există o bibliotecă infinită de cărți, iar fiecare poveste din ele provine dintr-o altă realitate. Una spune povestea vieții tale așa cum e, alta spune povestea vieții tale așa cum ar fi fost dacă ai fi luat altă decizie într-un anumit moment. Toți ne întrebăm mereu cum ar fi putut să fie viețile noastre. Dar dacă am găsi răspunsul într-o bibliotecă?

Atunci când Nora ajunge în această bibliotecă, are șansa să îndrepte lucrurile – o viață plină de durere și de regrete. Are ocazia să facă totul altfel și să-și dea seama cum ar putea avea viața perfectă. Dar lucrurile nu sunt tocmai cum și le imaginează ea… Curând, alegerile pe care le face o pun într-un pericol iminent.

Înainte să expire timpul, trebuie să răspundă la o singură întrebare: care e cea mai bună cale de a-ți trăi viața?” Continuă lectura „Biblioteca de la Miezul Nopții, de Matt Haig”

Publicat pe

Lungul zbor spre casă, de Alan Hlad

„Septembrie 1940. Noapte după noapte, bombele germane cad asupra Londrei, într-o încercare de a șterge orașul de pe fața pământului. După întreruperea cursurilor universitare, Susan Shepherd își găsește forța de a merge mai departe îngrijind porumbeii din crescătoria bunicului său. La ferma lor de la marginea pădurii Epping ajunge printr-un ciudat joc al destinului un tânăr american, Ollie, care vrea să se înroleze ca pilot în RAF.
Iulie 1996. Ziarele din întreaga lume relatează o întâmplare neobișnuită: în hornul unei case vechi din Rochford au fost găsite rămășițele unui porumbel care pare să poarte un mesaj din cel de-al Doilea Război Mondial. Știrea stârnește mare emoție în Marea Britanie, iar în sufletul lui Susan Shepherd, fost ornitolog la Universitatea din Londra, trezește amintiri de mult îngropate.” Continuă lectura „Lungul zbor spre casă, de Alan Hlad”

Publicat pe

Nouă străini, de Liane Moriarty

„Nouă persoane ajung într-un centru de relaxare izolat, unele dintre ele pentru că vor să slăbească, unele ca să-și schimbe stilul de viață, altele din motive pe care nu le pot recunoaște nici chiar față de ele însele. Însă niciunul dintre oaspeți nu-și imaginează ce vor însemna cele zece zile de lux, meditație și consiliere pentru care au plătit.
Scriitoarea Frances Weltry vine la Tranquillum House în căutare de leacuri pentru o durere de spate, o inimă frântă și o tăietură sâcâitoare la deget. O intrigă ceilalți oaspeți, însă charismatica directoare a centrului este cea care îi trezește cel mai tare curiozitatea.
Ar putea deține ea răspunsurile pe care Frances nici măcar nu știe că le caută? Ar trebui să lase deoparte îndoielile și să se bucure de Tranquillum House sau ar trebui să fugă cât mai poate.” Continuă lectura „Nouă străini, de Liane Moriarty”

Publicat pe

Pot

Știți de câte ori în viața mea l-am ținut strâns în brațe pe „Nu pot„? De câte ori am fost convinsă că nu sunt capabilă să trec peste un episod anume, peste un sentiment sau peste un gol? Și-apoi, cumva, am putut? Viața m-a dus de fiecare dată la limitele acelea pe care eu eram sigură că le am și mi-a arătat că pot să le depășesc. Au fost lecții importante pentru mine, iar cea mai recentă a fost provocarea de a fi pentru a doua oară mamă. Continuă lectura „Pot”

Publicat pe

Iscoditorii, de Anne Gisleson

„Anne Gisleson și-a pierdut surorile gemene, și-a văzut casa distrusă de uragan și a fost martoră la sfârșitul tatălui ei, răpus de cancer. Alături de Brad, soțul ei, descoperă că și prietenii lor trec prin aceleași crize și încearcă să facă față acelorași traume: moartea celor dragi, căsnicii cu probleme, conflicte cu copiii, cariere nesigure. Împreună alcătuiesc un „club de lectură dedicat crizelor existențiale“: prietenii citesc, iar în ultima joi din fiecare lună se întâlnesc la un pahar de vin și stau de vorbă despre cărțile vindecătoare. Vocile se întrepătrund, de la Ecleziast, Iov sau Iona până la Epicur, de la Shakespeare, Tolstoi sau Kafka până la Joyce, Cheever și poezia postmodernă. Lecturile și conversațiile cu prietenii pe marginea lor o ajută pe Anne să împărtășească, în anul de după moartea tatălui, povestea nespusă a familiei sale. Totul într-un New Orleans devastat de uragan, halucinant și fermecător, care-și caută și el forța de a merge mai departe. Sunt pagini impregnate de suferință, dar și de înțelepciune și, pe alocuri, autoironie, cu deplină sinceritate. Iar această călătorie interioară devine un amestec rar și paradoxal de delicatețe și brutalitate existențială, în care poți răzbate datorită cărților și prieteniei.”

Continuă lectura „Iscoditorii, de Anne Gisleson”

Publicat pe

Mi-e dor…de mine. Îmi lipsesc.

Să fii mamă cu normă întreagă înseamnă să te pui pe pauză pe tine, omul, femeia, pentru următorii doi ani (în cel mai fericit caz). Când o aveam pe Eva mică și era vorba doar de ea și atât scriam, practic în necunoștință de cauză, că nu ai voie să te lași pe tânjală. Că trebuie să rămâi femeie, să îți aloci o bucățică de timp pentru tine. Susțin în continuare asta. Oarecum și parțial. Dar mi-am dat seama că depinde de prea multe variabile posibilitatea de a face asta și că judecăm prea ușor alte mame care „arată ca naiba”. Continuă lectura „Mi-e dor…de mine. Îmi lipsesc.”

Publicat pe

Apă pentru elefanți, de Sara Gruen

„Primul rând: „Am nouăzeci de ani. Sau nouăzeci și trei. Ori una, ori alta“. Ultimul rând: „Pentru moșneagul ăsta, circul e casa lui“. Între cele două rânduri se desfășoară povestea fascinantă a tânărului Jacob Jankowski, care în anii ’30 își face ucenicia vieții într-unul dintre cele mai vestite circuri americane. Angajat să aibă grijă de animale, Jacob va descoperi sub marea cupolă un univers cu personaje bizare și fascinante, dar cu reguli rigide ca ale unei caste. Însă va afla deopotrivă că circul nu înseamnă numai strălucire și culoare, paiete și magie, râsete și ropote de aplauze, ci și animale maltratate, artiști în mizerie încercând să uite sordidul cotidian cu ajutorul alcoolului de contrabandă, violență și prostituție, suferință și tragedii, incertitudini și spaime. Pe acest fundal se perindă o galerie întreagă de figuri memorabile: Unchiul Al, directorul fară scrupule al circului; Kinko, clovnul pitic cu un zâmbet exagerat pictat pe chipul trist; „ciudații“ cu trupuri contorsionate de suferință; imprevizibilul și crudul August Rosenbluth, dresorul de animale care cade victimă celor pe care i-a chinuit; Marlena, frumoasa lui soție, dresoarea de cai, de care Jacob se îndrăgostește năprasnic și alături de care trăiește o pătimașă poveste de iubire; Rosie, elefantul cu personalitate și cu un secret care-i pune viața în primejdie. Fotografii alb-negru însoțesc textul – instantanee surprinse la circurile americane de la începutul secolului XX, imortalizând o lume unde minunile sunt iscate cu o lovitură de baghetă, se spulberă odată cu ultimul acord al orchestrei, dar iți lasă amintiri de-o viață.”

Continuă lectura „Apă pentru elefanți, de Sara Gruen”

Publicat pe

Proiectul Autenticității, de Clare Pooley

„Un caiet verde aduce laolaltă șase străini, între care se înfiripă prietenii neașteptate și iubiri profunde. Julian Jessop, un artist septuagenar excentric și solitar, crede că oamenii nu sunt sinceri unul cu altul. Dar dacă lucrurile ar sta altfel? Julian începe să scrie adevărul despre viața sa într-un caiet verde pe care îl lasă în cafeneaua lui preferată. Monica, proprietara cafenelei, găsește caietul, notează la rândul său câteva mărturisiri personale și îl lasă în barul de vizavi. În scurt timp, caietul circulă, iar cei care își spun povestea în paginile lui vor ajunge să se cunoască în cafeneaua Monicăi.

Galeria de personaje din Proiectul Autenticității – printre care fermecătorul Hazard, care jură că va deveni abstinent, Alice, fabuloasă mama de pe Instagram a carei viață reală e mult mai puțin împlinită decât cea virtuală, precum și toți ceilalți prieteni ai lor – alcătuiesc o poveste care este, pe rând, ciudată și amuzantă, nespus de trista și dureros de adevărată. O lecție despre curajul de a te arăta fără mască – ceea ce nu este atât de înspăimântător cum pare. Dimpotrivă, aceasta poate fi fericirea.” Continuă lectura „Proiectul Autenticității, de Clare Pooley”

Publicat pe

Scandalul / Noi contra voastră, de Fredrik Backman (Beartown #1, #2)

„Situat în inima pădurii, Bjornstad-ul pare un oraș mort. Singura șansă ca economia să reînvie este ca echipa de juniori să câștige finala campionatului de hochei. Dar pentru unii dintre tinerii hocheiști de șaptesprezece ani, educați in spiritul „doar victoria conteaza” presiunea devine prea mare, iar importanța pe care o dau victoriei transcende dimensiunea morală a vieții lor în comunitate. Și atunci când interesele – fie ele financiare, fie legate de glorie – devin mai importante decât oamenii, victimele devin vinovați, iar cei diferiți devin paria. Backman aduce în discuție două subiecte de actualitate: agresiunea sexuală și discriminarea etnică și de gen. Fără să arate cu degetul, fără să fie părtinitor sau să găsească vinovați, el pune pe tapet faptele, neomitand contextul, și-i lasă pe cititori să judece singuri.” Continuă lectura „Scandalul / Noi contra voastră, de Fredrik Backman (Beartown #1, #2)”

Publicat pe

Eliberare, de Imogen Kealey

„Pentru Aliați, ea a fost o luptătoare neînfricată, o legendă a operațiunilor speciale, o pionieră. Pentru Gestapo, a fost o fantomă, o umbră, cea mai vânată persoană din lume.

Dar, înainte de toate acestea, Nancy Wake este o tânără locuitoare a Marsiliei, proaspăt logodită cu iubitul ei. Apoi Franța este cucerită de naziști și, cu apetitul ei pentru pericol, Nancy se vede curând atrasă în Rezistența franceză. Supranumită Șoarecele Alb, cu o răscumpărare de 5 milioane de franci pusă de Gestapo pe numele ei, Wake reușește să nu fie prinsă, deși era în capul listei de persoane căutate de naziști. În schimb, soțul ei este arestat pentru trădare și acuzat că el ar fi Șoarecele Alb.

Wake ajunge în Marea Britanie și, după un antrenament la Departamentul pentru Operațiuni Speciale (DOS) este parașutată în Auvergne, unde trebuie să câștige respectul unora dintre cei mai duri șefi ai Rezistenței. Acolo se luptă cu naziștii, încercând, în același timp, să-și salveze soțul.” Continuă lectura „Eliberare, de Imogen Kealey”

Publicat pe

Tentația de a fi fericit, de Lorenzo Marone

„Lorenzo Marone ne propune o poveste puternică și emoționantă, scrisă cu meșteșug, despre viață și moarte, condimentată deseori cu accente comice. Cesare Annunziata, eroul septuagenar al romanului, e prins într-un păienjeniș de relații cu fiul lui homosexual, cu fiica adulteră, cu amanta prostituată și cu toți vecinii de bloc. În aparență, e un bătrân obișnuit, chinuit de boală și de perspectiva morții, văitându-se că-i părăsit, bântuit deopotrivă de trecut și de încâlceala prezentului. Neobișnuit însă este răspunsul sau la toate aceste neajunsuri ale vârstei: sarcasmul cu care privește întreaga lume, arțagul neîmpăcat cu care-i tratează pe toți cei din jurul lui, și mai ales pe sine, refuzul oricărui compromis de dragul unei independențe scump plătite. Între atâtea atitudini în răspăr cu „norma“, se detașează totuși înăbușirea oricărei solidarități cu celălalt, cu suferința umană ca atare. Nu până la capăt însă: întâlnirea cu o tânără și misterioasă femeie abuzată de soț, Emma, reușește să spargă platoșa construită de erou cu atâta migală, dezvăluind nebănuitele resurse de umanitate ale personajului.”

Continuă lectura „Tentația de a fi fericit, de Lorenzo Marone”

Publicat pe

După sfârșit, de Clare Mackintosh

„Când Dylan se îmbolnăvește grav, iar doctorii le cer să decidă în privința supraviețuirii lui, părinții săi, Max și Pip, nu pot cădea de acord. Pip crede că supraviețuirea cu orice preț este de neacceptat. Max caută cu înfrigurare un tratament nou pentru boala fiului. Nereusind să găsească o soluție comună, Max și Pip ajung în cele din urmă la proces. Care va fi oare soarta lui Dylan? O captivantă explorare a iubirii, căsniciei și vieții de părinte, noul roman al lui Clare Mackintosh este povestea unei familii care trece prin chinuri inimaginabile, dar în cele din urmă reușește să găsească forța de a merge mai departe. Pentru că uneori sfârșitul nu e decât un nou început.”

Continuă lectura „După sfârșit, de Clare Mackintosh”

Publicat pe

Oameni anxioși, de Fredrik Backman

„Un spărgător de bănci înarmat fuge de la locul faptei și ajunge într-un apartament scos la vânzare, unde are loc o vizionare. Pentru că poliția e pe urmele sale, se baricadează înăuntru și îi ia ostatici pe cei șapte potențiali cumpărători, aparent normali și inofensivi, printre care doi „rechini” imobiliari, un cuplu de lesbiene, o multimilionară cu tendințe suicidare și un sabotor de vizionări deghizat în iepure. Dar lucrurile o iau razna atunci când ostaticii și spărgătorul încep să-și dezvăluie dramele personale și anxietățile. Când spărgătorul le dă drumul ostaticilor și oamenii legii năvălesc înăuntru, nici urmă de infractor, iar depozițiile halucinante ale martorilor nu fac decât să-i bulverseze și mai mult pe polițiști: Unde e infractorul și ce nu-i în regulă cu oamenii ăștia?”

Continuă lectura „Oameni anxioși, de Fredrik Backman”

Publicat pe

Paralelă

Eu, la 27 ani, la botezul Evei. Tot eu, la 31 ani, la botezul lui Cezar.

Diferențe:
Stânga: machiajul profesional cu enspe mii de chestii și coafura mult prea elaborată, pentru care am pierdut cel puțin 3 ore, mi-a adăugat ani buni la vârstă. Să nu zic chiar 10, dar pe acolo…
M-am simțit și nu m-am simțit bine. Parcă nici de zâmbit nu mai știam să zâmbesc ca mine. Asta am constatat-o ulterior, uitându-mă la poze. Continuă lectura „Paralelă”

Publicat pe

Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare, de Suzanne Collins

„AMBIȚIA ÎI VA DICTA.
RIVALITATEA ÎL VA CONDUCE.
DAR PUTEREA ARE UN PREȚ.

E dimineața în care începe a zecea ediție a Jocurilor Foamei. La Capitoliu, Coriolanus Snow, un băiat de 18 ani, se pregătește pentru singura lui șansă la glorie, ca mentor în Jocuri. Casa Snow, cândva măreață, a decăzut, iar soarta ei atârnă de posibilitatea firavă ca tânărul Coriolanus să fie mai fermecător, mai isteț și mai abil decât colegii lui ca să ajungă mentorul tributului câștigător. Continuă lectura „Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare, de Suzanne Collins”

Publicat pe

Despre colicii care strică bucuria și alungă liniștea

Îmi propusesem să scriu despre perioada asta dificilă din viața celor mai puțin norocoși părinți după ce se încheia și la noi, dar regăsesc frecvent întrebarea „Ce să-i dau pentru colici?” și știu că eu la rându-mi am căutat disperată articole sau postări despre tratamente și sfaturi pentru ei. Încă nu am scăpat complet deși am trecut de perioada critică, dar suntem pe drumul cel bun, așa că am prins curaj să scriu despre experiența noastră. Continuă lectura „Despre colicii care strică bucuria și alungă liniștea”

Publicat pe

Cu toate te obișnuiești până la urmă

Cu toate. Oricât de imposibil de grele ți s-ar părea. Oricât de slab sau incapabil te crezi tu. Oricât de împotriva firii îți pare că este.

Asta e concluzia la care am ajuns eu și la care rumeg de aproape un an. Un an care mi s-a părut cât zece și nu exagerez cu nimic. Un an în care mi-a fost mai greu ca niciodată și totuși…m-am obișnuit cu fiecare greu și imposibil pe care inițial nu mă gândeam că îl pot depăși. Se pare totuși că noi, oamenii, ne adaptăm până la urmă la orice schimbare și suntem mai flexibili decât credem. Că uneori ducem mai mult decât puterea pe care credem că o avem limitată. Umerii noștri sunt până la urmă mai rezistenți decât ne imaginăm. Continuă lectura „Cu toate te obișnuiești până la urmă”

Publicat pe

Călătoria Cilkai, de Heather Morris

„Cilka are 18 ani când Auschwitzul este eliberat de trupele sovietice. Își îngăduie pentru o clipă să creadă că există un viitor și pentru ea, dar numai pentru a fi aruncată din nou în lagăr – de data aceasta, dincolo de Cercul Polar, în Gulagul Vorkuta. Este acuzată că a supraviețuit colaborând cu naziștii. Trecutul este apăsător, amintirile dragi, în loc să-i dea curaj, ajung să o împovăreze, dar refuză să se lase învinsă. În ciuda condițiilor cumplite de viață din Siberia, speranța renaște, hrănită de solidaritate și prietenie, iar Cilka găsește o iubire atât de mare, cum nici n-a îndrăznit să viseze.” Continuă lectura „Călătoria Cilkai, de Heather Morris”

Publicat pe

Despre ziua când „Niciodată” devine „Azi”

Cea mai mare greșeală pe care o facem noi, ca părinți, este să ne raportăm reușitele sau eșecurile copiiilor noștri la cele ale altor copii. Recunosc, și eu am făcut-o de multe ori. Inclusiv, pe mine ca părinte m-am comparat cu alți părinți, lucru care este la fel de greșit și deloc constructiv. Da, există cu siguranță părinți „mai buni”, copii „mai cuminți”. Dar trebuie să ne amintim că nu există reguli universal valabile, că ce funcționează pentru unii nu funcționează pentru alții, că ei oricum sunt foarte schimbători de la o etapă la alta și că ceea ce e bun sau eficient în prezent nu prezintă o garanție a viitorului. Continuă lectura „Despre ziua când „Niciodată” devine „Azi””

Publicat pe

Uimitoarea culoare de după, de Emily X.R. Pan

„Leigh Chen Sanders își vede lumea complet năruită și i se pare că a trăit 17 ani de minciună, când mama ei se sinucide. Nu mai este sigură decât de un lucru: că, imediat după moarte, aceasta s-a prefăcut într-o pasare. Leigh, care este pe jumătate asiatică și pe jumătate alba, călătorește pentru prima oară în Taiwan, ca să-și cunoască bunicii din partea mamei. Odată ajunsă aici, unde granița dintre realitate și lumea de dincolo este foarte subțire, iar magia, o cheie la îndemână, fata este convinsa că o poate găsi pe mama ei, pasărea. Alergând după fantome, dobândind un acces inedit la însuși filonul Memoriei, reușește să înțeleagă motivația și sacrificiile celor de dinaintea ei. În acest periplu, suferința este ca un foc purificator în urma căruia destinul i se limpezește. Împletind scene fantastice cu episoade reale, trecut și prezent, prietenie și dragoste, speranță și renunțare, Uimitoarea culoare de după este un roman captivant și emoționant despre recuperarea trecutului familiei, a poveștii originii personale, pentru a descoperi cine ești cu adevărat.”

Continuă lectura „Uimitoarea culoare de după, de Emily X.R. Pan”

Publicat pe

Povestea unui orfan, de Pam Jenoff

„La doar 16 ani, Noa a fost alungată de acasă după ce a rămas însărcinată cu un soldat nazist, după care a fost obligată să renunțe la propriul copil. Locuiește într-o mică gară și face curățenie ca să-și poată câștiga existența.
Într-o zi, ea descoperă un vagon de marfă în care erau zeci de bebeluși evrei în drum spre un lagăr de concentrare, și își aduce aminte de copilașul care i-a fost luat. În acel moment care îi va schimba viața, fură de acolo unul dintre copii și fuge prin viscol.

Noa este salvată de un circ ambulant german, dar trebuie să învețe să evolueze la trapez ca să poată să se ascundă, ceea ce atrage resentimentele principalei trapeziste, Astrid.
La început rivale, cele două femei ajung să aibă o legătură foarte strânsă, dar fațada care le protejează este din ce în ce mai fragilă.

Noa și Astrid trebuie să decidă dacă prietenia lor le este de ajuns ca să se salveze una pe alta, sau dacă nu cumva secretele pe care le ascund fiecare vor distruge tot ce au realizat.”

Continuă lectura „Povestea unui orfan, de Pam Jenoff”

Publicat pe

Femeia cu chimono alb, de Ana Johns

„Desi trăiesc la zeci de ani distanță și sunt despărțite de un ocean cât o jumătate de lume, soarta a două femei este strâns legată de secretele pe care le împărtășesc.
Cu accente de Romeo și Julieta și Madame Butterfly, cele două istorii se intersectează: o reporterita din secolul XXI investighează cea mai personală poveste cu putință – aflarea adevărului despre femeia cu care tatăl ei a avut o relație interzisă cu mai bine de 50 de ani în urmă. Iar secretele tatălui, când ies la iveală, arată tot atât de multe despre el, cât și despre femeia și copilul pe care i-a lăsat în urmă.” Continuă lectura „Femeia cu chimono alb, de Ana Johns”

Publicat pe

Pierdută în așteptare, de Gytha Lodge

Într-o noapte caldă de iulie, în 1983, șase prieteni merg cu cortul în pădure. Inteligenți și înzestrați, ei sunt sortiți unor lucruri mărețe. Aurora Jackson este mai mult decât încântată că își poate urma sora mai mare. Ce nu știe ea este că nu se va mai întoarce niciodată acasă. Treizeci de ani mai tărziu, s-a descoperit un cadavru. Detectivul Sheens este chemat la fața locului, știind deja ce îl așteaptă: cadavrul Aurorei Jackson. Dar asta nu e tot, cei șase și-au păstrat prezumția de nevinovăție până când cadavrul este găsit într-o ascunzătoare doar de ei știută. S-ar părea că dintotdeauna criminalul a fost aproape, foarte aproape…

Continuă lectura „Pierdută în așteptare, de Gytha Lodge”

Publicat pe

Pământ american, de Jeanine Cummins

„Lydia Quixano Pérez locuiește în orașul mexican Acapulco și este proprietara unei mici librării. Are un fiu în vârstă de opt ani, Luca, lumina ochilor ei, și un soț minunat, jurnalist de profesie. Și cu toate că realitatea dură a cartelurilor începe să-și facă simțită prezența, viața Lydiei este, în principiu, una destul de confortabilă.
Desi știe că se vor vinde mai greu, Lydia aduce în librărie și o parte dintre cărțile ei favorite. Iar într-o bună zi, un bărbat intră în magazin și alege câteva cărți, printre care și două dintre preferatele ei. Javier este un erudit și un bărbat fermecător. Și, ceea ce Lydia nu știe, este liderul celui mai nou cartel al drogurilor din oraș. După ce soțul ei publică un articol în care vorbește fară ocolișuri despre proaspătul jefe, viața întregii familii se va schimba radical. Obligată să fugă din oraș în urma asasinării soțului și a rudelor sale, Lydia pleacă împreună cu fiul ei cu faimosul tren La Bestia spre nord, către Statele Unite, acolo unde Javier nu-i poate găsi.”

Am început să citesc Pământ american săptămâna trecută, cam pe atunci când nebunia cu virusul a început să ia amploare și în țara noastră. Atunci nu mi-am dat seama, dar acum după ce am terminat de citit și privesc povestea ca pe un tot unitar pot găsi câteva similarități, deși subiectul în sine nu are nicio legătură cu asta. În carte, Lydia și fiul său Luca, de 8 ani scapă de o răzbunare a unui cartel de droguri care îi măcelărește 16 membri ai familiei prezenți la aniversarea de cinsprezece ani a nepoatei sale. Într-o clipă, lumea Lydiei, așa cum o știa ea și pe care o lua drept garantată dispare pur și simplu. Nu are timp să-și plângă morții sau să-i îngroape. Ca să supraviețuiasca pune strictul necesar într-un rucsac, își ia fiul și fuge spre Nord, adică spre SUA.

Asta și nu numai, m-a făcut să mă gândesc la noi și la situația actuală prin care trecem. Fie că suntem obligați de circumstanțe să ne izolăm sau să fugim, un lucru e cert – viața, așa cum o știm se schimbă brusc. Reperele la care ne raportam se modifică, rutina se schimbă și ea și devine parcă și mai apăsătoare. Apare frica, apoi panica și paranoia. Ne schimbăm și noi, nu mai putem rămâne aceeași oameni de dinaintea dezastrului. Asta se întâmplă și cu Lydia. Pornește într-o călătorie extrem de periculoasă, în care atât ea cât și fiul ei își pot pierde viața într-o mulțime de feluri și singurul mod în care reușește să depășească obstacol după obstacol este să acționeze ghidată de instinct și nu de conștiință. Căci atunci când frica este cea care îți guvernează gândurile e mai bine să nu te gândești prea mult atunci când ești pus în situații limită. „Nu gândi” e mantra Lydiei. Și gandindu-ma că sunt Lydia sunt convinsă că aș fi procedat la fel.

Asta și nu numai, m-a făcut să mă gândesc la noi și la situația actuală prin care trecem. Fie că suntem obligați de circumstanțe să ne izolăm sau să fugim, un lucru e cert – viața, așa cum o știm se schimbă brusc. Reperele la care ne raportam se modifică, rutina se schimbă și ea și devine parcă și mai apăsătoare. Apare frica, apoi panica și paranoia. Ne schimbăm și noi, nu mai putem rămâne aceeași oameni de dinaintea dezastrului. Asta se întâmplă și cu Lydia. Pornește într-o călătorie extrem de periculoasă, în care atât ea cât și fiul ei își pot pierde viața într-o mulțime de feluri și singurul mod în care reușește să depășească obstacol după obstacol este să acționeze ghidată de instinct și nu de conștiință. Căci atunci când frica este cea care îți guvernează gândurile e mai bine să nu te gândești prea mult atunci când ești pus în situații limită. „Nu gândi” e mantra Lydiei. Și gandindu-ma că sunt Lydia sunt convinsă că aș fi procedat la fel.

Drumul pe care apucă cei doi protagoniști este unul foarte lung, plin de situații de criză și de oameni periculoși și cruzi, dar și de frânturi neașteptate de bunătate, care le alimentează speranța și credința că vor izbuti să scape. Lor li se alătură și alte personaje, diferite tipologii de oameni, pe care autoarea le-a inserat cu măiestrie în contextul principal. Personaje precum surorile Soledad și Rebeca. Drumul celor două din Honduras până în SUA pare a fi o călătorie până în Iad și înapoi, o buclă în care pare că nimic bun nu le așteaptă și că viața pare să le nedreptățească mereu într-un fel sau altul. Dar ele sunt niște supraviețuitoare, niște luptătoare aprige, care m-au uimit și m-au emoționat capitol după capitol. Știu că sunt personaje fictive, la fel ca și restul, dar mai știu și că viețile lor și situațiile prin care trec în fuga lor spre libertate sunt inspirate din poveștile pe care autoarea le-a strâns pe vremea când se documenta pentru carte. Așadar, cu gândul ăsta în minte nu pot decât să strâng din dinți și din ochi ca să-mi opresc imaginația.

Pământ american este o poveste despre migranți, despre oameni dezrădăcinați, despre oamenii care lasă totul în urmă fără să privească înapoi, dar privind mereu peste umăr, oamenii care fug pentru viața lor sau pentru o viață mai bună. Oamenii care mânați de frică își pun în pericol viețile în alte moduri doar pentru a mai apuca încă o zi și încă una. Oamenii care își pun toate speranțele în alți oameni că îi vor ajuta sau că cel puțin nu îi vor opri din drum.

Mi-a rămas în minte următoarea sintagmă, pe care autoarea a menționat-o în nota sa finală și care se găsește scrisă și pe gardurile cu sârmă ghimpată de la frontiere Mexicului cu SUA – TAMBIEN DE ESTE LADO HAY SUENOS (Și aici, de partea asta, sunt visuri…)
Pentru că da, și migranții sunt oameni. Și ei au visuri. Și ei vor să trăiască în pace!

Rating Goodreads – 5/5 ⭐
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Taina povestitoarei, de Sejal Badani

„Jaya, jurnalistă newyorkeză, este devastată după ce pierde a treia sarcină, căsnicia i se destramă și totul pare să se prăbușească. Pentru a-și mai alina suferința, pleacă în India, în căutarea unor răspunsuri despre trecutul familiei sale.

Cucerită de peisajele, sunetele și mirosurile insolite care o asaltează, Jaya începe să studieze cu entuziasm cultura Indiei. Ravi, fostul servitor și confident al bunicii ei, Amisha, o ajută să descopere luptele, perseverența, iubirea ascunsă și căderea tragică a acesteia în timpul ocupației britanice.
Grație poveștii extraordinare a curajoasei Amisha, Jaya își descoperă un optimism și o putere pe care nu le-a bănuit niciodată.” Continuă lectura „Taina povestitoarei, de Sejal Badani”

Publicat pe

Primăvară în Toscana, de Santa Montefiore

„Când Gracie Burton află că la Castello Montefosco, în zona Toscanei, se organizează un curs de artă culinară timp de o săptămână, aceasta nu poate rezista tentației de a se întoarce spre trecutul pe care l-a lăsat în urmă în Italia. Deși Gracie nu este în relații prea bune cu fiica ei, Carina, și cu nepoata Anastasia, cele doua decid să o însoțească în călătorie, fară să aibă vreo idee despre secretele ascunse o viață întreagă. Continuă lectura „Primăvară în Toscana, de Santa Montefiore”

Publicat pe

Tura de noapte, de Michael Connelly

„Detectiva Renee Ballard a fost mutată disciplinar în tura de noapte, după ce a înaintat o plângere de hărțuire sexuală împotriva șefului ei.

Într-o noapte, Ballard are parte de trei cazuri aparent fără legătură: un furt de card de credit, o prostituată transgender, bătută, băgată în comă și abandonată într-o parcare, și cinci oameni uciși într-un atac armat dintr-un club de noapte. Nu mult după aceea, fostul ei partener, care nu a sprijinit-o atunci când a înaintat plângerea, este ucis în propriul garaj. În pofida faptului că întreg departamentul din care a a plecat este împotriva ei și o vrea exclusă, Renee nu se lasă și încearcă prin toate mijloacele să rezolve cele trei cazuri ce se împletesc în mod ciudat și vor scoate la lumină demonii din trecut.”

Continuă lectura „Tura de noapte, de Michael Connelly”

Publicat pe

În umbra arborelui kauri (#2 Trilogia Kauri), de Sarah Lark

„Noua Zeelandă, 1875: Viața liniștită a lui Lizzie și Michael Drury, fericiții posesori ai unei mari ferme de ovine, este tulburată când fiica lor, Matariki, este răpită de tatăl ei biologic, Kahu Heke, o căpetenie răzvrătită a maorilor. În timp ce soții Drury sunt îngrijorați pentru fiica lor, familia Burton se reunește, fiul lui Kathleen, Colin, intorcandu-se în Noua Zeelandă. Nimeni nu bănuiește însă ce evenimente va declanșa acest lucru.” Continuă lectura „În umbra arborelui kauri (#2 Trilogia Kauri), de Sarah Lark”

Publicat pe

Verity, de Colleen Hoover

„Lowen este o scriitoare debutantă, cu mari dificultăți financiare. De aceea, când Jeremy, soțul celebrei autoare Verity Crawford, îi propune să completeze seria de romane pe care soția lui, grav vătămată într-un accident, nu mai este capabilă s-o ducă la bun sfârșit, Lowen nu poate să refuze oferta. Astfel, ajunge la reședința Crawford, cu intenția de a sta câteva zile – atât cât să caute prin haoticul birou al lui Verity orice notițe și posibile schițe de care ar avea nevoie ca să înceapă să scrie următoarele romane. Dar cu cât petrece mai mult timp împreună cu Jeremy, cu atât mai puțin se grăbește să plece. În biroul soției, Lowen găsește un manuscris ascuns. O autobiografie conținând marturii îngrozitoare, inclusiv adevărul din spatele evenimentelor care le-au distrus familia. Adevăr care, daca i-ar ajunge la cunoștință lui Jeremy, l-ar zdrobi complet pe tatăl deja îndurerat. Lowen decide să păstreze secretul despre manuscris, ingaduindu-i lui Jeremy să continue să creadă că Verity este nevinovată. Însă pe măsură ce sentimentele lui Lowen pentru tatăl și soțul devotat se adâncesc, ea începe să se întrebe dacă a nu-i dezvălui și lui ce-a aflat este în interesul ei.” Continuă lectura „Verity, de Colleen Hoover”

Publicat pe

Adio, New Orleans, de Ruta Sepetys

„Suntem în New Orleans, în 1950. Josie Moraine, o adolescentă de 17 ani, fiica unei prostituate și aflată neoficial sub tutela unei matroane de bordel, se simte sufocată de intrigile interlopilor din cartierul cu reputație îndoielnică în care a crescut. Începe să creadă că merită mai mult de la viață, de exemplu să ajungă la un colegiu de elită și să nu se mai întoarcă niciodată în New Orleans. Însă, în orașul în care banii murdari se obțin ușor, visul de a-și depăși condiția nu se lasă la fel de ușor de îndeplinit. Orice evadare pe cont propriu înseamnă desprinderea din tentaculele răului, care parcă se înmulțesc și se strâng, cu cât mai mult ea încearcă să scape de ele. Minciuni, furturi, depravare, escrocherii, crime conduc la alte minciuni, alte compromisuri, alte pierderi – o avalanșă în care visul evadării pare tot mai îndepărtat. Josie învață pe pielea ei că destinul ni-l croim, fiecare, prin deciziile proprii. Și, într-o ultimă răsturnare de situație, i se va dovedi adevărat ceea ce a tot citit prin cărți, că norocul e întotdeauna de partea celor curajoși.” Continuă lectura „Adio, New Orleans, de Ruta Sepetys”

Publicat pe

Argintul preschimbat, de Naomi Novik

„Miryem provine dintr-o familie de cămătari, dar incapacitatea tatălui ei de a recupera datoriile îi aduce familia în pragul sărăciei. Așa că Miryem trebuie să preia inițiativa și devine imună la încercările sătenilor de a o îmbuna. Când bunicul ei îi împrumută o pungă cu bănuți de argint, Miryem se întoarce cu ea plină de aur.

Dar reputația că poate transforma argintul în aur îi aduce mai multe necazuri decât bucurii, mai ales când destinul ei se leagă de cel al creaturilor de gheață care bântuie pădurile și al căror rege vrea s-o exploateze din motive ce-i rămân lui Miryem necunoscute.” Continuă lectura „Argintul preschimbat, de Naomi Novik”

Publicat pe

O familie aproape normală, de Mattias Edvardsson

„Credința unui tată. Loialitatea unei fiice. Moralitatea unei mame

În această poveste complicată despre dragoste și crimă, un eveniment înfiorător îi face pe membrii unei familii aproape normale să pună la îndoială tot ceea ce credeau că știu despre viața lor – și unul despre celălalt. Stella Sandell, o adolescentă de 19 ani, este acuzată că a ucis cu brutalitate un bărbat. Fata provine dintr-o familie respectabilă – ce motive ar fi avut să cunoască un om de afaceri dubios, darămite să-l omoare? Tatăl Stellei – preot și mama ei – avocat specializat în drept penal descoperă că standardele morale le sunt puse la încercare în timp ce își apăra fiica, străduindu-se să înțeleagă de ce poliția o suspectează. Construit pe trei voci narative, romanul lui Mattias Edvardsson aduce în discuție subiecte dificile: Cât de bine îți cunoști copiii? Cât de departe ai merge ca să-i protejezi?” Continuă lectura „O familie aproape normală, de Mattias Edvardsson”

Publicat pe

Cari Mora, de Thomas Harris

500 de kilograme de aur se află îngropate sub o vilă de închiriat din Miami Beach, care i-a aparținut nu de mult lui Pablo Escobar. Mai mulți bărbați necruțători se află pe urmele lor, dar rafinatul și sadicul Hans-Peter Schneider este primul la locul acțiunii. Condus de apetituri terifiante, acesta își câștigă existența înlesnind împlinirea fanteziilor violențe ale unor oameni bogați. Frumoasă și aparent vulnerabilă, Cari Mora, un „copil al razboiului” care a fugit de violența din țara ei natală și se află la Miami în baza unui nesigur Statut de Protecție Temporară, acceptând diverse slujbe pentru a supraviețui, intră în atenția lui Hans-Peter, iar apoi intervine între el și comoara pe care o caută. Dar Cari Mora are un set de abilități surprinzătoare și o voința de a supraviețui ieșită din comun. În crevasele dintre dorințele unui bărbat și supraviețuirea unei femei pândesc monștri. Continuă lectura „Cari Mora, de Thomas Harris”

Publicat pe

Fetița din scrisoare, de Emily Gunnis

„Anul 1956. Atunci când Ivy Jenkins rămâne însărcinată, este trimisă în dizgrație la St Margaret, o casă întunecată, înfiorătoare pentru mamele necăsătorite. Copilul ei este adoptat împotriva voinței sale, iar Ivy nu va pleca niciodată din casa groazei.
Anul 2017. Samantha Harper este o jurnalistă a cărei carieră se află în impas. Când îi cade în mână o scrisoare din trecut, conținutul o șochează și o tulbură. Scrisoarea este de la o mamă tânără, care imploră să fie salvată de la St Margaret, înainte de a fi prea târziu.

Sam investighează tragica poveste, ca jurnalistă, dar și prin prisma misterioaselor legături personale pe care le intuiește, și descoperă o mulțime de morți inexplicabile care înconjoară femeia și copilul ei. Sub presiunea iminentei demolări a așezământului St Margaret, Sam are doar două zile pentru a pune în ordine și a completa un puzzle vechi de șaizeci de ani înainte ca adevărul, care se află tulburător de aproape de casă, să se piardă pentru totdeauna…” Continuă lectura „Fetița din scrisoare, de Emily Gunnis”

Publicat pe

Rețeaua șoaptelor, de Chandler Baker

„Sloane, Ardie, Grace și Rosalita lucrează de ani buni la Truviv Inc. Când directorul companiei moare subit, Ames, șeful lor direct, îi preia locul. Dar el este un personaj complicat, dintotdeauna înconjurat de șoapte, șoapte mereu ignorate de cei cu putere de decizie.

Dar lumea s-a schimbat și cele patru femei au decis că e de ajuns. Sloane și colegele ei pun în mișcare un mecanism catastrofic ce va afecta fiecare etaj și departament de la sediul Truviv. Iar viețile lor – de femei, colege, mame, soții, prietene – se vor schimba dramatic pentru totdeauna.”

Continuă lectura „Rețeaua șoaptelor, de Chandler Baker”

Publicat pe

Suflete pereche, de John Marrs

„Cum îți găsești perechea? Foarte simplu: îți faci un test ADN și, în scurtă vreme, urmează să fii potrivit cu partenerul perfect. Aceasta este promisiunea companiei Potriveste-ti ADN-ul, care a descoperit gena capabilă să determine sufletul pereche. Milioane de oameni din întreaga lume au beneficiat de serviciile companiei. Dar există și dezavantaje: distrugerea multor relații și schimbarea concepțiilor despre iubire și romantism. Cinci oameni au primit vestea că au fost „Potriviti”. Fiecare urmează să-și cunoască adevarata dragoste, dar nu tuturor le este garantată fericirea. Pentru că până și sufletele pereche pot avea secrete înfiorătoare…” Continuă lectura „Suflete pereche, de John Marrs”

Publicat pe

Drum în noapte, de Kristin Hannah

„Timp de optsprezece ani, Jude Farraday a pus nevoile copiilor ei mai presus de propriile interese și aspirații. Gemenii ei, Mia și Zach, sunt niște adolescenți sclipitori și fericiți. Când Lexi Baill se mută în comunitatea lor mică și unită, Jude o primește cu cea mai mare bunăvoință. Lexi, un copil crescut în orfelinate și familii adoptive, devine în scurt timp cea mai bună prietena a Miei. Apoi Lexi și Zach se îndrăgostesc și cei trei devin inseparabili. Totul e minunat până când, într-o noapte de vară, în ultimul lor an de liceu, o decizie proastă le schimbă în mod tragic destinele.

Narat alternativ, din dublă perspectivă – a lui Jude Farraday și a lui Lexi Baill –, Drum în noapte ridică întrebări asupra maternității, asupra tulburărilor și insecurității perioadei de adolescență, asupra rezilientei și curajului de a ierta.” Continuă lectura „Drum în noapte, de Kristin Hannah”

Publicat pe

Ceea ce nu poate fi ascuns, de Agnes Martin Lugand

„Reine este o femeie de succes care, împreună cu cel mai bun prieten al său, Paul, are o agenție de comunicare. E foarte pasionată de munca ei și duce o viață fericită alături de Noe, băiatul său de șaptesprezece ani, care se pregătește de bacalaureat. Într-o zi, prin intermediul unuia dintre clienții săi, Pacome, de care se simte foarte atrasă, Reine îl reîntâlnește pe iubitul ei din tinerețe, Nicolas. E o revedere dulce-amară, căci Nicolas a părăsit-o atunci pentru o altă femeie, nestiind ce lasă în urmă. Dar unele lucruri nu pot fi ascunse la nesfârșit, iar adevărurile dureroase ies la iveală, bulversând viața lui Reine, care trebuie să-și limpezească sentimentele și să hotărască pe cine iubește cu adevărat.” Continuă lectura „Ceea ce nu poate fi ascuns, de Agnes Martin Lugand”

Publicat pe

Când te-am găsit, de Catherine Ryan Hyde

„Nathan McCann duce o viață confortabilă, dar nu tocmai interesantă alături de soția lui, Flora, și de cel mai bun prieten al lui, retrieverul Sadie. Într-o dimineață rece de octombrie, Nathan merge cu Sadie în pădure și descoperă un bebeluș abandonat într-o grămadă de frunze. Întâmplarea aceasta îi schimbă pentru totdeauna viața lui Nathan. El își dorește să păstreze copilul, însă autoritățile descoperă că bunica bebelușului trăiește și îi încredințează ei custodia. Nathan se desparte cu greu de copil, rugând-o pe bunica să-i promită că, la momentul potrivit, îi va spune băiatului cine l-a găsit în pădure. Trec mulți ani fără niciun semn din partea copilului, iar Nathan s-a împăcat deja cu gândul că nu-l va revedea niciodată. Dar, într-o bună zi, la ușa casei lui apare un adolescent furios cu o valiză în mână. Și nu e nici pe departe băiatul pe care și l-a închipuit în toți acești ani de așteptare.” Continuă lectura „Când te-am găsit, de Catherine Ryan Hyde”

Publicat pe

Dincolo de stele, de Kristin Hannah

 „Un roman emoționant despre iubire, maternitate, pierdere și noi începuturi, „Dincolo de stele” ne amintește că acolo unde există viață, există speranță, și unde există iubire, există iertare. O poveste plină de forță care demonstrează, o dată în plus, de ce Kristin Hannah este una dintre cele mai iubite scriitoare contemporane.

Tully Hart a avut întotdeauna visuri mărețe, fiind, în același timp, bântuită de amintirile unui trecut dureros. Crede că poate depăși orice, până când cea mai bună prietenă a sa, Kate Ryan, moare. Tully încearcă să îndeplinească promisiunea pe care i-a făcut-o lui Kate când aceasta era pe patul de moarte-să le fie alături copiilor lui Kate-, dar nu știe nimic despre familie, despre maternitate sau despre cum să ai grijă de alții.

Marah Ryan are șaisprezece ani și este distrusă de durere la moartea mamei sale. Tatăl ei, Johnny, se străduiește să țină familia unită, dar pentru Marah, nimic și nimeni nu pare să conteze… până când se îndrăgostește de un tânăr care o face să zâmbească din nou și o poartă în lumea lui plină de pericole.

Dorothy Hart se află în miezul trecutului tragic al lui Tully. A părăsit-o în mod repetat pe fiica ei pe când era copilă, dar acum se întoarce, într-un moment în care Tully se simte complet singură. În cele din urmă, Dorothy trebuie să se confrunte cu un adevăr dureros: numai prin dezvăluirea secretelor trecutului său poate speră să devină mama de care fiica ei are nevoie.”
Continuă lectura „Dincolo de stele, de Kristin Hannah”